Gheorghe Virgiliu

DICTATURA OPINIEI PUBLICE SAU SPIRALA TĂCERII.

Opinia publică este unul dintre personajele principale ale societăţii moderne, instrumentul influenţării, generării şi confirmării opiniilo individuale. Într-o anume formă, opinia publică a existat dintotdeauna însă ea nu avea o valoare în sine, ci în măsura în care reprezent

351 G. Gerbner, Growing up witli the television: The Cultivation Perspective, p. 18. Apu Ibidem, p. 174.

Credinţa şi tradiţiile acelei comunităţi, la care se adăuga cuvântul, experienţa şi înţelepciunea bătrânilor.

Termenul ca atare a început să fie folosit pentru prima oară în lucrările scriitorilor iluminişti, el desemnând o realitate care începea să se configureze încă din vremurile premergătoare Revoluţiei Franceze şi care va avea un rol definitoriu în ideologia societăţii democratice. Opinia publică este definită de mulţi autori ai vremii ca „un tribunal anonim şi impersonal, o forţă care transcende individul, care reflectă un bine comun şi nu este un simplu compromis între multiplele interese individuale”352. Substituind autoritatea credinţei creştine şi a tradiţiilor, contestând ideea de ierarhie şi sistem de valori, opinia publică se vrea, dintru început, „un produs raţionalist liberal, egalitarist şi militarist”.'„ Paradoxul legat de opinia publică este că nu se cunoaşte şi nu poare fi identificat subiectul ei. „Societatea în ansamblu7 – se întreabă prob. Dobrescu şi A. Bârgăoanu – dar aceasta nu poate gândi unitar. G; tipurile? Dar ele sunt numeroase, ghidate de valori, interese, preocupări diferite'„1'4. În societatea franceză ea era identificată cu opi-nin „oamenilor de litere care-şi autoatribuiscră rolul de arbitri ai problemelor sociale şi politice.'„5 în esenţă, deşi subiectul opiniei publice nu putea fi identificat cu precizie, se înţelegea de la sine în contextul noii societăţi liberale că el ipostaziază o realitate supra-individuală, infailibilă, un fel de dumnezeu al societăţii, „o forţă mistică” în numele căreia trebuie conduse interesele popoarelor. Alţii o identificau cu voinţa majorităţii cunoscută prin vot democratic. Dar nici aceasta nu putea să se pronunţe prin plebiscite cotidiene asupra tuturor problemelor comunităţii, iar pe de altă pane, mulţimea este uşor de manipulat prin tehnici ce vizează o teacţie emoţională şi iraţională356.

352 Ibidem, p. 14. 3s3 Ibidem, p. 14. 3s4 Ibidem, p. 15. 35S Ibidem, p. 15. 3s6 Ibidem, p. 20.

Unul dintre cei mai cunoscuţi şi influenţi politologi americani j secolului al XX-lea, W. Lippmann, pune sub semnul întrebării infailibi litatea opiniei publice. „Tendinţa celor care au formulat idei despn democraţie, arată Lippmann, (…) a fost aceea de a se raporta Ia opinii publică la fel cum oamenii din alte timpuri se raportau la forţele supranaturale cărora le atribuiau ultimul cuvânt în orientarea evenimentelor”3'„.

Atâta timp cât „presa se substituie opiniei publice” devenind „tribunalul acesteia”3-„*, opinia publică, observă W. Lippmann, nu mai con-; stituie o „judecată morală asupra unui grup de fapte„ cu caracter obiectiv, ci, mai curând, „o versiune codificată şi moralizată a faptelor„., Politologul american demonstrează că structura stereotipurilor, a construnelor personale, a credinţelor şi ideilor ziariştilor care se află în. Centrul codului de interpretare a realităţii şi formare a opiniei deter-' mină în mod esenţial ce grup de fapte vor fi văzute şi în ce lumină vor ' fi privite. Aceste stereotipii personale, demonstrează Lippmann, vor conferi un caracter subiectiv formării opiniei, favorizând prejudecata şi o reprezentare deformată a realităţii”'. Opinia publică va putea fi formată, prin urmare, de cei care controlează mass-media, în conformitate cu credinţele şi interesele lor.

Deşi se lansase ca om de presă, W. Lippmann este foarte critic faţă de poziţia de creatoare a opiniei publice pe care şi-a autoatribuit-o presa. El avertizează asupra pericolului pe care aceasta îl poate reprezenta, dobândind puterea configurării opiniei publice, în condiţiile în care, prin natura ei, mass-media nu poate crea decât o imagine deformată asupra realităţii. „Lumea reprezentărilor, spune Lippmann, este pi ea importantă pentru a fi lăsată pe mâna reporterilor şi a presei”1”.

Cu toate semnalele de alarmă trase de-a lungul timpului, evoluţia societăţii tehnologice a condus aproape automat la creşterea controlului

357 Ibidem, p. 37.

358 Ibidem, p. 37.

359 Ibidem, p. 35.

360 Ibidem, p. 37.

Pe care presa îl are asupra opiniei publice şi, implicit, asupra vieţii şi mentalităţii oamenilor şi a societăţii în ansamblul ei. Cu toate că nu se cunoaşte exact subiectul care creează opinia publică, mulţi au fost aceia care de-a lungul timpului au sesizat forţa extraordinară pe care aceasta o are în modelarea mentalităţilor, comportamentelor, de influenţare a procesului politic, social etc.

„Nimeni din cei care se ridică împotriva modei sau a opiniei celor din jur, observă J. Locke, nu scapă de pedeapsa cenzurii şi a dezaprobării”, de pierderea simpatiei şi a consideraţiei, de izolare. Opiniile „pot ii superficiale, tranzitorii, dar ele exercită o adevărată presiune, sunt coercitive”1”. Forţa lor derivă din însăşi dorinţa membrilor comunităţii umane de a se bucura de stima, de recunoaşterea oamenilor.

Oamenii se tem de izolare mai mult decât de eroare„, observa Tocqueville în secolul al XlX-lea, iar un experiment din anul 1950 arată că eticheta de conformist şi imitator este „una mai confortabilă decât respingerea, izolarea şi stâlpul infamiei.”562

În anul 1974, directoarea Institutului de Demoscopie din Allebach (Germania), Elisabeth Moelle Neuman, publica articolul Spiral of SUcnce: a Tlwoiy of Public Opinion. În esenţă, articolul arată care sunt mecanismele prin care se creează şi se difuzează opinia publică în societate, modul în care mass-media poate genera, impune sau consolida un curent de opinie în lumea modernă. Iată maniera în care profesorul P. Dobrescu sintetizează teoria Spirala Tăcerii: a) opinia publică se formează pe baza observării şi evaluării de către indivizi a mediului social, a modului în care se grupează opiniile în opinia majoritară sau opinie minoritară; oamenii sunt înzestraţi cu abilitatea specială de a percepe climatul opiniei, de a simţi care opinie devine majoritară şi care minoritară; opinia majoritară şi opinia minoritară nu sunt realităţi statistice, ci simbolice.

B) reacţiile la climatul opiniei modelează comportamentul, ducând fie la o fliai mare încredere de a te exprima şi a vorbi în public fie, dimpotrivă, la tăcere.

36l Ibidem, p. 179. 352 Ibidem, p. 185.

C) oamenii care împărtăşesc punctul de vedere dominant (preze tat şi susţinut de mass-media) vorbesc despre el, îl susţin în public î timp ce alţii, care au o opinie diferită, păstrează tăcerea din frica de, deveni „impopulari”, de a nu fi izolaţi şi sancţionaţi în mod public; Mass-media (în special TV) accelerează formarea spiralei tăcerii„'„, Practic, spirala tăcerii înseamnă că aceia care tac vor fi mai puţirţs-reprezentaţi în public şi de aceea vor tăcea şi mai mult prinşi în această”-spirală a tăcerii, chiar dacă sunt majoritari, în timp ce aceia care, împărtăşesc opinia identificată de mass-media ca dominantă se vor exprima cu mai multă putere.

Un corolar observat experimental al acestei teorii se rezumă, după Neumann, la următoarele patru tendinţe: „1) dacă o majoritate este considerată (în presă) minoritate atunci în viitor va cunoaşte un declin;:<

2) o minoritate percepută ca majoritate va înregistra un proces de, extindere;'

3) dacă membrii unei majorităţi nu prevăd, nu au încredere în menţinerea opiniei majoritare şi în viitor opinia respectivă va cunoaşte o tendinţă de scădere, va intra în declin;

4) dacă două grupuri se deosebesc net în ceea ce priveşte disponK bilitatea de a-şi exprima punctul de vedere, acela a cărui disponibilitate, este mai puternică va deveni, în timp, dominant”*'-

Pe baza acestor mecanisme, în societatea americană mai întâi şi; -i mai apoi în toată lumea, mass-media a contribuit esenţial la promova- ' rea avorturilor, a homosexualităţii, a mentalităţilor bolnave ale grupu-^ rilor minoritare de tot felul. Cu toate că, în mod natural, majoritatea/era împotriva liberalizării acestora, prin manipularea raportului de re-/prezentare (inversarea) mediatică a punctelor de vedere, dându-predominanţă susţinerii liberalizării homosexualităţii spre exemplu, s-” reuşit impunerea, într-o societate democratică, a unor legi care nu re prezentau iniţial voinţa majorităţii.

După mai mulţi ani de studii privind spirala tăcerii, Emanuel Newman, întrebată dacă mass-media doar reproduce opinia publică sau chiar o generează, va răspunde: „Spirala tăcerii este un mecanism psiho-sociologic potrivit căruia mass-media trebuie văzute drept creatorii opiniei publice”'65. Mass-media constituie, aşadar, principalul mijloc de generare, exprimare şi distribuire a opiniilor. „Ea defineşte ce este important şi legitim în judecarea diferitelor evenimente sau elemente ale vieţii publice.”if*

Practic, opinia publică nu mai constituie un produs statistic al opiniilor indivizilor, ci un mediu simbolic definit de mediile cele mai puternice, televiziunea în special.

La interacţiunea individului cu acest mediu de opinie, se disting 3 alternative de comportament supuse unor mecanisme psihosociologice.

„1) Alternativa cea mai frecventă constă în a fi de acord cu punctul de vedere dominant. Această atitudine întăreşte încrederea în sine a individului şi-i permite să se exprime fără reticenţă (atitudine activă) şi fără riscul de a fi izolat în faţa celor care exprimă puncte de vedete diferite.

2) A doua alternativă este cea a indivizilor care constată că ideile lor pierd teren. Individul devine mai puţin sigur de sine şi va fi mai puţin dispus să-şi exprime public opiniile. Este cazul celor prinşi în spi-! Tăcerii (şi care, în timp, îşi vor schimba opiniile).

3) A treia alternativă regrupează proporţii restrânse de indivizi care rămân neclintiţi în convingerile lor, înfruntând cu obstinaţie riscurile izolării. E. Newman estimează că circa 20% dintre oameni aparţin acestei categorii.”17

Faptul pe care îl pun în evidenţă cercetările este că diferenţe de opinie „în ceea ce priveşte teme precum segregarea, sexualitatea, avortul, drepturile minorităţilor (…) apar între cei care nu se uită foarte

363 Ibidem, p. 178.

364 Ibidem, p. 183.

365 Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării…, p. 285.

366 Ibidem, p. 280.

367 Ibidem, p. 288.

Mult la televizor, ele sunt estompate printre consumatorii fideli„358* Această observaţie i-a condus pe cercetători la concluzia că televiziu^ nea este „principalul mijloc de realizare a alinierii la curentul principal^ dominant (în societate), (…) de omogenizare, de nivelare a opiniei; publice„(tm). Televiziunea poate fi considerată un mijloc de comunicarej extrem de bine adaptat mediatizării culturii moderne. Această observa-” ţie joacă un rol important în înţelegerea mesajului pe care televiziunea i ni-1 transmite şi ne oferă cel mai bun criteriu pentru determinarea liniilor generale ale conţinutului programelor de televiziune. Analiza care trebuie să premeargă oricărei cercetări privind conţinutul programelor TV trebuie să pornească de la identificarea caracteristicilor fundamentale ale culturii moderne.

Aşadar, spiritul care animă întregul mediu televizual, care configurează şi structurează valorile, obiectivele, decorurile, rolurile şi ac-f ţiunea, în mod esenţial, nu este altul decât acela ce caracterizează cuis tura modernă, în special cea americană. Care sunt coordonatele acestei i-culturi vom vedea în capitolele următoare.

368 Paul Dobrescu şi Alina Bârgăoanu, Mass-media…, p. 173.

369 Ibidem.

Nihilismul

— Nihilismul „este destinul însuşi al Occidentului” şi, în aceeaşi măsură, caracteristica generală a conţinutului programelor de televiziune.

— Liberalismul este primul pas pe care nihilismul îl face pe calea relativizării adevărului. Este promotorul indiferentismului religios.

— Realismul proclamă deja credinţa într-un nou „dumnezeu” – natura sau ştii it (darivinismul sau scientismul); materialismul istoric sau ştiinţific (marxismul), obsesiile sexuale (freudismul) etc.

— Vitalismul reduce totul la… Experienţa şi senzaţia subiectivă”. Cultul puterii în nazism şi în comunism, experimentul artistic în arta modernă şi post modernă, mişcările spiritualiste, sectele, new age-ul. Experienţa drogurilor, cultura televizualului, erotismul şi violenta sunt toate expresii ale trăirii vitaliste. Nu mm există lege, normă sau rânduială care să fie îndreptăţită să se opună experienţei, senzaţiei sau emoţiei duse până la extrem (paroxism).

— Nihilismul distrugerii este forma extrema a nihilismului, în fond, manifestarea deplină a negării ce caracterizează nihilismul în general. Se manifestă în tot ceea ce înseamnă mişcare anarhică. În violentă. În dorinţa de a distruge, fenomene atât de des promovate în muzică şi în filme.

— Prin însăşi natura sa. Televiziunea favorizează o percepţie sau o experienţă nihilistă a realităţii.

— In conţinutul programelor 'IV se regăsesc reprezentate toate cele patru forme de nihilism, având prioritate vitalismul, căci, prin excelenţă, această experienţă presupune senzaţia, emoţia, euforia evadării în imaginai'.

Dacă influenţa puternică a mesajelor TV în viaţa omului contemporan devine un factor de necontestat, întrebarea la care rămâne să răspundem este: care sunt stereotipurile, trăsăturile generale ale mediului televizual, care este spiritul general al conţinutului programelor TV sau direcţia în care, în chip gravitaţional”, se îndreaptă lumea modernă prin televiziune?

Faptul că divertismentul, comercialul, violenţa şi eroticul caracterizează cea mai mare parte a programelor TV este un lucru evident, nu

370 Paul Dobrescu şi Alina Bârgăoanu, Mass-media…, p. 173.

Numai pentru specialiştii în comunicarea mediatică.

— Ci şi pent telespectatorii de pretutindeni. A spune însă că nihilismul este no definitorie a culturii occidentale şi a mesajului TV este o afirmaţie car ar putea stârni o anumită reacţie nu numai printre ideologii sa admiratorii acestei culturi, dar şi printre mulţi dintre telespectatori care nu înţeleg cum se poate ajunge la o asemenea concluzie. Şi totuşi, Martin Heidegger, loan Petru Culianu şi Părintele Serafim Rose, poat; între cei mai complecşi şi profunzi gânditori ai secolului al XX-lea, demonstrează în operele lor că „nihilismul este destinul însuşi ai Occidentului şi, prin urmare, al tuturor poparelor lumii care gravitează în sfera de influenţă decisivă a Occidentului”.

M. Heidegger, considerat cei mai important filosof al secolului trecut, în eseul Nietzsches Wort „Gott ist tor'-'- afirmă că: „Nihilismul este o mişcare istorială, şi nu părerea sau doctrina unei persoane sau a alteia. Nihilismul mişcă istoria în felul unui proces fundamental abia recunoscut în destinul popoarelor occidentale. Nihilismul nu este, aşadar, un fenomen istoric printre altele sau un curent spiritual care, în interiorul istoriei occidentale, s-ar înfăţişa alături de alte curente spirituale, cum ar fi creştinismul, umanismul ori iluminismul. Nihilismul, gândit în esenţa lui, este mai curând mişcarea fundamentală a istoriei Occidentului. (…) Nihilismul este mişcarea universală a popoarelor pământului înghiţite în sfera de putere a timpurilor moderne. (…) Ceea ce mai înainte condiţiona şi determina, sub modul finalităţii şi al măsurii lucrurilor, esenţa omului (credinţa în Dumnezeu, în lumea de dincolo, într-o lege spirituală), şi-a pierdut (în conştiinţa acestei culturi) puterea absolută şi imediată de eficientă, această putere pretutindeni infailibilă şi eficientă”'.

Cu alte cuvinte, cauza acestui fenomen cultural sau proces istoria este îndepărtarea omului de Dumnezeu până la a nu-I mai recunoaşf Creatorului dreptul, puterea sau eficienţa intervenţiei Sale în istorie

371 îoan Petru Culianu, Religie şi putere, Nemira, 1996, p. 216.

372 Eseul face parte din volumul Holzwege, Klostermann, Frankfurt, 1950.

373 Gnozele dualiste ale Occidentului, Nemira, 1995, p. 309.

Sau până Ia a contesta nu numai prezenţa, ci şi existenţa dumnezeirii şi a unei lumi spirituale. Acest proces sau nihilismul însuşi a debutat în perioada Evului Mediu apusean, s-a hrănit din energiile Renaşterii şi ale Iluminismului, a ajuns la o primă maturitate în perioada Romantismului, a darwinismului, a freudismului, pentru a se desăvârşi (ca formulă culturală sau în consecinţele sale ultime) în nazism, în comunismul ateist, în revirimentul practicilor orientale şi în mişcările sata-niste care au invadat lumea modernă.

Pentru a ne forma o idee despre esenţa şi modul în care operează sau se manifestă nihilismul, vom trece în revistă câteva dintre coordonatele fundamentale ale acestui fenomen. Părintele Serafim Rose, în cartea sa Nihilismul'^, face o descriere a celor patru stadii pe care le-a cunoscut mişcarea nihilistă de-a lungul timpului:

1. LIBERALISMUL

„O derivare directă a umanismului renascentist (…), liberalismul nu este un nihilism făţiş, ci mai degrabă unul pasiv”'. In faza aceasta, în mod formal, omul nu-L neagă pe Dumnezeu sau credinţa. Însă nici nu mai crede în mesajul evanghelic sau acesta îl lasă indiferent. Credinţa sau Adevărul Absolut pe care liberalul îl mărturiseşte este socotit un adevăr printre altele, unul care, la o adică, poate fi exploatat, filosofic sau politic (în discursul populist), insă care nu mai are forţa de a motiva o existenţă cu adevărat creştină-”. Liberalismul

1 4 Părintele Serafim Rm'c. Fostul Eugen Rose, un profund cunoscător al culturii şi al gândirii religioase, urmărea elaborarea unei lucrări de filosofic religioasă privind istoria şi destinul culturii occidentale, din care prezenta carte constituie doar unul din cele 14 capitole pe care le avea în proiect. Din păcate, datorită morţii sale premature, doar acest capitol a fost definitivat.

375 Eugen (Pr. Serafim) Rose, Nihilismul – o filosofie luciferică, Editura Egumenită, Galaţi, 2004, p. 54.

376 „Dacă nu este preocupat să găsească acea ordine politică şi socială care să corespundă Adevărului dumnezeiesc, dacă este indiferent faţă de realitatea raiului şi a iadului, dacă şi-L reprezintă pe Dumnezeu ca pe o simplă idee de putere face, astfel, primul pas către relativizarea adevărului, ceea re este acelaşi lucru cu a nega existenţa unui adevăr absolut. În concepţia liberală avansată, în interiorul spaţiului democratic al ideologiei zilei, nici o realitate sau sistem axiologic nu mai are o valoare absolută.

Dacă însăşi existenţa şi prezenţa lui Dumnezeu sunt relativizate, atunci toate realităţile sau sistemele de valori tradiţionale, care se întemeiaţi pe această credinţă, devin relative, putând fi negate sau înlocuite şi, mai mult, în măsura în care nici Dumnezeu nu mai este perceput ca Adevăr Absolut, nici o altă realitate nu mai poate îndeplini această funcţie. Într-o asemenea viziune, obiceiurile şi credinţele, învăţâatrile sau educaţia tradiţională pe care se întemeia întreaga existenţă a omului, sunt relativizate şi trecute în patrimoniul valorilor muzeale, al ciudăţeniilor exotice care pot doar stârni curiozitatea cercetătorilor sau a vizitatorilor unui asemenea muzeu – telespectatorul zilelor noastre.

2. REALISMUL.

Un aspect important al reformei protestante şi al iluminismului francez„'„', apare ca o reacţie la liberalism, adică la afirmarea unei credinţe formale, a unui Dumnezeu cu o prezenţă şi o existenţă doar teoretică; o idee păstrată nu atât din convingere, cât din inerţie sau din indiferentism, privind esenţa adevărului. Realiştii naturalişti, umanişti, pozitivişti sau materialişti fac saltul de la indiferenţa liberalismului, care rezultă din ataşamentul exclusiv pentru această lume, către ostilitatea faţă de Adevăr, faţă de Dumnezeu5„5. „Acest nihilist, observă părintele impersonala, este pentru ca liben-iiul este interesat mai degrabă de finalităţi lumeşti j imediate (…). Liberalul poate fi interesat ele cultură, de studiu, de afaceri sau pur şi simplu de confort; dar, în fiecare din aceste ţeluri, dimensiunea absolută este cu totul absentă. (…) La el, setea pentru adevărul absolut a dispărut.” – Eugen (Pr. Serafim) Rose, Nihilismul,., p. 64-65.

377 Eugen (Pr. Serafim) Rose, Nihilismul…, p. 54.

378 „Mentalitatea modernă nu poate tolera un asemenea Dumnezeu. El e deopotrivă; prea familiar – prea personal, chiar prea uman – şi prea absolut, prea intransigent în exigenţele Lui faţă de noi; şi Se face cunoscut doar credinţei smerite – un fapt menit:

Serafim Rose, este omul care nu respectă nimic, nu se pleacă în faţa nici unei autorităţi, nu acceptă (aşa crede el) nimic pe baza credinţei, judecă totul în lumina unei ştiinţe pe care o ia drept adevărul absolut şi exclusiv, respinge orice idealism şi abstracţiune în favoarea a ceea ce este concret şi faptic. El este cel care crede într-un singur cuvânt, „în nimic afară de”, reducând tot ceea ce oamenii au considerat „superior”, creaţiile minţii şi ale spiritului, la o dimensiune comună sau „primară”: materie, senzaţie, aspect fizic„1”9.

Realistul este practic, ateistul scientist, acela care crede că adevărul absolut, dacă există, trebuie să fie demonstrabil ştiinţific, prin cercetarea lumii materiale, adică a tot ceea ce poate fi perceput prin simţuri. Marxismul, freudismul şi darwinismul sunt teorii tipice pentru această/, iune materialistă asupra existenţei.

3. VITALISMUL.

Starea de lucruri creată de realism nu putea dura prea mult, deoarece omul ca fiinţă spirituală nu se simte împlinit în orizontul îngust al raţionalismului sau al biologicului, al instinctelor la care-1 reduce materialismul. Stârpiciunea teoriilor pozitiviste, a tehnologis-mului, a ideologiilor materialiste sau naturaliste a fost motorul care 1-a propulsat pe omul modern în căutarea realizării sale dincolo ce lumea ce cade sub simţuri. Noua mişcare, care o neagă pe aceea din care s-a născut, poartă numele de vitalism; nume care indică dorinţa de întoarcere către viaţă, către trăirea unei experienţe spirituale.

Din păcate însă, noul curent nihilist, ca şi realismul, nu reuşeşte să Săsească drumul către o autentică experienţă spirituală, cea a unirii cu Dumnezeul Cel Adevărat – Iisus Hristos (pe care-L consideră demodat), să alieneze inteligenţa orgolioasă a omului modern. Omul modern cere, de aceea, un „nou dumnezeu”, un dumnezeu modelat cât mai fidel după tiparul unui asemenea om al timpurilor noi, preocupat de ştiinţă şi afaceri” – Eugen (Pr. Serafim) Rose, Nihilismul…, p. 56-57. 379 Ibidem, p. 69.

Ci se îndreaptă către experienţe care sunt „un stadiu mai avansat al; bolii pe care încearcă să o tămăduiască”3”0.

„In liberalism şi în realism, boala nihilistă este încă relativ superficială; rămâne, în principal, o chestiune de filosofie şi se limitează la oi elită intelectuală. In vitalism, boala nu numai că se dezvoltă calitativul dar se extinde şi cantitativ; pentru prima oară, omul obişnuit începe săi prezinte şi el semnele nihilismului, care iniţial se limitau la câţiva.! Oameni”58'. Experienţa vitalistă va deveni temeiul naşterii unor mişcări. Pseudo-religioase.

„Cultul lui Musolini pentru activism şi violentă şi mai năpraznic al lui Hitler, cultul sângelui şi al pământului”'- cultul lui Lenin sau al lui '

Stalin, al violenţei şi al puterii sunt coordonatele principale ale, experienţei vitaliste în istoria politică a secolului al XX-lea., \par „Există, constată părintele Serafim Rose, şi alte forme ale acestei ' nelinişti a maselor: patima vitezei şi a mişcării, (…); atracţia universală -exercitată de televiziune şi cinema, a căror funcţie predominantă este '. De a prilejui câteva ore de evadare din realitate, atât prin temele lor: eclectice şi „excitante„, cât şi prin efectul hipnotic al mass-mediei în general; caracterul tot mai primitiv şi sălbatic al muzicii curente (…); ¦ cultul bravurii fizice în sport şi venerarea morbidă a „tinereţii„, legată' de acesta; predominanţa şi toleranţa generală faţă de promiscuitatea sexuală (…); lipsa de respect faţă de autoritate, susţinută de o atitudine a maselor care nu vede valori decât în ceea ce este „imediat„-şi „dinamic„ şi îi conduce pe cei mai „idealişti„ dintre tineri la demonstraţii împotriva legilor şi instituţiilor „represive„.”'53. În sfera ' religioasă pot fi amintite, în primul rând, „sectele pentru care ¦ divinitatea este o „forţă„ confuză, imanentă; acestea sunt varietăţi de „gândire nouă„ şi de „gândire pozitivă”, al căror interes este de exploata şi utiliza această forţă, ca şi cum ar fi un soi de electricitate