Globalizare si Regionalizare

RAPORTUL GLOBALIZARE – REGIONALIZARE

Economia mondială contemporană cunoaşte o evoluţie complexă, uneori contradictorie. Astfel, în paralel cu integrarea crescândă a economiei mondiale are loc şi o fragmentare a acesteia.

Regionalizarea este procesul realizării unor aranjamente comerciale regionale cu grade diferite de integrare.

În perioada postbelică pot fi identificate două valuri de integrare regională: începând cu anii 1950, au avut loc numeroase încercări de creare a unor zone de comerţ liber sau a unor pieţe comune în Europa, Africa, America Latină, Zona Caraibelor şi Asia. Cu excepţia Europei, încercările de integrare regională ale primului val au eşuat.

Regionalismul celui de-al doilea val este un fenomen al anilor 1990. Este mai extins decât primul val şi este posibil să fi fost provocat de interdependenţa internaţională crescândă şi de progresele în comunicaţii. Al doilea val constă în încercările de a crea acorduri de comerţ regionale, asociaţii vamale, uniuni vamale şi pieţe comune.

Dintre cele 109 acorduri regionale înregistrate de Acordul General de Tarife şi Comerţ (GATT) în perioada 1984 – 1994, o treime au fost înregistrate între 1990 – 1994. Însă aceste proiecte de integrare regională sunt încă într-un stadiu de dezvoltare fragil şi niciunul nu se apropie de nivelul de integrare atins de Uniunea Europeană.

Diverse grupări regionale au apărut între statele foste socialiste în perioada post – comunistă. Comunitatea Statelor Independente s-a creat în 1991 în urma prăbuşirii Uniunii Sovietice. Câteva ţări membre au semnat o Cartă a Cooperării economice, cu toate că principala orientare în politica economică a ţărilor CSI pare să fie spre o autonomie naţională sporită. Câteva ţări din regiunea Mării Negre au format o asociaţie intitulată Clubul Mării Negre. În anul 1993, membrii săi au convenit să creeze o bancă de comerţ şi dezvoltare şi un secretariat permanent, însă starea precară a economiilor statelor membre pare să frâneze dezvoltarea asociaţiei. Grupul ţărilor de la Vişegrad (Ungaria, Polonia, Republica Cehă şi Slovacia) au convenit să elimine în relaţiile lor reciproce tarifele şi au format Zona de Comerţ Liber Central – Europeană (CEFTA) la care au aderat Slovenia, Bulgaria, România şi Ţările Baltice. Însă toate aceste ţări îşi orientează comerţul către Europa Occidentală şi doresc să adere la Uniunea Europeană.

Asociaţia Nord – Americană de comerţ liber (NAFTA) este o zonă de comerţ liber alcătuită din SUA, Canada şi Mexic. Are drept obiectiv eliminarea tuturor restricţiilor din calea comerţului şi investiţiilor dintre cele trei ţări în următorii 15 ani. Relaţia trilaterală este în mod evident inegală. Canada are un PIB/Locuitor puţin mai mic decât SUA, dar o populaţie mult mai redusă. PIB – ul Mexicului este aproximativ 1/10 din cel al SUA. Comerţul intra – regional între cele trei ţări este restrâns şi şansele de supravieţuire ale acestei asociaţii sunt mici, dacă NAFTA nu vizează grade mai înalte de integrare.

În America Latină cea mai semnificativă evoluţie recentă în integrarea regională este formarea uniunii vamale Mercosur, alcătuită din Brazilia, Paraguay, Argentina şi Uruguay. Mercosur cuprinde 45% din populaţia Americii Latine, reprezintă 33% din comerţul exterior şi aproximativ 50% din PIB – ul acestei zone.

Pactul Andin încheiat în 1969 a căutat să stabilească relaţii între Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru şi Bolivia însă membrii pactului au căzut de acord să creeze o zonă de comerţ liber doar în octombrie 1992, iar acordul a intrat în vigoare în ianuarie 1995. În anul 1960 a fost creată Piaţa Comună Central - Americană alcătuită din Guatemala, El Salvador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica şi Panama, dar care până în prezent a înregistrat puţine progrese pe calea integrării. La fel, Comunitatea Zonei Caraibelor creată în 1973 alcătuită din 15 ţări membre, dar având o populaţie totală de numai 5,5 milioane de locuitori.

Perspectivele unei Comunităţi Economice pentru Orientul Mijlociu (alcătuită din Israel, Iordania şi Palestina) nu constituie până în prezent decât o idee interesantă.

În Asia de Est, succesul strategiilor economice individualiste înregistrate de cele opt ţări cu performanţe economice de vârf în economia mondială în perioada 1965 – 1994 (Japonia, Hong Kong, Republica Coreea, Singapore, Taiwan, Indonesia, Malayesia şi Thailanda) a făcut ca acestea să considere puţin avantajoasă ideea unei integrări economice profunde. Cooperarea regională în Asia s-a concentrat asupra unor măsuri de creare a unor zone de comerţ preferenţial. Membrii Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud – Est (ASEAN) – Singapore, Malayesia, Thailanda, Indonesia, Filipine şi Brunei – au convenit să creeze o zonă de comerţ liber până în anul 2003. Dar aceste ţări desfăşoară majoritatea comerţului lor cu alte ţări, nu una cu alta. Forumul de cooperare economică Asia – Pacific (APEC) este un forum consultativ creat în 1994 ce are drept obiectiv promovarea cooperării economice multilaterale între ţările de pe coasta Pacificului. Cei 15 membri ai Forumului sunt SUA, Canada, Japonia, Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Brunei, Indonesia, Malayesia, Filipine, Singapore, Thailanda, China, Hong Kong şi Taiwan. Deşi membrii au convenit elaborarea unui plan de creare a unei zone de comerţ şi investiţii libere în regiune până în anul 2020, nu există încă un acord de formalizare a relaţiei sub forma unui bloc. De altfel, diversitatea membrilor APEC poate împiedica evoluţia grupului spre forme superioare de integrare.

Zona de comerţ liber = grup de ţări între care sunt eliminate tarifele şi alte bariere comerciale, fiecare ţăară menţinându-şi însă propriile politici comerciale faţă de ţările din afara zonei.

Uniune vamală = grup de ţări între care sunt eliminate restricţiile comerciale dar care aplică o politică concertată faţă de ţările nemembre şi un tarif extern comun pentru importurile din acele ţări, deşi ratele tarifare pot varia pe mărfuri.

Piaţă comună = zonă care reuneşte mai multe ţări care aplică în comerţul dintre ele condiţii egale. Un asemenea sistem presupune o uniune vamală cu tarif extern comun, circulaţia liberă a factorilor de producţie, precum şi a bunurilor şi serviciilor şi armonizarea considerabilă a impozitelor şi altor politici.