Georges Dumezil

13 Apoi, în ţara Suediei noi două care cunoaştem viitorul, am păşit în bătălii, am străpuns platoşe, am sfărâmat scuturi, am atacat ostile în zale cenuşii.

14 Am doborât un rege, am sprijinit pe altul, am dat ajutor lui Gotdormr cel Bun, nu a fost răgaz până ce Knui n-a căzut.

15 Am ţinut-o aşa o (?) jumătate de an astfel că am devenit amândouă vestite în lupte; am făcut amândouă, cu ţăpoaiele ascuţite, să ţâşnească sângele din răni şi am înroşit spada.

În timp ce astăzi,

16. Noi invârtim [piatra de moară care produce] oprirea luptei [= pacea]: este trist la Fr6cti.

Este normală ostilitatea între astfel de femei, a căror inimă rămâne legată virtuţile războinice şi o societate hotărât dedicată prosperităţii pacifice astă societate le primeşte pe aceste femei, dar ca sclave: ea le foloseşte area, însă în serviciul propriei sale prosperităţi. Starea de lucruri descrisă este, dacă se poate spune aşa, aceea a zilelor următoare unui conflict între mele două funcţiuni, după o victorie a celei de a treia asupra celei de a a. însă natura funcţiunii a doua este de a repune în cauză victoriile ceilţi. Ca şi marii AExsaertaegkatae, după ce Boratae, la capătul răbdării, dus să-l omoare pe nesuferitul lor băiat, uriaşele nu se resemnează şi poemul ermină cu vestea unei revanşe pe care o precizează introducerea. Aici este: ea nemijlocit comparabilă cu povestea osetă. Să comparăm deci.

Cele două femei, deşi sunt nişte uriaşe şi cu toate isprăvile lor trecute, neputincioase în mijlocul societăţii care le exploatează. De ce? Pentru că sunt decât două, izolate, pe când Frodi cârmuieşte un întins regat unitar şi la AExsaertaegkatae, 'numărul lor mai mic' neutralizează valoarea lor aentru ele, de asemenea, problema este de a compensa această inferioritate, iţia pe care o imaginează ele este remarcabil de apropiată de soluţia osetă.: ă al doilea cântec al Menjei, în Grottasdngr, se mărgineşte să anunţe aluziv rea unei flote duşmane şi, mai lămurit, prăbuşirea lui Frodi, introducerea proză este foarte precisă:

Se povesteşte că ele chitară cântecul numit Grâttasongr şi, înainte de a-l fi sfârşit, măcitiar ire împotriva lui Frdui. Astfel că, la vremea nopţii, sosi pe neaşteptate un rege al mării nu”1 ngr, care ucise pe Fr63i şi făcu numeroşi prizonieri. Acesta fu sfârşitul păcii lui Frocti.

Autorul povestirii a conceput cu siguranţă această apariţie bruscă a duşma' îi după chipul expediţiilor vikingilor, iar armata nu iese materialmen moară, ci din zările mării. Ea este totuşi chemată, evocată magic prţ ec şi produsă neîndoielnic prin mânuirea morii, dat fiind că textul spune i 1 expres: ok îdr letti kvaedinu, molu ftaer hşr î hengr Frcda, svâ at. „

— *. * vei*

18 Aceeaşi exprimare în pasajul paralel al lui Snorri: mtilu Vaer her at Froda, sva ai a komvar sd saekonungr, er Mysingr het [măcinară o oştire împotriva lui Fr63i, astfel că la vr îi se ivi un rege al mării, care se chema Mysingr].

{Dainte de a fi sfârşit de cântat, ele măcinară o oştire împotriva lui Frodi, astfel că.] Se poate crede chiar, după strofele 23-24 ale poemului, că ele se apucă să macine frenetic, din toate puterile, care nu sunt deloc mici: ceea ce, într-o altă variantă, scoate moara din funcţiune, iar în aceasta o face să producă un măciniş de un tip nou. În acest caz, ca şi în povestirea osetă, ca şi în epopeea indiană, anume mergând până la limita extremă a naturii lor funcţionale, iar aici desfăşurându-şi vigoarea fără reţinere, reprezentantele 'numărului mic' ar dobândi întăririle numărului fără de sfârşit.

Mai trebuie semnalată şi o altă potrivire. Cei trei AExsaertaegkatae se adresează unui personaj Supraomenesc care este, prin numele său, 'Căpetenia peştilor', Kaefty saer şi este probabil, cum am spus, ca după chipul materiei nenumărate a acestei patronări, al imenselor bancuri de peşti pe care marea le face să apară pe neaşteptate, să fie concepută puterea lui de a produce magic mulţimi de războinici. Alte specii de animale au izbit adesea imaginaţia oamenilor prin apariţia lor bruscă în mase enorme: aşa sunt lăcustele în Africa, şobolanii în Orientul Apropiat şi în toată Europa. Este atunci izbitor că saekonungr-ul [regele mării] care aduce de pe mare armata 'măcinată' de cele două slujnice se numeşte Mysingr, nume format în derâdere după numele şoarecelui (mus) prin sufixul pe care l-au ilustrat denumirile unor mari dinastii: Ynglingar, Skjoldungar, Merovinger.

9. RIDICAREA UNEI ARMATE: BASMELE CU OBIECTE MIRACULOASE.

Nu cunosc vreo altă utilizare a temei în legendele mitologice ale vechii lumi incio-europene. Cele care au fost analizate mai înainte sunt remarcabil de apropiate. Or, tema reapare în basme, altfel orientate, dar legate şi ele conceptual de triada funcţiunilor fundamentale. Mă voi mărgini la scurte indicaţii, căci ele nu privesc direct legenda osetă pe care vreau s-o lămuresc19.

Resortul acestor basme este următorul: trei obiecte miraculoase au fost dobândite, în diferite împrejurări, fie de către trei fraţi, fie de un singur personaj; a sunt deposedaţi de primele două, a căror putere i-au lăsat, din neprevedere, pe alţii să o admire; dar, graţie puterii celui de al treilea, folosită în chip nimerit, ei reintră în posesia tuturor bunurilor lor.

Obiectele sunt felurite, însuşirile lor miraculoase mai puţin. Exceptând citeva variante foarte deformate, este întotdeauna vorba de un talisman care procură fie bogăţie, fie hrană din belşug şi de un altul care pune 'braţul nirean' în slujba posesorului său. Acestea două corespund lămurit funcţiuilor a treia şi a doua. Celălalt talisman are forme şi efecte mai felurite: când s covorul zburător, sau un echivalent, care îl transportă pe posesorul său

&tr-o clipită unde vrea; când este pălăria magică, sau un echivalent, care te ace nevăzut; când, în sfârşit, este un obiect care nimiceşte sau învie pe cei pre care este îndreptat. Aceste diverse specificări, în contrast cu cele ale cejrtalte două obiecte, au în comun faptul de a fi, dacă se poate spune, supermagice; obiectul nu se mărgineşte la furnizarea unui mijloc de a acţiona pe dată, el eliberează pe posesorul său de servitutile timpului, ale spaţiului, ale simţurij darul deplasării imediate şi nelimitate, darul invizibilităţii îl privesc di-

: pe om, îl pun la nivelul celor mai mari vrăjitori; cât despre puterea de ' „Antti Aame şi Stith Thompson, The types of Folktale*, 1961, Folklore Fellows Communi- „*ons, nr, 185, types 566, 569; Stith Thompson, Motif index. „D 1475, 1 – 4 (Magic object „fnishes soldiers).

Limici şi de a învia, ea îi conferă un statut cu adevărat divin. Astfel, sub degrarea sa folclorică, caracterul 'sacru' al obiectului de primă funcţiune este încă Dr de întrevăzut.

Obiectul de funcţiunea a doua este de două tipuri, care cunosc multe vamte. Este fie o bâtă, fie o sabie etc., *care, când se pune pe treabă, snopeşte n căsăpeşte până ce posesorul său binevoieşte să o oprească. Dar poate fi sj recipient care revarsă, sau un instrument sonor care cheamă pilcuri de osii gata înarmaţi. Se vor găsi numeroase variante în notele lui Emmanuel Cosân la ale sale Contes de Lorraine, nr. XI (voi. I, p. 121 – 129), XLII (Voj, p. 79-87), I/XXX (voi. II, p. 283) şi în Anmerkungen ale lui Johannes lte şi Georg Polivka la basmul 54 al fraţilor Grimm (voi. I, p. 464-475) ci ne interesează numai tipul al doilea.

Recipientul este de obicei un sac plin de soldaţi, o tolbă ('când vei vrea i face să iasă din ea tot atâţia oameni câţi sunt în toată lumea'), o raniţă re scoate un caporal şi şase oameni, dar ce oameni!; o cartuşieră care, întoa'rântr-o parte, pune în mişcare soldaţi de infanterie şi de cavalerie şi, întoarsă cealaltă, muzicanţi; o pălărie, care conţine un regiment. Instrumentul nor este o goarnă, un corn ('care acoperă marea de corăbii'), un fluier ('care eamă cincizeci de mii ce pedestraşi şi cincizeci de mii de călăreţi'), o tobă în 0 mie şi Una de Nopţi – care le aduce pe căpeteniile geniilor cu legiunile r. Se întâmplă foarte rar, ca în legenda lui Vis'vămitra, ca cel care revarsă o tire să fie un animal. Dintre toate variantele adunate de Cosquin şi de Boite Polfvka, nu relev decât un singur caz20: într-o altă poveste persană (Tronul fermecat, poveste indiană tradusă din persană de baronul scallier, New York, 1807, voi. II, p. 91), se vorbeşte de trei obiecte fermecate: un căţel, o bâtă

0 pungă. Căţelul avea puterea să facă să se ivească, după voia posesorului său, atâta mulţime de eni, de elefanţi şi de cai câţi putea să-i ceară. Apucând bâta cu mâna dreaptă şi îndreptând-o e acei oameni, aveai putinţa să le dai viaţă tuturora; luând aceeaşi bâtă cu mâna stingă şi îndrepd-o către pilcul înarmat, puteai să-l redai nefiinţei. Cât priveşte punga, ea scotea, la porunca statului ei, aur şi giuvaeruri.

Originea acestor basme care, din aproape în aproape, au acoperit lumea che, este o chestiune mult dezbătută, poate insolubilă. Aria de răspândire temei ne face să credem, spre a folosi o expresie foarte largă, că ea s-a forat la un popor din ansamblul indo-european. Nu este deci surprinzător că ea. Strează urmele ideologiei care domina cele mai vechi reprezentări comune estui ansamblu: alte insuliţe de folclor trifuncţional, conservate până în seco-

1 nostru, au fost descoperite de Ducien Gerschel în domeniul germanic21. Conlerată din acest punct de vedere, învăţătura basmului cu cele trei obiecte te limpede. Ea este ca un fel de revanşă a bunului simţ asupra prezentărilor iciale, ierarhizate ale structurii: puterile spirituale, magia şi 'trucurile el oprii pot să pretindă locul întâi şi chiar să-l ocupe în vremuri normale; funcmea economică se poate mândri cu belşugul de lucruri bune pe care le produce. I este mai puţin adevărat că, la vreme de criză, când şamanul este lipsit o. ^ ijloacele sale şi când prosperitatea trece în mâinile duşmanului, funcţiunea raz inică, cu specialiştii ei, înregimentaţi sau nu şi cu tehnicile ei brutale es îgura care poate restabili situaţia. Prin urmare, din punct de vedere indo-e pean, basmul trebuie rânduit în ansamblul tradiţiilor şi al ritualurilor care, i”*^ id vaza funcţiunii a doua, îi dau temporar sau definitiv cel mai înalt

80 Emmanuel Cosquin, Contes populaires de Lorraine, 1887, II, p. 86, în notele la nr. es trois freres'.

81 Vezi, mai jos, p. 416 – 418.

De onoare şi de conducere, înaintea celei dintâi. Voi reaminti numai, dintre legende, pe cea romană a cavalerului Curtius şi, dintre ritualuri, sautrămani din India* şi suouetaurilia de la Roma*, trimiţând la analizele structurale pe care le-am făcut privitor la ele22.

Lăsând acest excurs folcloric, voi termina cu producerea magică a unei tnultituio 'mulţimi' în serviciul lui paucitas al 'numărului mic', remarcând că problema AExsaertaegkatae-lor, a celor două uriaşe scandinave, a ascetului indian este, în legenda romană întemeiată pe ideologia celor trei funcţiuni şi problema protoromanilor, a lui Romulus şi a micii cete a primilor săi tovarăşi, care sunt viitoarea componentă de prima şi de a doua funcţiune, bogaţi numai în favoare divină şi în propria lor valoare, faţă de opulenta vecinătate, bine populată, care este viitoarea componentă de funcţiunea a treia şi pe care ei voiesc să o constrângă să le dea soţii şi să formeze împreună cu ei o societate. Soluţia imaginată de Romulus, locul de azil*, este mai puţin miraculoasă, dar de acelaşi sens ca toate celelalte pe care le-am întâlnit în acest studiu. Pur şi simplu, paucitas compensată este contopită ca temă cu prima populare a noilor cetăţi. Să-l recitim pe Titus I/ivius, I, 8, 4: [Roma fiind întemeiată], oraşul se mărea fără încetare. Mai curând în vederea mulţimii viitoare (magis futurae multitudinis) decât în proporţie cu populaţia sa din acel moment. Apoi, pentru a nu lăsa gol acest oraş imens (ne uana urbis magnitudo esset) şi pentru a atrage în el o populaţie numeroasă, Romulus luă vechea metodă a întemeietorilor de oraşe care adunau în jurul lor un mare număr de oameni obscuri şi de joasă condiţie, pretinzând că o seminţie li se născuse din pământ (natam e terra sibi prolem ementiebatur) şi, pe locul unde se află acum o împrejmuire între două dumbrăvi sacre, el deschise un loc de azil. Urmarea 'istoriei romane' dovedeşte îndeajuns că ţelul atribuit fondatorului era unul dublu, sau cel puţin avea un rost dublu: desigur, să populeze o împrejmuire prea vastă dar şi să înfăţişeze o masă îndestulătoare pentru a inspira vecinilor şi, la nevoie, pentru a le impune o justă consideraţie.

10. FALSA LOGODNICĂ.

Două variante ale războiului dintre AExsaertaegkatae şi Boratae utilizează o altă temă, o dată la început, o dată în încheiere, cauză a ostilităţilor sau urmare a unei păci rău statornicite: tema falsei logodnice, a tânărului vânjos costumat ca tânără mireasă şi trimis în familie duşmană, unde veşmintele sale feminine nu fee decât să-i favorizeze isprăvile bărbăteşti în folosul domnişoarelor de onoare şi spre cea mai mare pagubă a nefericitului logodnic. Eroul acestei isprăvi este fireşte din familia celor Puternici; el este chiar unul din cei mai distinşi dintre Puternici, iar victimele sale sunt Bogaţii. Odinioară am rătăcit cu mintea, ba chiar am divagat puţin asupra acestei teme care a furnizat mitologiilor Scandinaviei şi Indiei scene faimoase: Porr redobândindu-şi clocanul şterpelit de uriaşul Prymr. Vişnu reluând de la demonii zăpăciţi de f^agoste amxta [apa vieţii] produsă prin spumuirea mării de lapte. Se pare, 111 tot cazul, că tema se strecoară cu uşurinţă în toate conflictele de seminţii sau de familii, oricare ar fi natura lor, Asi şi uriaşi, deva şi dănava. Tot la

*, Sacrificiul din zori'.

* Sacrificiu solemn de purificare a statului, în cadrul căruia erau jertfiţi un vier, un berbec 51 un taur. 24. * La religion romaine archaâque, 1966, p. 196-197 (Curtius; ed. A II-a, p. 202-203), 238-

10 {suouetaurilia; ed. A II-a, p. 248-251; cf. Tarpeia 1947, p. 115-158). G * Un loc de refugiu pentru orice om, liber an servus, liber sau sclav' (cf. Titus Livius, I, „. Continuarea textului de mai jos).

Ma se găseşte utilizarea cea mai apropiată de cea pe care i-au dat-o oset' ji funcţiunea beneficiară nu este cea de a doua, ci a treia23. De altfel/i-l St motiv 'falsa logodnică' nu este aici un voinic costumat în fată/cj111; rână de la ţară sub vălul de logodnică. Însă ceea ce justifică această apro -° este punctul de inserţie al acestei legende în ideologia romană: ca şi fabui*' roape trifuncţională a lui Menenius Agrippa (cap, braţe, stomac) ^ ea est sată la sfârşitul primei certe dintre plebei şi patricieni, plebei care s'ânt fost-6 să producătoare îngroşată cu meseriaşi şi cu toţi imigraţii din perioar^ usca şi o aristocraţie încă în întregime militară şi totodată deţinătoare * piciilor, a cultelor şi a oraşelor diriguitoare ale statului. Anna Perenna est* de-a întregul de partea plebeilor: ajutorul alimentar pe care ea l-a dat beilor în secesiune pe Muntele Sacru i-a adus promovarea ca zeiţă. Marte apotrivă, păcălitul acestei aventuri, este patronul şi, în această întâmplare' iginea caricaturală a aristocraţiei pe care a protejat-o şi de la care a prii b răsplată – Campus Martius – cu prilejul revoluţiei care l-a alungat pe imul rege. Astfel că, atunci când Anna Perenna îşi bate joc de Marte sub ui Minervei, când bătrâna ţărancă îl acostează pe soldăţoi în veşmintele tinemuncitoare, ea îi face să râdă nu numai pe zei, ci şi plebea ei şi ea nu-l iculează pe un zeu oarecare, ci pe protectorul duşmanilor plebeilor. Putem de că în piesele de teatru precursoare care se jucau la mijlocul lui martie lucus [dumbrava] zeiţei, băieţi şi fete, tineri şi bătrâni, nu uitau să se armue o festă atât de bună şi că ei i-au simţit vreme îndelungată hazul politic.

11. 'MAKING OF HISTORY'* Vedem cât de multe elemente conţine tradiţia osetă despre războiul dintre e două familii, elemente care recomandă să i se atribuie o mare vechime în cadrul acestei vechimi, o amploare şi o însemnătate pe care nu le are repertoriile povestitorilor de astăzi. Voi sublinia, în încheiere, ceea ce am serat pe scurt la începutul studiului: conflictul dintre cele două familii nu ce la nimic constructiv, la nici o creaţie, în tot cazul nu la formarea unei: ietăţi complete prin sinteza elementelor sale funcţionale preexistente. Poate aceasta îi era odinioară concluzia şi destinaţia, dar substituirea 'familii- ' în locul 'claselor' nu va fi îngăduit ca ele să fie menţinute. Aşa cum; e povestită şi înţeleasă astăzi, ea nu este decât povestea sumbră a unor ndete în lanţ. În cazul cel mai bun, niciuna din părţi nefiind exterminata, evedem că antagonismul va continua fără ieşire, cu feluriţi sorţi: în variantei le mai severe, care sunt cele mai numeroase, partida 'bogată' este nimicită, partida 'puternică' rămâne stăpână: este contrariul unei sinteze, al un păcări pregătind o contopire şi deschizând celor două părţi o existenţă no comună. Este cu atât mai interesant de văzut cum a folosit legenda, acum o s* ani, un spirit cultivat, larg, dar prea puţin critic, cedând rătăcirilor ist aniei. *; Vladimir Bogdanovici Pf af îşi făcuse studiile la universitatea din ^P^Qgfictor în drept, el a fost unul din acei funcţionari ţarişti care, servind i” ^ zul proaspăt 'pacificat', au reunit fără dificultate, noi am zice asţa, oare, mplexe, un devotament total faţă de patria lor cuceritoare şi coloniz

23 La religion romaine archaâque, p. 329, ed. A 2-a, p. 340. * 'Fabricarea istoriei' (engl.) * Astăzi Tartu, în Estonia.

0 adevărată pasiune nu numai pentru peisajele, ci şi pentru popoarele

°iitru oamenii pământurilor cucerite. Timp de mai mulţi ani, în jurul lui 1870, ' pfaf instalat în însăşi capitala Osetiei, la Vladikavkaz, a vegheat asupra învă- 'mântului istoriei şi geografiei în real'naia firogimnazija*. Osetia l-a entuziasa t Avem de la el, publicate în reviste din 1871 şi 1872, relatările unor călăto-

*? Făcute în văile din nord şi din sud şi note etnografice preţioase. Printre nlj dinţii, el s-a îndeletnicit să culeagă de la sursă episoadele epopeii narte i lui i se datoresc variante aberante care uneori mi-au părut suspecte, până l am dat de urma lor în împrumuturi cerkeze sau în culegeri osete recent Oblicate. Însă, pentru patria sa de adopţiune, el ţintea mai sus.

Era încă vremea visurilor romantice asupra marşului providenţial al arienilor printr-o lume care, în lipsa lor, n-ar fi ieşit din întuneric. Pe de altă parte, chiar înainte de demonstraţia riguroasă a lui Vsevolod Miller, se ştia, vag, ' ă oseta este o limbă 'indogermanică'. Batraz deveni deci eroul său, imaginea însăşi a arianului civilizator: viteaz, puternic, irezistibil, un fel de Abile, dar a g'en mai sever. Pfaf se convinse că povestirile pe care începea să le noteze erau fragmentele unei vaste epopei unitare, pe care o întrevăzu şi curând o reconstitui: o, Batra (d) zidă' se născuse.

Istoria a fost servită la fel de generos ca şi literatura. În 1879 şi 1871, în tomurile IV şi V ale uneia din primele reviste, nespus de preţioase, pe care autorităţile ruseşti din Tbilisi le creaseră pentru descrierea ştiinţifică a Caucazului şi a popoarelor sale, el s-a apucat să scrie istoria Osetiei. Pentru origini, documentaţia era din cele mai firave: legendele au suplinit-o. Chiar în momentul în care Theodor Mommsen susţinea să i se restituie legendei o mare parte a istoriei primitive a Romei, Pfaf a fabricat cutezător, printr-o interpretare cu totul personală a epopeii narte, istoria primitivă a munţilor Osetiei24.

Războiul dintre AExsaertaegkatae şi Boratae a fost pentru el un adevărat chilipir. A neglijat din el tot ceea ce îi constituie valoarea şi ceea ce, de altfel, ca folclorist, ştia bine să aprecieze: conţinutul romanesc, vicleniile, isprăvile de arme, loviturile date şi primite. El nu a reţinut din tot decât ideea ăzboiului', familiară istoricilor şi împărţirea narţilor în două 'familii' care rau uşor de transformat în 'popoare'. Din două popoare duşmane, unul tresă fie invadatorul, celălalt invadatul: actualitatea caucaziană din anii '60 Jmanda această formulă funcţionarului ţarului, el o adoptă. El trebuia deci determine care din cele două popoare, cel al lui Batraz sau cel al lui Buraefg, trebuia să primească rolul de invadator, celălalt văzându-şi atribuit potrivă^ un brevet de autohtonie. Răspunsul nu putea fi îndoielnic şi noi Da. Ine'pfacă am primi să Judecăm jocul 'arian' al migraţiilor, am alege cum ies Pfaf: turbulenţa nu poate aparţine decât familiei eroilor, AExsaertaegka- °r. Rămânea să se fixeze pe hartă punctul de plecare al unei invazii despre de o' nefei'icire, legendele narte neglijează să vorbească. Soluţia a fost dată ţia ^e^eciieA de jocuri de cuvinte, care nici măcar nu erau necesare, însă erudiare' „î? D e în toane bune, este bucuroasă să facă lux. Tot aşa cum Caucazul l vt -? Z~ul său nordul Iranului, chiar sub Marea Caspică, îşi are Alborz-ul, căror °ina-atea cărma locuia odinioară 'naţiunea războinică' a Mardi-lor, a ilaj., ară era străbătută de un râu numit (A) mardus, sau Mardonius, sau n” sau chiar, o, providenţă! Nardon: era de ajuns să se apropie aceste – asonante şi devenea probabil că invadatorii îşi modificaseră propriul M-Gimnaziul (= ciclul mediu) real' (rus.).

Zoomik Svedenij. (vezi, mai sus, p. 329, n. 21), IV, 1870, 1, 3, p. 1 – 5.

În Nart şi transferaseră pe cel mai maiestuos vârf al noii lor patrii nutuei ui lor munte. Pfaf ar fi putut sa se oprească aici. Însă legendele nart teau printre adversarii lui Batraz nu numai pe Boratae şi pe căpeteni uraefaemyg, ci şi fiinţe supranaturale, sub apelativele de (i) dauaep * ') zaed (plural daujitar, zaedtae): deci, înainte de a fi promovaţi întJ1- tre legendă şi aceştia erau nişte autohtoni, aliaţi ai lui Burae'faemy nu cumva Buraefaemyg şi familia sa n-au aparţinut simplu de tot davr' r – ceea ce permite să se rezerve numele de narţi AExsaertaegkatae-l0l~ tă acumulare de calambururi şi de retuşări ale documentării a dat ' oasă etnogeneză: înd, din Asia, ei ajunseră în văile Caucazului central, mai cu seamă în cea a Ardonul) Ionului şi a Fijagdonului – unde legendele narte s-au păstrat mai persistente decât oriunH1' rţii avură de purtat războaie grele şi lungi cu popoarele Dzau şi Zak [Pfaf, pentru a facilif6 curi de cuvinte geografice, îşi permite aceste deformări ale lui dauaeg şi zaed~. Principal x legendar era Batyras, fiul lui Xaemyc. Din partea autohtonilor se distinseră în aceste lunte iuraefaemyg şi Sajnaeg. Cu colaborarea unui anume Celesxan, ei îl uciseră pe tatăl lui.3. Jrmează, pe un ton de istorie, un rezumat al evenimentelor din ciclul atraz ('După o luptă prelungită contra lui Buraefaemyg şi a lui Celesxan fortăreaţa Xiz, Batyras, omorându-l pe Celesxan, purcese contra lui Saj-'). Ciclul, cum se ştie, se sfârşeşte cu. Moartea lui Batraz însuşi. Moarte) tul legendară? N-are a face:

? N persoana lui Batyras se stinse în Caucaz civilizaţia central-asiatică. Narţii care supravieţuirii eroului lor se amestecară cu învingătorii lor. Acestei contopiri, Geografia lui Moise de Khoren ce dovada: lingă trecătorile Darjal şi Dzaxau [adică Zak] locuia, zice el, o naţiune numită rcy, altfel spus, reuniţi într-un singur trup foştii, Dzau' şi, Nart'.

Etnică dezvăluie la oseţi două elemente principale, cel medo-persan şi cel semitic, ut că narţii erau medoperşii. Prin urmare, după toate aparenţele, denumirile Dzau şi Zak: reau la nişte semiţi.

Astfel, conflictul dintre Boratae ai lui Buraefaemyg şi AExsaertaegkatae i Batraz a fost ridicat în slăvi, acum exact un secol, până la a-i opune, jlo de 'indigeni' şi de 'medoperşi', pe semiţi şi pe arieni. Atâtea artinaive ne amuză. Dar ele conţin o lecţie serioasă. În plin secol XX, livorbind de nişte 'origini ale Romei', reconstituite prin procedee cu totul piate, inclusiv calamburul, germanişti savanţi continuă să descrie protoia Scandinaviei plecând de la legenda, deja umanizată de Snorri Sturluson,. Zboiului zeilor Asi cu zeii Vani: se postulează invadatori adorându-i pe autohtoni adorându-i pe ceilalţi şi se transferă asupra acestor liniştitoar unităţi omeneşti conflictul mitic povestit despre zeii lor. Mai ponderat, tnţii ruşi contemporani lui V. B. Pfaf, chiar în momentul în care primea evista lor simpaticele elucubraţii ale unui maestru oficial al istoriei, ş1: distanţele care se cuveneau. O 'notă a Redacţiei', cât se poate de gra ibsolvă în faţa posterităţii15: Prezentul articol cuprinde substanţa mărturiilor istorice asupra celei mai vec^Vjne ca laţiile Caucazului care, de mult timp, a atras asupra ei atenţia învăţaţilor, dar r ţoarte acestea prea puţin studiată. Redacţia consideră că o astfel de încercare este o luc^? R Jos5, în vederea examinării ulterioare a problemei originii şi a destinului istoric al oS*'1tia de^; iind sârguinţa cu care autorul grupează datele istorice privitoare la poporul oset, Redacţ accept„ ebuie să declare că, din aceste mărturii, nu rezultă încă nici un motiv decisiv de ^$ luziile la care ajunge autorul. Desigur, materia însăşi a anchetei, obscură şi conrpie a (^JJ1jse? Urmarea a numeroase ipoteze. Totuşi, evidenta fragilitate a mai multora din cele ^jol”1' peremptoriu în prezentul articol trebuie să rămână sub exclusiva responsabilitate a Ibid., p. 1, notă.