Gheorghe Virgiliu

Nervozitatea, irascfbilitatea, agresivitatea care îi caracterizea: uneori, alteori apatia, descurajarea până la deznădejde nu sunt dec produse ale frustrării pe care o resimt aceşti tineri care nu dispun c echipamentul neuronal, cortical pentru a se putea descurca singuri î viaţă, pentru a-şi satisface oceanul de dorinţe pe care îl cultivţj mass-media. Haosul mediului culturii nihiliste care-1 împresoară pe ori contemporan ajunge să se reflecte şi în structurile corticale, lipsa dţ sens sau de repere fundamentale, pe care o trăieşte cultuia modernă?

De asemenea. Mintea acestor copii nu a izbutit să-şi construiască strue* turile de care are nevoie pentru se confrunta cu lumea reală, pentru sp străbate marea acestei existente.

Există o seamă de principii educaţionale care sunt surpi inse în gey| neral în cultura tradiţională sau în creştinism şi care s-au cristalizat înl urma a mii de ani de experienţă umană sau care sunt pi imite pnoj revelaţie dumnezeiască. A le desconsidera, înlocuindu-le cu ptodusele^ culturale ale societăţii de consum sau cu cele ale ideologiei nihiliste este * o eroare cu consecinţe incalculabile pentru viaţa şi mintea omului. \par 350

Aşa-zisa civilizaţie, teoriile „ştiinţifice” sau curentele la modă care 'vin astăzi să-J îndemne şi să-1 îndreptăţească pe omtil contempoian a '*„ lepăda întregul mod de viaţă tradiţional nu fac decât să mascheze ura ¦” sau rătăcirea nihilismului şi să introducă omul pe o pistă existenţială i' falsă. Din ultimele cercetări în domeniul neuropsihologiei rezultă că. J* revolta împotriva autorităţii, inversarea tuturor sensurilor, chiar a cornfj portamentelor specifice fiecărui gen – femeia îşi însuşeşte cele ale 1: bărbatului, iar acesta se feminizează – negarea oricărei ordini, dezinhi- * barea tuturor comportamentelor, fuga de muncă, alergarea după pl” ceri, bani sau transformarea sexului într-un obiect de idolatrie însear nă angajarea omului într-un aprig şi distrugător război îndrept' împotriva propriei fiinţe, propriei minţi, împotriva fiinţei umane în g neral. Copiii care sunt învăţaţi să conteste orice autoritate, să-şi disp ţuiascâ şi să-şi tiranizeze părinţii cu capriciile cultivate de cultura consum, de fapt ajung să-şi fie lor înşişi cei mai mari duşmani, luptr cu propria fire, batjocorind-o, dispreţuind propriile nevoi şi intenţionalităţi fireşti dezvoltării minţii şi împlinirii umane.

Tinerii care fug de orice efort, muncă sau responsabilitate, pentai a sorbi cu lăcomie din cupa plăcerilor, pentru a trăi într-o perpetuă distracţie, se păcălesc în primul rând pe ei înşişi, îşi amputează de bunăvoie mintea, lipsind-o de posibilităţile unei dezvoltări normale a tuturor capacităţilor sale. Omul, se pare, nu poate ieşi decât învins din acest război dus împotriva raţiunilor naturale, a ceea ce poartă înscris profund în fiinţa sa.

Având în vedere cele prezentate până acum, este uşor de anticipat că omul viitorului, omul societăţii nihiliste, nu va fi în nici un caz precum îşi imaginau evoluţioniştii, mai evoluat decât cel de astăzi sau decât cel din trecut. Mai degrabă, proporţional cu înaintarea nihilismului, cu conformarea mentalităţilor şi a vieţii oamenilor spiritului acestei ideologii, oamenii vor fi tot mai infirmi din punct de vedere mental, biologic şi sufletesc. Această cultură inhibă cu putere dezvoltarea corti-cală, îngustează câmpul de conştiinţă şi conduce în mod foarte probabil la apariţia unor sindroame ca ADHDşi LD, la boală psihică sau neurologică. O criză mult mai gravă decât aceea a petrolului, care poale fi preconizată în acest context, poate fi socotită criza sănătăţii mentale sau a creierelor=In America, spre exemplu, dacă rata creşterii numărului celor suferinzi de boli mentale se păstrează la cota actuală -] '!'<> pe an – înseamnă că în câteva zeci de ani marea parte a populaţiei Americă va suferi de o boală psihică sau neurologică.

Deşi nihilismul – cultura consumatorismului şi a divertismentului -promite totul, el, în fond, îl lipseşte pe om de înseşi puterile sale mentale, îi strică mintea, îi îngustează orizontul de conştiinţă, făcându-l să se asemene mai degrabă cu maimuţa (necuvântătoarele), din care această cultură susţine şi încearcă să ne demonstreze că ne tragem.

După cum se prezintă lucrurile, este greu de crezut că lumea va mai putea fi purificată de morbul nihilismului. Mai probabil este ca SOS America se confruntă încă de pe acum cu acest fenomen, lucru ce explică importul masiv ele „creiere” şi forţă de muncă calificată din spaţiul Europei de Est şi din cel asiatic.

I J*C *” *¦ y acest mod de viaţă, această ideologie să se întindă ca o ciumă pesH întreaga suprafaţă a pământului, având în televizor sau Internet mijs?' loace ideale de propagare. $

În acest context, soluţia poate fi căutată şi aplicată doar la nivelufc personal sau la ce] al micilor comunităţi, lucru deja observabil în lumefc-occidentală. In America, Germania, Spania etc. Multe familii care alcătuiesc în unele cazuri chiar microcomunităţi au renunţat complet la televizor, căutând totodată să se întoarcă la modul de viaţă tradiţional, la natură, la tot ceea ce este simplu şi firesc. În cazul lumii occidentale, drumul de întoarcere nu este atât de simplu de parcurs deoarece, fată de ţările din estul Europei, legătura cu trecutul, cu viaţa tradiţională s-a pierdut aproape complet. Pentru poporul român lucrurile ar fi cu mult mai simple, căci filonul tradiţional este încă destul de viguros. Ar trebui să ne gândim mai bine înainte de a ne lepăda de întreaga bogăţie a obiceiurilor şi tradiţiilor pe care se întemeia educaţia, viaţa de familie şi cea comunitară, înainte de a părăsi credinţa sau tot ce a constituit temeiul desăvârşirii omului în spaţiul românesc, deoarece este cu mult mai uşor să strici, să distrugi decât să zideşti, să pui ceva bun în loc. Ar trebui poate ca măcar acum, în ceasul al XH-lea, când încep şi occidentalii să înţeleagă faptul că au apucat-o pe un drum greşit, să învăţăm şi noi din greşelile lor, înainte de a ne arunca fascinaţi şi hipnotizaţi în braţele unei culturi sinucigaşe.

Partea a III-a.

Cu sau fără televizor.

Viaţa de familie şi televizorul.

Influenţa negativă a televiziunii în viaţa familiei contemporane se? Manifestă sub mai multe forme. Forţa disolutivă a televiziunii se manifestă atât direct, prin promovarea avortului, a libertinajului sexual, prin limitarea înţelegerii relaţiei de dragoste la satisfacerea mecanică a ¦] plăcerii sexuale, cât şi indirect, prin promovarea unei vieţi lipsite de griji, comode, cu mult confort şi multă distracţie, pentru care familia sau copiii ar putea constitui un serios impediment. In general, întreaga atmosferă a lumii micului ecran este potrivnică unei vieţi normale de; familie. Să urmărim însă ceva mai sistematizat care ar fi principalele s probleme pe care televiziunea le creează familiei din zilele noastre.

1. Timpul petrecut de membrii familiei în jurul televizorului este un timp mort pentru existenţa acesteia. In loc să se sprijine reciproc, să se completeze unul pe celălalt în treburile casei, membrii familiei se uită la televizor. Nu numai că activităţile casnice intră în criză – femeia nu pregăteşte la timp mâncarea, bărbatul nu repară ceva sau nu face cumpărăturile – dar membrii familiei nu mai au nici răgazul de a comunica spre a-şi împărtăşi problemele, grijile sau împlinirile, de a se sfătui unul cu celălalt, de a găsi sprijin şi mângâiere.

Masa în familie, eveniment central în existenţa cotidiană a acesteia, un moment al împăcării, al comuniunii, al comunicării şi al mulţumii ii, a fost înlocuită cu luatul mesei în faţa televizorului. Chiar şi atunci când Întreaga familie este prezentă, uitându-se la aceeaşi emisiune, fiecare se află departe de celălalt, cu mintea plecată în lumea de pe micul ecran. Nu mai.! Este deplină nici bucuria femeii că mâncarea pentru care s-a ostenit cu * dragoste a plăcut soţului şi copiilor, nici a bărbatului că se află în mijlocul familiei sale, avându-i pe toţi împrejur, nici a copiilor că se află alături de părinţi. Masa în faţa televizorului este cel puţin un motiv de indiferenţă sau de lipsă de respect pentru celălalt, dacă nu chiar o pricină de irascibili-tate, de dezbinare şi ceartă pe marginea emisiunilor urmărite.

2. Starea de fericire este o realitate subiectivă. Oamenii pot să aibă bani, bucurii, succes, să fie chiar iubiţi, şi totuşi să se considere nefericiţi. Totodată, există oameni săraci, cu probleme, cu griji şi chiar lipsiţi de o afecţiune deosebită care se consideră fericiţi sau, oricum, mai fericiţi decât primii. Nu vom aborda aici dimensiunea religioasă a problemei, ci vom lua în discuţie doar unul dintre cele mai importante aspecte privind sentimentul de fericire sau nefericire pe care-1 trăiesc oamenii.

Omului nu-i este de ajuns că trăieşte bine, că se simte mulţumit de Miuaţia în care se află sau de oamenii din jurul său pentru a se considera fericit. El are nevoie de confirmarea că într-adevăr situaţia pe care o trăieşte este una fericită, demnă de râvnit. De aceea el compară permanent ceea ce i se întâmplă cu modelul pe care-1 are în minte sau cu ceea ce vede în jur. In acest context, televiziunea joacă un rol nefast în viaţa oamenilor. Ea devine termenul de comparaţie pentru cei mai mulţi telespectatori, deoarece pe micul ecran se configurează modelul ele om fericit. Aici începe drama omului contemporan. Orice ar face, el nu poate realiza în chip desăvârşit prototipul lumii TV. Şi, chiar dacă se presupune că reuşeşte acest lucru, constată cu amărăciune că încă nu a ajuns la fericire. Aceasta nu înseamnă însă că va conştientiza faptul că modelul prezentat la televizor sau cel furnizat de nihilismul culturii de consum nu este viabil. Care este oare rezultatul acestei permanente raportări a telespectatorului la modelul propus de televiziune, care sunt consecinţele acestui fapt pentru viaţa familiei contemporane0

Viaţa de familie apare arareori pe micul ecran, cu toate că, în realitate, în jurul acesteia se configurează în chip firesc existenţa majorităţii oamenilor. Familia şi întâmplări legate de viaţa acesteia, prin însăşi natura lor, sunt socotite subiecte foarte puţin potrivite pentru a fi mediati-zate. În emisiunile de divertisment, sportive, de ştiri, în talk-show-uri sau în programele politice, familia nu-şi găseşte locul sau, chiar dacă este amintită, apare într-o ipostază senzaţională, electorală sau, oricum, maladivă.

Prezenţa familiei devine sesizabilă, mai cu seamă, în filme, în special, în seriale sau telenovele. Din păcate, nici aici telespectatorilor nu li se oferă posibilitatea de a cunoaşte o viaţă normală de familie. FairuV lia obişnuită, simplă, nu are nimic spectaculos, pentru a putea atrage atenţia telespectatorilor. Astfel, chiar şi atunci când familia apare, într-un anumit context pe micul ecran, aceasta nu va avea decât puţine, elemente care să o identifice cu o familie normală.

5. În familia de pe micul ecran, oamenii au mai mult timp liber şi mai mulţi bani, şi se distrează aproape tot timpul. Trăiesc întâmplări senzaţionale, fascinante poveşti de dragoste, emoţii puternice. Trăiesc, mult mai intens, nu au timp să se plictisească şi să se uite la televizor, căci trebuie să acţioneze. Telespectatorii care au această lume drept model când revin la atmosfera propriei case vor constata izbitoarea diferenţă care există între cele două lumi. Propria viaţă de familie pare cenuşie, apăsătoare, plictisitoare, cu probleme, griji, lipsuri şi chiar cu.

Neînţelegerile inerente unei vieţi normale, în comparaţie cu întâm plările extraordinare, cu viaţa deosebită pe care telespectatorii îşi în chipuie, prin prisma televiziunii, că o duc alţii. Apare astfel un cerc vicios: problemele se acutizează tot mai mult, proporţional cu timpul dedicat vizionării căci viaţa de familie devine tot mai săracă, iar oame nii se vor simpli din ce în ce mai mult îndreptăţiţi să caute cu jind Ia ideala lume ficţională. Comparaţia vieţii personale de familie cu cea strălucitoare, trăită pe micul ecran, devine astfel o sursă permanentă de nemulţumire şi frustrare, cadru prielnic pentru apariţia tensiunii şi neînţelegerilor familiale.

6. Membrii familiilor de pe micul ecran sunt independenţi unul; faţă de celălalt. Activitatea filmului este centrată aproape întotdeauna pe ceea ce îi individualizează pe aceştia – interesele, cariera, aventurile fiecăruia. De aici telespectatorul, femeie sau bărbat, învaţă sau îşi însuşeşte acea mentalitate în care obiectivele şi interesele individuale sunt„, separate de cele ale familiei. Această atitudine prin care telespectatorul”;'1 începe să acorde mai multă importanţă nevoilor, intereselor şi satis*'- facţiilor individuale, decât celor comune, ale familiei, este una dintre*, principale cauze ale divorţului în lumea modernă. Fiecare cu cariera* lui, cu banii Iui, cu preferinţele, cu programul, cu prietenii lui, cu propriul ego, încât până la urmă soţii se trezesc că au mai multe lucruri care îi separă decât îi apropie.

7. O altă frustrare pe care o naşte televiziunea este produsă de comparaţia, uneori chiar inconştientă, pe care telespectatorii o fac între propriii soţi şi eroii micului ecran. Bărbaţi sau femei, drăguţi, şarmanţi, fermecători, aproape întotdeauna foarte sexi, bogaţi şi puternici, gata să satisfacă plăcerile partenerului, îi pun în stare de inferioritate pe bieţii soţi sau pe soţiile care, în chip firesc, nu pot concura cu un personaj ficţional, interpretat de un actor tânăr, bine machiat şi retuşat cu ajutorul tehnologiei video, care trăieşte şi se pregăteşte numai pentru a întruchipa idealul, a forma o imagine cât mai perfectă. Acest erou ficţional care pătrunde şi ia proporţii în imaginaţia telespectatorilor este cel mai mare duşman al vieţii de familie. Cu el se săvârşeşte prima oaia adulterul şi, adesea, tot el este cel care împinge în viaţa cotidiană persoana respectivă către adulter. N'„'

8. Dorinţele inoculate de televiziune, în special prin publicitate, se transformă în mintea telespectatorilor în zid despărţitor între bărbat şi femeie sau în pricină de tensiune şi scandal. Dorinţa de lucruri, bani şi plăceri cultivă în special instinctul posesiunii, egoismul şi individualismul, şi prin aceasta slăbesc relaţia cu celălalt. Omul îşi transferă treptat orizontul de împlinire de la comuniune, iubire faţă de cel de lângă el, de la bucuria de a fi împreună cu soţul sau cu copilul, la universul obiectelor şi al plăcerilor egoiste, o realitate care – în versiunea TV – este vrednică de dorit. Maşinile, hainele scumpe, distracţia, confortul, luxul de la televizor nu sunt la îndemâna oricui. De aici încep să apară nemulţumirile şi reproşurile.

9. Televiziunea joacă un rol principal în normalizarea relaţiilor sexuale în afara căsătoriei, a adulterului, a perversiunilor sexuale şi a divorţului. In telenovele, spre exemplu, relaţiile sexuale sunt de 24 de ori mai frecvente în afara căsătoriei decât cele între soţi sau 94% dintre întâmplările erotice se desfăşoară între persoanele necăsătorite. De asemenea, adulterul şi divorţurile abundă, depăşind cu mult rata celor

506 Vezi cap. Efectul magic al televiziunii, voi. al Il-lea.

Din realitate. „De ce să re mai străduieşti să-ţi păstrezi fidelitatea f, de soţ sau soţie când plăcerea o poţi obţine şi în altă parte sau că toată lumea procedează la fel?” sugerează televiziunea prin falsa lealii tate pe care o promovează.: Jf

10. În condiţiile în care soţul sau soţia îşi vor hrăni simţurile iJr imaginaţia, prin vizionarea materialelor erotice sau pornografice, crizş-familială se va acutiza extrem de rapid. S-a putut constata anterior că vizionarea acestora generează, după numai câteva săptămâni, mutaţii vizibile în mentalitatea indivizilor. Nemulţumirile sau frustrările privind persoana celuilalt şi chiar propria persoană, slăbirea fidelităţii, a dorinţei de a avea copii sau de a întemeia şi a susţine o familie sunt consecinţele directe ale vizionării materialelor erotice şi pornogiafice. Plăcerea devine personajul principal în viaţa oamenilor dependenţi de astfel de mesaje. Dacă pentru o asemenea persoană plăcerea va putea fi găsită şi în afara căsniciei, o plăcere lipsită de responsabilităţi, facilă şi seducătoare, atunci această alegere devine foarte probabilă.

Televizorul, după cum demonstrează Măria Winn, este un străin care pătrunde în casele noastre şi care, insinuându-se în viaţa fiecărui membru al familiei, reuşeşte să-i îndepărteze pe unul de celălalt. Televiziunea este mai mult decât o persoană: este o lume cu care ne împrietenim, împreună cu care petrecem adesea mai mult timp, în care investim mai mult afectivitate decât în cei apropiaţi. Lumea TV ne revendică numai pentru ea şi permanent ne şopteşte, ne sugerează cu subînţeles că există o altă viaţă care merită să fie trăită decât cea a monotoniei familiale, iar noi merităm această fericire.

Procesul de transformare a omului aşezat zilnic câteva ceasuri In faţa televizorului este unul de natură cvasistatică. Adică suficient de încet pentru ca în fiecare zi oamenii să apară ca şi neschimbaţi, identici cu ei înşişi. Efectele mici, cumulate pe parcursul timpului, fac ca după câţiva ani să se ajungă ca oamenii să nu se mai poată înţelege, să nu se mai recunoască unul pe celălalt. Ei nu mai sunt ei înşişi cei din trecut”

I I ci un produs al formării sau al alienării mediatice. Astfel, încet-încet, această voce, care prin toate imaginile ce ne pătrund în minte devine din ce în ce mai convingătoare, ne va face să ne simţim tot mai îndreptăţiţi să ne revendicăm o viaţă mai comodă, cu mai multe plăceri şi mai puţin efort. Celălalt, soţul sau soţia, în măsura în care nu ne poate oferi această viaţă sau care constituie o piedică în dobândirea „libertăţii” sau a plăcerilor va fi receptat, chiar dacă numai la nivelul inconştientului, ca un potenţial duşman. Dacă despărţirea nu este posibilă din cauza copiilor, a mediului social sau din alte cauze, atunci individul se va simţi îndreptăţit în sufletul său să se poarte urât şi violent cu cel de lângă el (soţul sau soţia), să se răzbune pe el pentru eşecul, starea de nefericire indusă, de altfel, prin mass-media. Chiar dacă nu vor divorţa, viaţa familiei ajunge adesea să fie un adevărat coşmar. Fantasmele plăcerilor neîmplinite sădite de televiziune în minţile telespectatorilor fideli devin astfel cei mai mari duşmani ai vieţii de familie şi, în ultimă instanţă, ai oamenilor pe care îi stăpânesc şt îi neliniştesc permanent.

Având în vedere toate acestea, reproşurile, cearta, violentele verbale şi fizice vor deveni tot mai frecvente şi mai grave în viaţa familiei configurate în jurul televizorului şi a valorilor acestuia, mai cu seamă, pe fondul irascibilităţii şi nervozităţii generate de viaţa stresantă a omului contemporan. Acest comportament se încadrează, de altfel, în atmosfera generală a dramei TV. Prin acest comportament, telespectatorii au şansa să-şi transforme propria viaţă într-o scenă, să se simtă pentru câteva clipe eroii propriei telenovele. In astfel de condiţii, despărţirea poate deveni iminentă, în special în contextul unei mentalităţi induse tot de televizor, al unor stereotipii de genul: „Dacă relaţia nu merge, ne despărţim civilizat şi ne refacem fiecare viaţa”.

Există o mulţime de aspecte privind forţa disolutivă pe care televiziunea, ca experienţă prin excelenţă nihilistă, o are asupra familiei. Aceasta preia copilul sau omul matur de la nivelul mentalităţii pe care o are, pentru ca printr-o succesiune de paşi, printr-o serie de metode, argumente şi justificări – construcţia şi manipularea situaţiilor de viaţă, a contextelor, a replicilor şi atitudinilor personajelor de pe micul ecran – să-1 conducă pe telespectator către o mentalitate egocentristă, străină sau chiar polemică vieţii de familie. Familia fiind principalul duşman al societăţii de consum, este normal ca aceasta, prin instrumentul ei principal – televiziunea – să lupte împotriva fan Hei. Cine îşi asumă riscurile de a deţine un televizor în propria ca* trebuie să conştientizeze toate cele prezentate anterior, căci depinde î primul rând de noi soarta acestui război.

Copiii, tinerii şi televizorul în contextul culturii nihiliste.

Cele mai multe studii referitoare la efectele vizionării TV îi au în vedere pe copii şi pe tineri, pentru că la aceste vârste experienţa poate fi definitorie pentru dezvoltarea minţii, atât din punct de vedere neurologic, cât şi psihologic. Este perioada când se configurează reţelele neuronale, se dezvoltă echipamentul cortical necesar în viaţă şi se formează deprinderile şi comportamentele.

Ce se întâmplă cu mintea copiilor pentru care televiziunea a fost baby sittcr, părinte şi educator am arătat în mai multe din capitolele acestei cărţi. In cele ce urmează, vom încerca însă să rezumăm aceste efecte, conturând într-o imagine unitară portretul tânărului care şi-a petrecut o mare parte din copilărie şi adolescenţă în faţa ecranului.

În primul rând, vizionarea inhibă dezvoltarea strategiilor de operare pe emisfera stângă, lucru care aduce grave prejudicii abilităţii de a folosi şi stăpâni limba, gândirea logică şi analitică. Problemele de limbă pot fi sesizate la aceşti tineri în incapacitatea exprimării cu claritate a ideilor, în folosirea defectuoasă a gramaticii, în prezenta din abundenţă a stereotipiilor verbale, a expresiilor de jargon şi a exagerărilor. Toate vădesc sărăcia limbajului, a gândirii şi a orizontului de preocupări intelectuale. Nedezvoltarea reţelelor emisferei stângi pune în criză raţionamentul logico-matematic, creează dificultăţi în abordarea unor discipline ca fizica, matematica, chimia, a metodei şi a raţionamentului ştiinţific. Capacitatea de a citi şi a scrie, memoria de scurtă durată, procesul de învăţare sunt defavorizate, de asemenea, prin vizionarea TV, învăţarea şi procesele mentale superioare în general sunt influenţate semnificativ de televizor, prin vătămarea pe care comunicarea audio-video o produce cortexului prefrontal. Această afecţiune a ariilor prefrontale se răsfrânge cu putere în comportament, în gândire şi în întregul mod de viaţă al tinerilor care au acumulat prea multe ore de vizionare de-a lungul copilăriei. Tinerii aceştia sunt incapabili să se concentreze cu atenţie pe o perioadă mai lungă şi să se motiveze în urmărirea unei acţiuni până la finalizarea ei. Nu pot să-şi planifice şi sfi-şi organizeze programul şi viaţa, sunt delăsători şi neglijenţi, irascibili şi hiperactivi, nu-şi pot controla emoţiile şi pot avea un comportament instinctiv exacerbat – bulimie sau pulsiuni sexuale. Prin inhibarea comunicării intra şi interemisferice, vizionarea TV pasivizează procesele intelectuale, reacţiile şi comportamentul indivizilor, pune în pericol dezvoltarea inteligenţei.

În prezentarea de până acum am luat în discuţie doar problemele pe care le solicită expunerea îndelungată la mediul audio-video, fără a tine cont de natura programelor TV. Conţinutul mediului televizual nu numai că agravează simptomatologia descrisă anterior, dar şi adaugă noi trăsături la întregirea portretului omului mediatic. Dinamismul excesiv, dictatul acţiunii, accentul pus numai pe ceea ce are vizibilitate şi creează senzaţie contribuie la formarea unui individ puţin reflexiv, nerăbdător în tot ceea ce face şi agitat, cu toate că în realitate este extrem de pasiv. Obişnuiţi cu lucrurile neraţionale şi cu emoţiile puternice, aceşti copii învăţaţi să stea în faţa televizorului, se angajează cu greu într-o activitate, în tot ceea ce presupune efort, se plictisesc repede şi renunţă uşor la ce au de făcut.

Când nu sunt telespectatori devin ei înşişi actori, începând să interpreteze rolurile învăţate de la televizor. De fapt, în societatea televi-zualului, autorii post moderni găsesc că ideea de spectacol a pătruns profund în viaţa tinerilor care ajung să-şi construiască identitatea prin însuşirea unuia dintre rolurile puse în circulaţie în lumea TV, prin imitarea uneia dintre vedetele sau vip-urile acestei pseudo-realităţi. Lumea devine o scenă, pe care fiecare îşi asumă un rol şi încearcă să-şi promoveze sau să-şi vândă cât mai bine imaginea.

NIHILISMUL ESTE SPIRITUL ÎN CARE, PRIN TELEVIZOR, SE EDIFICĂ ŞINELE ŞI IDENTITATEA „OMULUI NOU”

Nihilismul, trăsătura caracteristică a programelor TV şi, de altfel, „ culturii moderne, este spiritul în care se edifică şinele şi identitate* „omului nou„. Unul dintre principalii viruşi de care se contaminează mintea micilor telespectatori este relativizarea adevărului. O boală ciudată, de neînţeles pentru cei din vechile generaţii este manifestarea la tinerii de astăzi a indiferenţei faţă de credinţă, faţă de orice ideal, faţă de adevăr în general. Lecţia pe care o primesc copiii de la televizor1 poate fi sintetizată în sentinţa prin care Nietzsche surprinde esenţa nihilismului: „Nu mai există adevăr absolut, nu mai este stare absolută a lucrurilor„'„'.