Globalizare si Regionalizare


Grupări de integrare economică regională



Yüklə 196,33 Kb.
səhifə5/7
tarix26.08.2018
ölçüsü196,33 Kb.
#74988
1   2   3   4   5   6   7

Grupări de integrare economică regională





Denumire

Nivel de integrare

Ţări membre

Pactul Andin

Zonă de comerţ liber

Bolivia, Columbia, Peru, Ecuador, Venezuela

Consiliul Arab de Cooperare




Egipt, Irak, Iordania, Yemen

Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud – Est (ASEAN)

Zonă de comerţ preferenţial

Brunei, Indonezia, Malayesia, Filipine, Singapore, Thailanda

Benelux

Uniune vamală

Belgia, Olanda, Luxemburg

Piaţa Comună Central – Americană

Piaţă Comună

Costa Rica, Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Panama

Comunitatea Est - Africană

Uniune vamală

Kenya, Tanzania, Uganda

Uniunea Europeană

Uniune economică şi monetară

Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Germania, Suedia, Marea Britanie, Irlanda, Italia, Danemarca, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda

Zona Economică Europeană

Zonă de comerţ liber

15 ţări membre UE + 4 ţări membre AELS

Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)

Zonă de comerţ liber

Islanda, Norvegia, Elveţia, Liechtenstein

Asociaţia de Integrare Latino – Americană

Zonă de comerţ liber

Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Uruguay, Venezuela

Uniunea Maghreb

Piaţă comună

Maroc, Algeria, Mauritania, Tunisia, Libia

Mercosur

Uniune vamală

Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay

Acordul Nord – American de Comerţ Liber (NAFTA)

Zonă de comerţ liber

Canada, Mexic, SUA

UNIUNEA EUROPEANĂ


Uniunea Europeană este gruparea regională cea mai importantă, care a înregistrat cele mai spectaculoase evoluţii comparativ cu alte tentative de integrare regională. Este o grupare alcătuită din 15 state industrializate dezvoltate, care a evouluat în principal după al doilea război mondial.

Integrarea europeană este un proces cu rădăcini istorice. Astfel, Pierre Dubois a propus crearea unei confederaţii europene încă din secolul al XIV – lea, iar William Perry propunea înfiinţarea unor instituţii europene în secolul XVII. De asemenea, au existat propuneri de demarare a unui proces de federalizare, ca o alternativă de soluţionare a conflictelor regionale la sfârşitul secolului al XIX – lea. Sistemul continental napoleonian impunea liberalizarea schimburilor comerciale la scară europeană şi un nivel înalt de armonizare a legislaţiei şi practicilor economice. În 1833 este înfiinţat Zollverein – ul – o unuiune vamală a statelor germane. Primul război mondial duce la fragmentare economică datorită apariţiei unui număr mare de naţiuni mici ce vor avea o politică economică protecţionistă. Abia după al doilea război mondial renaşte ideea de integrare, pe fondul procesului de internaţionalizare a afacerilor. Ca o concluzie, integrarea europeană a fost un fenomen cu pronunţată tentă politico – ideologică, nefiind ghidată de calcule economice amănunţite care să evidenţieze direct costurile şi beneficiile unui astfel de proces.
Etapele constituirii Uniunii Europene

Un proces modern de integrare economică a fost lansat în 1944, prin crearea BENELUX, o uniune vamală formată din Belgia, Olanda şi Luxemburg. Această grupare nu a avut un impact notabil până în 1948, când a devenit operaţională. Un alt pas a fost făcut prin lansarea Comunităţii Europene a Oţelului şi Cărbunelui (CECO) care a avut la bază determinanţi politici. Scopul principal a fost relansarea industriei grele germane şi franceze, ca o precondiţie a atenuării surselor de instabilitate politică, puternic conturate istoric. Ca urmare a propunerilor lui Jean Monet şi Robert Schumann, s-a lansat o piaţă comună a cărbunelui şi oţelului, astfel încât războiul dintre cele două ţări să devină “inacceptabil şi material imposibil”. Definită în 1951, prin tratatul de la Paris, CECO avea ca participanţi: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi LuxemburgÎntre cele 6 ţări fondatoare CECO s-au negociat o Comunitate Europeană pentru Apărare şi o Comunitate Politică. În 1955 s-au elaborat proiectele de creare a unei Pieţe Comune, compusă dintr-o Comunitate Economică Europeană (CEE) şi o Comunitate Europeană pentru Energie Atomică (EURATOM), care s-au consacrat în 1957, la Roma, după intense negocieri, prin semnarea a două noi tratate în acest sens.

Aşadar, în 1957, prin Tratatul de la Roma a fost creată Comunitatea Europeană, alcătuită din 6 ţări membre (Belgia, Luxemburg, Olanda, Franţa, Germania, Italia). Obiectivele tratatului erau crearea unei pieţe comune în care ţările membre să desfăşoare politici comune agricole şi regionale şi care să sprijine dezvoltarea regiunilor mai puţin dezvoltate din grup. Obiectivul final era crearea unei Europe unite, care să preîntâmpine rivalităţile care au dus la declanşarea a două războaie mondiale în decurs de 30 de ani şi care să constituie un partener economic şi politic egal cu SUA.

La un deceniu de la creare, Comunitatea Europeană a devenit o uniune vamală, dar, în continuare procesul de integrare a stagnat. În 1971 CE a aprobat un plan de dezvoltare pentru următorii 10 ani în care urma să se realizaze o uniune economică. De atunci a fost urmărită crarea unei pieţe comune în care se mai păstrau încă bariere netarifare şi impedimente în calea fluxurilor de forţă de muncă şi de capital, majoritatea legate de problema dreptului de decizie naţională asupra politicii economice. Procesul luării deciziilor în CE a devenit din ce în ce mai complex datorită lărgirii Comunităţii Europene de la 6 la 12 membri (Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca au devenit membre în 1973, Grecia a fost admisă în 1981, iar Spania şi Portugalia în 1985) şi apoi la 15 membri (prin aderarea Austriei, Suediei, Finlandei în 1995).

Ideea de unificare europeană a fost continuată prin întâlnirea Consiliului European de la Maastricht în 1991, când s-a căzut de acord asupra Tratatului privind Uniunea Europeană. Principalele prevederi ale acestui tratat se referă la: Piaţa europeană, Uniunea Economică şi Monetară, Uniunea politică, rolul Parlamentului European, cetăţenia comună, etc.
Instituţiile Uniunii Europene
Până în 1967, fiecare dintre cele trei comunităţi – CECO, Euratom şi CEE – aveau instituţii similare, dar separate. Prin tratatul de unificare, care a intrat în vigoare în 1967, instituţiile celor trei comunităţi au fost unificate.

Principalele instituţii ale celor trei comunităţi sunt:



  • Parlamentul European;

  • Comisia Europeană;

  • Consiliul de Miniştri;

  • Curtea de Justiţie.

În afara lor, există o serie de instituţii cu rol ajutător, de avizare sau tehnic: Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (Sau Comitetul Economic şi Social), Banca Europeană de Investiţii, Curtea de Conturi, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), etc.

Parlamentul European este organismul de exprimare democratică şi de control politic al Uniunii Europene, care participă şi la procesul legislativ. Membrii Parlamentului sunt aleşi pe o perioadă de 5 ani; în cadrul lui ne există secţiuni naţionale, ci grupuri politice organizate pe plan comunitar. Rolul primordial al Parlamentului este de a controla activitatea comisiei Europene (instituţia executivă).

Parlamentarii se reunesc lunar, timp de o săptămână la Strassbourg, în şedinţă plenară iar când este cazul se convoacă şedinţe suplimentare. Între sesiunile lunare, două săptămâni sunt rezervate reuniunilor pe comisii şi o săptămână şedinţelor pe grupuri politice.



Comisia Europeană este elementul executiv, cei 17 membri ai săi fiind independenţi de guvernele naţionale, deşi sunt numiţi de ele. Competenţele Comisiei pot fi enumerate pe scurt ca: iniţiere, supraveghere şi îndeplinire. Ea are puteri autonome substanţiale, mai ales în privinţa politicii concurenţiale şi în conducerea şi administratrea unor proiecte comune. Ea administrează diverse fonduri şi programe europene, inclusiv cele care privesc ţările din afara Uniunii.

Consiliul de Miniştri este instituţia decizională principală, formată din miniştrii ţărilor membre. El reuneşte miniştrii în funcţie de subiectul înscris pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, etc. Fiecare dintre ţările membre exercită preşedenţia Comunităţii, prin rotaţie, o perioadă de 6 luni.

Curtea de Justiţie are misiunea de a asigura respectarea dreptului comunitar şi aplicarea tratatelor comunitare. UE este constituită pe bază de tratate obligatorii, care devin o parte a sistemului legislativ al statelor membre.

România şi Uniunea Europeană

Relaţiile României cu CE (actualmente UE) datează din 1980 când a fost semnat primul acord comercial al Comunităţii Europene cu o ţară din Europa de Est.

Un nou acord de comeţ şi cooperare a intrat în vigoare în 1991, iar în 1992 au începu negocierile pentru încheierea Acordului de Asociere la Uniunea Europeană, acor semnat la sfârşitul aceluiaşi an, România devenind una dintre cele 6 ţări asociate la Uniunea Europeană (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România şi Republica Slovacă). Semnarea şi aplicarea acestui acord (intrat în vigoare la 1 februarie 1995) constituie începutul unei noi etape în relaţiile României cu UE, prevăzând crearea treptată a cadrului legislativ şi instituţional pentru integrarea noastră ca membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană. Principalele prevederi ale Acordului de Asociere (cunoscut şi sub denumirea de Acordul European) permit crearea şi dezvoltarea: a) dialogului politic între Parlamentul European şi Parlamentul României; b) unei zone de liberă circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor; c) cadrului de tranziţie cât mai rapidă a României către economia de piaţă.

În 22 iunie 1995, în cadrul Consiliului European de la Cannes, a fost depusă cererea oficială de aderare a României la Uniunea Europeană.



DEZVOLTAREA REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA

În România s-au înregistrat preocupări privind dezvoltarea teritorială începând cu deceniul 6 al secolului XX. În 1976 apare Planul Naţional Unic de Stat al cărui obiectiv explicit a fost diminuarea diferenţelor de dezvoltare între judeţele României, prin aceasta înţelegând în principal nivelul dezvoltării industriale.

Din punct de vedere al dezvoltării spaţiale şi regionale, România are următoarele caracteristici:


  1. Reşedinţele judeţelor din România se află în cel mai mare oraş din judeţul respectiv, oraş care înglobează în general mult peste 50% din totalul activităţii economice din acea zonă;

  2. Oraşele mici au avut în general un profil monoindustrial, stabilit fără mare legătură cu specificul zonei, ceea ce a contribuit la falimentul rapid al profilului şi la apariţia unor probleme sociale acute.

  3. Dezvoltarea economică spaţială s-a făcut pe criterii egalitariste. În procesul industrializării nu s-a reuşit crearea de structuri industriale proprii fiecărui judeţ, acestea dobândind o structură industrială foarte diversificată şi amorfă. Astfel, în toate judeţele s-a dezvoltat industria alimentară, a confecţiilor, a pielăriei şi încălţămintei, precum şi industria materialelor de construcţii şi a exploatării lemnului. Toate judeţele, fără excepţie, aveau întreprinderi de construcţii de maşini şi prelucrarea metalelor.

  4. La nivelul fiecărui judeţ există decalaje economice impresionante între marile zone urbane şi micile oraşe, cât şi între mediul urban şi mediul rural.

  5. Decalajele inter – judeţe sunt declarate ca fiind nesemnificative de către oficialităţi, dar ele sunt semnificative la nivel de indicatori specifici şi la nivelul indicatorilor privind calitatea vieţii.

În aceste condiţii a fost imposibilă conturarea unor regiuni de dezvoltare articulate, care să grupeze zone spaţiale cu acelaşi specific de dezvoltare şi cu identitate economică. Regiunile de dezvoltare din România sunt constituite pe principiul proximităţii spaţiale, au în medie 2,5 milioane locuitori şi nu prezintă aspecte de specificitate.

Regiunile sunt următoarele:

1. N-E: Bacău;Botoşani; Iaşi; Neamţ; Suceava; Vaslui

2. S-E: Brăila; Buzău; Constanţa; Galaţi; Tulcea; Vrancea

3. S: Argeş; Călăraşi; Dâmboviţa; Giurgiu; Ialomiţa; Prahova; Teleorman

4. S-V: Dolj; Gorj; Mehedinţi; Olt; Vâlcea;

5. V: Arad; Caraş – Severin; Hunedoara; Timiş;

6. N-V: Bihor; Bistriţa – Năsăud; Cluj; Maramureş; Satu Mare; Sălaj

7. Centru: Alba; Braşov; Covasna; Harghita; Mureş; Sibiu

8. Bucureşti: Ilfov; Mun. Bucureşti

Structurile actuale de dezvoltare regională sunt: Consiliul pentru Dezvoltare regională şi Agenţia pentru dezvoltare regională şi Ministerul Dezvoltării şi Prognozei. Planul Naţional de Dezvoltare Regională (PNDR) asigură pentru perioada 2000 – 2007 fundamentarea cererilor ţării noastre de finanţare a programelor de dezvoltare din fondurile UE – fondurile de pre – aderare ISPA, PHARE, SAPARD. Acesta este şi motivul pentru care aceste regiuni au fost conturate, încercându-se şi crearea cadrului administrativ necesar.



În paginile următoare este prezentat parţial Planul Naţional de Dezvoltare, document care trebuie parcurs ţinând seama de următoarele elemente:

  • Fiind elaborat sub egida guvernului, el poartă, inerent amprenta politică. Dincolo de aceasta, perioada pentru care este elaborat (pe părţi, el acoperă practic întregul interval 2000 – 2007) trece dincolo de o singură legislatură, ceea ce face ca liniile generale de dezvoltare să fie aceleaşi stabilite prin Programul de dezvoltare pe termen mediu a României, sau alte asemenea programe, ce exprimă păreri mai generale.

  • Planul Naţional de Dezvoltare nu este prezentat integral, ci apare în principal partea de strategie.





PLANUL NAŢIONAL DE DEZVOLTARE REGIONALĂ

INTRODUCERE
Elaborarea Planului Naţional de Dezvoltare (PND) - atât ca proces cât şi ca rezultat - face parte din „managementul schimbării”. In acest cadru, este necesară reluarea acestui proces şi actualizarea documentului pentru o solidă fundamentare a Planului de acţiune anual al Programului de guvernare.
Prin faptul că informaţiile cuprinse în acest document sunt public accesibile, iar concluziile şi deciziile conţinute pot fi supuse interpelărilor constructive, PND este parte integrantă a procesului de construire a unei societăţi democratice.
Activitatea de planificare realizată prin PND trebuie înţeleasă drept un cadru orientativ, care:


  • promovează interacţiunea dintre ministere;

  • susţine cooperarea între ministere şi organismele regionale şi administraţiile locale;

  • îmbunătăţeşte accesul liber la informaţie - ca parte a consolidării societăţii civile şi promovării unei „societăţi informaţionale”;

  • conduce la creşterea transparenţei procesului de elaborare a strategiei şi programelor de dezvoltare ale României;

  • implică partenerii sociali şi economici în procesul de planificare.

Toate acestea reprezintă cerinţe ale Uniunii Europene faţă de Statele Membre, îndeosebi pentru accesarea Fondurilor Structurale.


PND asigură fundamentarea cererii ţării noastre de finanţare a programelor de dezvoltare din fondurile UE. De altfel, Uniunea Europeană utilizează PND pentru evaluarea şi localizarea fondurilor financiare acordate României.
Actualul PND nu se limitează numai la acele elemente care fundamentează accesul ţării la fondurile UE, ci realizează o abordare mai cuprinzătoare, în sensul că include ansamblul strategiei Guvernului de atingere a obiectivelor de dezvoltare, în cadrul căreia sprijinul UE reprezintă o sursă importantă de finanţare pentru realizarea obiectivelor identificate.
Pentru a servi scopurilor legate de accesarea, după aderare, a Fondurilor Structurale, PND va trebui să evolueze spre acelaşi tip de abordare pe care o realizează şi Statele Membre în cadrul CSF (Cadrul Comunitar de Sprijin) atunci când solicită sprijin financiar pentru Obiectivul 1 al Fondurilor Structurale.
Actualul PND constituie o bună bază de la care se poate dezvolta un CSF şi asigură, în acest stadiu de preaderare a ţării la UE, fundamentarea cererii României de sprijin financiar pentru programele de dezvoltare, construcţie instituţională, adoptarea acquis –ului comunitar.
Abordarea elaborării PND 2002 –2005 reprezintă un progres comparativ cu varianta precedentă. Aceasta este mult mai cuprinzătoare, în sensul că deşi strategiile regionale ocupă, la fel ca şi în varianta precedentă, o necesară şi însemnată pondere, dezvoltă mult mai mult şi mai concret strategiile sectoriale ale ministerelor.
PND s-a realizat în parteneriat cu ministerele şi Consiliile de Dezvoltare Regională (CDR) pe baza unor orientări metodologice, menite să sprijine ministerele şi CDR la elaborarea şi formularea obiectivelor lor de dezvoltare, în concordanţă cu cerinţele PND.
Concepţia asupra conţinutului şi rolului PND a evoluat faţă de abordarea conţinută în PND 2000-2002, ca urmare a aprofundării analizelor economice şi sociale efectuate la nivel sectorial şi regional. Aceste analize au condus la identificarea a 7 Axe prioritare de dezvoltare, în jurul cărora se vor articula, în perioada de plan, toate obiectivele, măsurile, programele şi proiectele care vor concura la realizarea acestor priorităţi majore:

Axa 1. Dezvoltarea sectorului productiv şi a serviciilor conexe, întărirea competitivităţii activităţilor economice şi promovarea sectorului privat


Axa 2. Imbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii
Axa 3. Intărirea potenţialului resurselor umane, a capacităţii forţei de muncă de a se adapta la cerinţele pieţei şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor sociale

Axa 4. Sprijinirea agriculturii şi a dezvoltării rurale





Yüklə 196,33 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin