Globalizare si Regionalizare

Capitolul 2

CORPORAŢIILE MULTINAŢIONALE

• 
  principalul vector al globalizării –
  

Literatura de specialitate reţine numeroase definiţii pentru corporaţiile multinaţionale. Astfel, una dintre primele definiţii acceptată pe scară largă este cea dată de R. Vernon în 1966, care menţiona că o corporaţie multinaţională reprezintă o firmă mare, deţinătoare de filiale industriale în cel puţin şase ţări. Ulterior, ca urmare a faptului că au apărut şi firme mijlocii cu vocaţie internaţională, această cifră a fost redusă la două ţări şi, în cele din urmă, chiar la una. Astfel, în prezent, majoritatea economiştilor acceptă că o corporaţie multinaţională constă dintr-o firmă care şi-a extins producţia şi piaţa dincolo de hotarele unei singure ţări.

Un concept strâns legat de cel de corporaţie multinaţională este cel de grup – holding, prin care se înţelege un ansamblu format din societatea – mamă şi filiale plasate direct sub controlul său. Deci, societatea – mamă este un centru de decizie financiară cu rolul de a arbitra permanent activitatea participanţilor, în funcţie de rentabilitatea capitalurilor angajate.

O altă variantă de internaţionalizare urmată de corporaţiile multinaţionale este strategia tehno – financiară, care este rezultatul deplasării activităţii din străinătate, de la producţia materială directă spre furnizarea de servicii. Baza competitivităţii lor o formează know – how –ul şi activitatea de cercetare – dezvoltare. Firmele multinaţionale tind să valorifice aceste avantaje în toate sectoarele unde aplicarea competenţelor tehnologice este posibilă.

Apariţia şi dezvoltarea corporaţiilor multinaţionale au schimbat radical datele referitoare la concurenţă. Au apărut industrii globale, definite drept industrii în care poziţia competitivă a firmelor dintr-o anumită ţară este semnificativ afectată de poziţia lor din alte ţări şi viceversa. O strategie globală va însemna creşterea interdependenţelor între activităţile separate geografic ale filialelor şi companiilor mamă. În acelaşi timp, ea presupune optimizarea avantajelor locale ale fiecărei filiale cu satisfacerea condiţiilor cererii de pe piaţa vizată. A devenit celebru dictonul “gândeşte global, acţionează local”. Urmarea firească a acestui lucru este tendinţa specializării filialelor în tipul de producţie care valorifică avantajul comparativ al ţării gazdă. De exemplu, activităţile intensive în muncă sunt localizate în ariile geografice cu forţă de muncă ieftină. Laboratoarele de cercetare – dezvoltare sunt construite în apropierea marilor universităţi din ţările cu un potenţial ştiinţific şi tehnologic ridicat.

În felul acesta, marile firme au intrat într-un nou stadiu al multinaţionalizării – cel al redistribuirii globale a factorilor de producţie. Globalizarea a depăşit paradigma tradiţională a utilizării şi combinării factorilor de producţie clasici doar la scară naţională. Marile corporaţii ale lumii caută să obţină avantaje în producţie, marketing sau cercetare prin combinarea tuturor factorilor de producţie la scară planetară, ca urmare a intensificării procesului de globalizare economică.

În 1970, primele 15 naţiuni dezvoltate ale lumii aveau circa 7500 de corporaţii multinaţionale, pentru ca, în 1994, aceleaşi 15 state să aibă aproximativ 25 000 de firme multinaţionale. În prezent, în întreaga lume există apropape 50 000 de astfel de firme, cu peste 280 000 de filiale răspândite pe tot globul. Biroul Internaţional al Muncii estimează că firmele multinaţionale au aproximativ 100 milioane de angajaţi proprii, ceea ce reprezintă 4% din forţa de muncă activă salariată din regiunile dezvoltate ale lumii şi 12% din cea a statelor în curs de dezvoltare. Vânzările totale anuale ale tuturor corporaţiilor multinaţionale se ridică la aproape 3,5 trilioane de dolari. Un număr mare de corporaţii au vânzări anuale ce depăşesc 100 de miliarde dolari. La începutul anilor 90, General Motors realiza o cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul Finlandei şi Danemarcei, Ford depăşea PIB – ul Norvegiei, Arabiei Saudite sau Indoneziei, Royal Dutch Shell avea o cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul Turciei, Argentinei, Poloniei sau Thailandei.

În anul 1997, aproape 2/3 din primele 100 corporaţii multinaţionale activau în industria automobilelor, electronică şi de echipamente electrice, petrol, industria chimică şi farmaceutică. De asemenea, 89% din primele 100 companii multinaţionale aparţineau marii traide alcătuită din SUA, Uniunea Europeană şi Japonia.

Pentru a evalua gradul de transnaţionalitate, UNCTAD (United Nations Conference on Trade and Development – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare) a adoptat indexul transnaţionalităţii. Acesta are o structură compozită, datorită luării în considerare a trei indici, şi anume:

• 
  active aflate în străinătate/total active;
  
• 
  vânzări în străinătate/total vânzări;
  
• 
  numărul angajaţilor în filialele amplasate în străinătate/total angajaţi.
  

În perioada 1990 – 1999, în medie, indexul transnaţionalităţii primelor 100 de corporaţii multinaţionale a crescut de la 51% la 55%, cu deosebire pe seama internaţionalizării activelor.

În topul primelor 100 corporaţii multinaţionale sunt prezente doar câteva provenind din statele în curs de dezvoltare. Din acest motiv, UNCTAD realizează statistici paralele, pentru aceste state; astfel, pe primul loc în acest clasament se afla Daewoo Corporation (Coreea de Sud) cu 10,5 miliarde de dolari active plasate în străinătate. Primele 50 de corporaţii multinaţionale ce aparţin unor state în curs de dezvoltare provin din China, Coreea de Sud, Venezuela, Mexic şi Brazilia care împreună totalizează mai bine de 80% din activele plasate în străinătate ale celor 50.

În 1998, UNCTAD a realizat pentru prima dată un top al companiilor multinaţionale din Europa Centrală şi de Est. Între primele 25 de firme este prezentă o singură companie românească, Petrom SA (locul 22), cu un index al transnaţionalităţii de 1,8% şi cu 140 de angajaţi în străinătate din totalul celor 88350 pe care îi are.

Putem spune că astăzi, corporaţiile multinaţionale şi nu ţările reprezintă primul agent al comerţului internaţional.

Concluzii generale:

• 
  Procesul globalizării economiei ne apare ca o rezultantă a intensificării activităţii companiilor multinaţionale, cât şi o cauză a afirmării lor tot mai puternice pe plan internaţional. Deşi activitatea acestora este concentrată în cea mai mare parte în statele dezvoltate, nu trebuie neglijat impactul lor asupra economiilor în curs de dezvoltare.
  
• 
  Pe fondul diversificării şi globalizării producţiei, valoarea adăugată creată în activităţile desfăşurate în străinătate a crescut în ritmuri mai înalte decât cea obţinută pe piaţa internă. În ultimul deceniu a crescut numărul aşa – numitelor megafirme care realizează vânzări în străinătate peste un miliard de dolari.
  
• 
  Se remarcă o tendinţă de concentrare a afacerilor în sectoarele care prezintă cele mai mari avantaje competitive şi spre pieţele cu un potenţial înalt de creştere a cererii, amplificat de un grad mai mare de liberalizare şi deschidere.
  
• 
  Noul val al mondializării capitalului, al cărui promotor sunt în primul rând corporaţiile multinaţionale, se deosebeşte în multe privinţe de cele precedente. El cuprinde o gamă largă de activităţi, dominate de servicii, facilitate de instrumente financiare extrem de sofisticate.
  
• 
  În cadrul economiei globale, dimensiunile firmelor au devenit un parametru esenţial. Mărimea întreprinderilor condiţionează expansiunea lor peste hotare, creând, totodată o sinergie operaţională şi financiară menită a reduce vulnerabilităţile.