Globalizare si Regionalizare

Capitolul 3

GLOBALIZAREA PRODUCŢIEI

• Firma în faţa provocărilor globale –

“În următorii cinci ani vor exista două categorii de şefi: cei cu o viziune globală şi cei fără ocupaţie” – PETER DRUCKER

Phillip Kotler, Managementul marketingului, Editura Teora, 1997, p. 513 - 541
Globalizarea producţiei poate fi abordată din două puncte de vedere distincte: din perspectiva firmei sau din perspectiva teoriei comerţului internaţional. Firma parcurge procesul de internaţionalizare pornind de la întrebarea iniţială “să ne extindem sau nu în străinătate?”, trecând prin diferiet etape ale procesului respectiv, până la stadiul de organizaţie globală sau corporaţie multinaţională.

Decizia de pătrundere pe pieţele internaţionale poate fi generată de motive multiple:

• 
  necesitatea de a riposta la creşterea concurenţei pe pieţele naţionale;
  
• 
  identificarea unor oportunităţi de afaceri foarte profitabile;
  
• 
  clienţii societăţii care se deplasează în străinătate pot solicita servire internaţională., etc.
  

Riscurile ce trebuie luate în consideraţie pot fi sistematizate astfel:

• 
  datoria externă a ţării în care se investeşte;
  
• 
  guvernele instabile;
  
• 
  problemele de schimb valutar;
  
• 
  restricţiille impuse de guvern la accesul pe piaţă al firmelor străine şi birocraţia;
  
• 
  tarifele şi alte bariere comerciale;
  
• 
  corupţia – “oficialităţile din unele ţări iau mită în schimbul cooperării, încredinţând o afacere mai degrabă celui care dă mai mult decât celui care are motive bine întemeiate să o ceară. Managerilor americani li se interzice, printr-un act aprobat în 1977, să dea mită, în timp ce concurenţi din alte ţări operează fără o asemenea interdicţie”
  
• 
  pirateria tehnologică;
  
• 
  costul de producţie ridicat şi adaptarea costisitoare a sistemului de comunicaţie.
  

După ce avantajele şi dezavantajele au fost analizate pentru fiecare piaţă potenţială în parte şi firma a ales piaţa pe care urmează să se extindă, va trebui stabilită modalitatea cea mai eficientă de acces, variantele pentru care poate opta fiind următoarele:

Exportul indirect

Principala modalitate de acces pe o piaţă externă este exportul. Exportul de circumstanţă este o modalitate de implicare pasivă în operaţiunile ce se desfăşoară pe o anumită piaţă, firma exportând uneori din proprie iniţiativă sau ca răspuns la comenzile spontane venite de pe pieţele externe. Exportul activ se desfăşoară în momentul în care firma se angajează să-şi extindă vânzările pe o anumită piaţă. Şi într-un caz, şi în altul, ea produce bunurile în propria ţară, adaptându-se sau nu la condiţiile existente pe noua piaţă externă. Exportul necesită efectuarea celor mai mici schimbări în structura liniilor de produse, în organizarea, investiţiile sau obiectivele firmei.

În mod obişnuit, firmele încep să desfăşoare operaţiuni de export indirect prin implicarea intermediarilor independenţi. Aceştia pot fi încadraţi în patru categorii:

• 
  Comerciant intern cu activitate de export: acest intermediar achiziţionează mărfuri de la producători interni şi le vinde în străinătate, pe cont propriu.
  
• 
  Agent intern cu activitate de export: acesta caută şi negociază achiziţii de mărfuri în străinătate în schimbul unui comision.
  
• 
  Organizaţie cooperatistă: o astfel de organizaţie desfăşoară activităţi de export în folosul câtorva producători, sub al căror control administrativ se găseşte în parte. Ea operează în domeniul valorificării pe pieţele externe a produselor agricole, materiilor prime ş.a.
  
• 
  Firmă – agent exportator: acest intermediar se ocupă cu activităţile de export ale unei societăţi, în schimbul unui comision.
  

Exportul indirect oferă două avantaje. În primul rând, el implică investiţii mai mici, firma nefiind obligată să-şi constituie un compartiment de export, să angajeze personal de vânzare în străinătate sau să încheie un număr de contracte cu parteneri străini. În al doilea rând, exportul indirect implică un risc mai scăzut, legăturile stabilite cu intermediarii din străinătate determinându-i pe aceştia să aducă tehnică nouă, cunoştinţe şi servicii noi, ceea ce duce, în mod normal, la creşterea eficienţei activităţii firmelor vânzătoare.
Exportul direct
În unele situaţii, societăţile decid să se ocupe singure de activităţile de export. Investiţia şi riscul sunt ceva mai ridicate, dar şi profitul potenţial este mai mare. Există câteva modalităţi de realizare a exportului direct:

• 
  Departament sau direcţie internă de export: un director comercial pe probleme de export se ocupă efectiv de vânzare şi de problemele pieţei, în funcţie de solicitări. Sarcinile sale pot fi preluate, la o scară mai mare, de un departament specializat al firmei care să execute toate operaţiunile de export şi să aibă ca obiectiv central obţinerea profitului.
  
• 
  Sucursală sau filială în străinătate: aceasta permite producătorului să – şi facă într-o mai mare măsură simţită prezenţa pe piaţa străină şi să realizeze o supraveghere mai atentă a acesteia. Filialele se ocupă cu vânzarea şi distribuţia produselor, putând desfăşura şi activităţi de depozitare şi promovare. Adeseori, ele joacă rolul unor centre de prezentare, reparaţie întreţinere a produselor societăţii.
  
• 
  Reprezentanţii voiajori: societatea poate trimite în străinătate agenţi care să o reprezinte şi să îi găsească parteneri de afaceri.
  
• 
  Distribuitori sau agenţi autorizaţi străini: societatea poate acorda unor distribuitori sau agenţi străini drepturile de comercializare a produselor sale, în numele şi pe contul ei. Distribuitorului i se pot acorda drepturi exclusive de reprezentare a producătorului în ţara respectivă sau numai drepturi generale.
  

Licenţierea

Licenţierea reprezintă o modalitate simplă de implicare a producătorului pe piaţa internaţională. Licenţiarul, respectiv proprietarul unui drept de proprietate industrială, permite unei firme străine folosirea procesului de fabricaţie, a mărcii de comerţ, a brevetului, a secretului comercial sau a oricărui bun de valoare, în schimbul unei taxe sau redevenţe. Licenţiarul are, astfel, posibilitatea de a penetr pe piaţa externă, în condiţii de risc minime, iar licenţiatul beneficiază de experienţa de producţie, de un produs binecunoscut sau de un nume, fără a fi nevoit să pornească totul de la zero. Coca – Cola se bazează în politica sa de marketing internaţional pe încheierea contractelor de licenţă cu societăţi de îmbuteliere din întreaga lume – denumite societăţi cesionare – furnizându-le acestora siropul, precum şi pregătirea necesară producerii, distribuţiei şi vânzării produsului.

Licenţierea are unele avantaje potenţiale, în sensul că firma deţine un control mai redus asupra licenţiatului decât dacă şi-ar instala propriile capacităţi de producţie. Mai mult, dacă licenţiatul are succes firma nu are nici un drept asupra profiturilor obţinute de acesta, putând constata chiar, că la încheierea contractului şi-a creat un concurent. Pentru a evita această neplăcere, licenţiarul furnizează, de obicei, câteva ingrediente şi componente necesare producţiei, asupra cărora deţine dreptul de proprietate. Dar marea speranţă a licenţiarului se legă de capacitatea sa superioară de inovare, comparativ cu posibilităţile licenţiatului, astfel încât acesta să depindă în continuare de el.

Societăţile se pot lansa pe pieţele externe şi pe alte căi, cum ar fi contractul de management. În cadrul acestuia, o firmă încredinţează unei alte firme conducerea unui hotel, unui aeroport sau a unei alte instituţii din străinătate, în schimbul plăţii unei taxe. În acest caz, firma nu mai exportă un produs, ci un serviciu. Contractul de management este o metodă de acces pe piaţa externă care presupune un risc scăzut şi un profit imediat. El este cu atât mai atractiv, cu cât firma contractantă îşi exprimă opţiunea de a deveni acţionar la societatea administrată, în decursul unei perioade de timp determinate. Pe de altă parte, relaţiile contractuale nu se modifică în cazul în care societatea dă puţinelor sale resurse manageriale o întrebuinţare mai bună sau dacă preia riscul întregii afaceri în scopul obţinerii unor profituri sporite. Contractul de management este cel care împiedică societatea să intre în concurenţă cu proprii ei clienţi.

O altă metodă de acces pe pieţele internaţionale este contractul de producţie, prin care o firmă angajează producători locali care să-i fabrice produsul. Acest tip de contract prezintă dezavantajul exercitării unui control redus asupra procesului de producţie şi al unei posibile reduceri a profitului pe parcursul acestuia. Pe de altă parte însă, el oferă firmei şansa unui început mai rapid, cu riscuri mai mici şi cu posibilitattea unei viitoare asocieri sau achiziţionări a producătorului local.
Societăţile mixte
Investitorii străini se pot asocia cu investitorii locali pentru a crea o societate mixtă, împărţind între ei dreptul de proprietate şi controlul asupra acesteia. Necesitatea sau dorinţa de a forma o societate mixtă poate avea motivaţii de ordin economic sau politic: fie că firmei străine îi lipsesc resursele financiare, materiale sau manageriale pentru a suporta singură întregul risc, fie că guvernul străin face din coproprietate o condiţie a accesului pe piaţă.

Coproprietatea are câteva limite. Partenerii pot să nu cadă de acord asupra politicilor de investiţii, de marketing, ş.a., unul din ei optând pentru reinvestirea profitului în scopul dezvoltării societăţii, iar altul pentru retragerea lui. În plus, coproprietatea poate împiedica o societate multinaţională în realizarea politicilor de producţie şi de marketing la scară mondială.

Investiţia directă
O ultimă modalitate de intervenţie străină pe piaţa unei ţări este proprietatea directă asupra mijloacelor de producţie. Societatea străină poate cumpăra toate drepturile asupra unei firme locale sau poate construi propriile capacităţi “pe loc gol”. În condiţiile în care firma capătă experienţă în activitatea de export, iar piaţa externă îşi măreşte capacitatea , instalaţiile de producţie străine pot oferi avantaje deosebite. În primul rând, firma ar putea obţine economii de cost, concretizate în forţă de muncă sau materii prime mai ieftine, stimulente acordate de guvernul străin pentru investiţii, economii de transport ş.a. În al doilea rând, ea şi-ar putea îmbunătăţi imaginea în noua ţară prin crearea de noi locuri de muncă. În al treilea rând, şi-ar putea consolida relaţiile întreţinute cu guvernul, clienţii şi distribuitorii locali, fapt care îi va permite să îşi adapteze mai bine produsele la mediul intern de marketing specific ţării respective. În al patrulea rând, firma ar putea exercita un control total asupra investiţiei, perfecţionându-şi astfel politica de producţie şi cea de marketing, în vederea atingerii obiectivelor pe termen lung la nivel internaţional. În al cincilea rând, firma şi-ar putea asigura accesul pe piaţă, în cazul în care ţara gazdă ar promova ideea ca produsele să se realizeze cu componente fabricate pe plan local.

Principalul dezavantaj al investiţiei directe constă în faptul că ea este expusă riscurilor generate de blocaje financiare, devalorizări ale monedei, înrăutăţiri ale conjuncturii pieţei sau de exproprieri. Reducerea sau stoparea activităţii firmei ar fi costisitoare, ţara gazdă putând solicita firmei să plătească un substanţial ajutor bănesc personalului disponibilizat. Firmei nu – i rămâne astfel, decât să accepte aceste riscuri, în virtutea dorinţei exprimate de a opera pe cont propriu în ţara respectivă.

Procesul de internaţionalizare
Numeroase firme tind să prefere o anumită modalitate de acces pe piaţa externă. Unele aleg exportul, datorită riscurilor minime pe care le implică acesta, altele pot alege licenţa, iar altele vor prefera investiţia directă. A insista însă în adoptarea unei singure modalităţi de acces ar fi o optică îngustă, ştiut fiind că nu toate ţările vor accepta importuri de orice fel, nici realizarea de investiţii directe. În consecinţă, este indicat ca firmele să-şi însuşească toate aceste metode de acces, căci chiar dacă au anumite preferinţe, ele trebuie să fie capabile să se adapteze oricărei situaţii. Majoritatea societăţilor multinaţionale importante utilizează mai multe asemenea metode.

Problema cu care se confruntă majoritatea guvernelor este aceea că prea puţine societăţi naţionale participă la comerţul exterior, împiedicând astfel ţările să câştige suficientă valută pentru a plăti importurile de care au nevoie. Prin urmare, guvernele subvenţionează programe de promovare a exporturilor, care trebuie să se fundamenteze pe o profundă înţelegere a procesului de internaţionalizare a firmelor.

Procesul de internaţionalizare presupune parcurgerea a patru etape:

1. 
   Activităţi de export neregulate
   
2. 
   Export prin reprezentanţi (agenţi) independenţi
   
3. 
   Stabilirea uneia sau mai multor filiale în străinătate
   
4. 
   Construirea de capacităţi productive în străinătate.
   

Firmele îşi conduc activităţile pe piaţa internaţională în cel puţin trei moduri:

• 
  Departamentul de export: de obicei, o firmă debutează în activităţile de comercializare a mărfurilor pe piaţa internaţională prin simpla expediere a acestora către beneficiarul extern. Dacă vânzările în străinătate se extind, firma ăşi organizează un departament de export compus dintr-un director comercial şi câţiva asistenţi. Dacă vânzările cresc şi mai mult, în departamentul de export se includ diferite servicii de marketing, astfel încât firma să poată supraveghea mai atent activitatea. Dacă firma participă ca parteneră într-o societate mixtă sau se implică în operaţiuni de investiţii directe, acest departament nu mai poate conduce corespunzător operaţiunile de export.
  
• 
  Divizia internaţională: numeroase firme se implică în mai multe afaceri pe pieţele internaţionale, o firmă putând realiza operaţiuni de export într-o ţară, acordând licenţe unei alte ţări, participând cu capital într-o a treia ţară şi având filială într-o a patra. Mai devreme sau mai târziu, ea îşi va crea o divizie internaţională pentru a face faţă activităţii complexe pe care o desfăşoară în străinătate. Această divizie va fi condusă de către un preşedinte, care va stabili obiectivele şi planurile financiare, el fiind răspunzător pentru îmbunătăţirea poziţiei firmei pe piaţa internaţională. Diviziile internaţionale pot fi organizate sub o mulţime de forme. Personalul unei asemenea divizii este alcătuit din specialişti în marketing, producţie, cercetare, finanţe, etc. Aceste unităţi pot fi organizate în funcţie de unul sau mai multe criterii. Astfel, ele pot fi organizaţii geografice (preşedintelui diviziei internaţionale îi sunt subordonaţi vicepreşedinţii regionali pentru Europa, America de Nord, Africa, Orientul Mijlociu, etc.; acestora le sunt subordonaţi directorii la nivel naţional, care răspund pentru forţele de vânzare, sucursalele, distribuitorii şi deţinătorii de licenţe din ţările respective). Unităţile operative pot fi grupuri internaţionale de producţie, fiecare grup fiind condus de un vicepreşedinte răspunzător pentru vânzările efectuate de acesta pe piaţa mondială. Vicepreşedinţeii pot solicita specialiştilor în materie ai companiei să analizeze situaţia existentă în diferite regiuni geografice. Şi, în sfârşit, unităţile operative pot fi sucursale internaţionale, fiecare condusă de un preşedinte care raportează preşedintelul diviziei internaţionale.
  
• 
  Organizaţia globală: mai multe firme au depăşit etapa diviziei internaţionale şi s-au transformat în adevărate organizaţii globale. Ele au încetat să mai joace rolul unor comercianţi interni care se aventurează peste graniţe, îndeplinindu-l în prezent pe cel al comercianţilor care acţionează pretutindeni în lume. Conducerea şi personalul corporaţiei îşi propun să creeze condiţii favorabile de producţie, politici de marketing, fluxuri financiare şi sisteme de distribuţie la scară mondială. Unităţile care operează la nivel global sunt direct subordonate directorului executiv sau biroului executiv şi nu şefului diviziei internaţionale. Conducerea este alcătuită din manageri selecţionaţi din mai multe ţări, echipamentele şi materialele necesare sunt achiziţionate din ţările care le furnizează la cel mai mic preţ, iar investiţiile sunt realizate acolo unde veniturile anticipate sunt cele mai mari.
  

GLOBALIZAREA ECONOMIEI

• 
  argumente pro şi contra –
  

1. 
   Globalizarea este noul sistem, care a luat locul Războilui Rece
   

Thomas L. Friedman, Lexus şi măslinul, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2001
pg. 29 “ …Războiul Rece, ca sistem internaţional, îşi avea propria sa structură de putere: echilibrul dintre Statele Unite şi URSS. Războiul Rece îşi avea propriile sale reguli: în plan extern, nici o superputere nu va viola sfera de influenţă a alteia; în domeniul economic, ţările mai puţin dezvoltate se vor concentra asupra creşterii propriilor industrii naţionale, ţările în curs de dezvoltare asupra creşterii orientate spre export, ţările comuniste asupra autarhiei şi economiile occidentale asupra comerţului regulat. Războiul Rece avea ideile sale dominante: conflictul dintre comunism şi capitalism, destindere, nealiniere şi perestroika. Războiul Rece avea propriile tendinţe demografice: mişcarea persoanelor dinspre Est spre Vest a fost în mare măsură îngheţată de Cortina de Fier, dar mişcarea de la Sud la Nord a fost un neîntrerupt şuvoi. …. Războiul Rece avea propria anxietate definitorie: teama de distrugerea nucleară. Toate aceste elemente ale sistemului Războiului Rece luate la un loc au influenţat politica internă şi relaţiile externe ale fiecărei ţări din lume.

Actuala eră a globalizării este un sistem internaţional similar, cu propriile sale atribute unice, care contrastează violent cu cele ale Războiului Rece. În primul rând, Războiul Rece era caracterizat de o trăsătură unificatoare: divizarea. Acest sistem era simbolizat de un singur cuvânt: zidul. …. Sistemul globalizării este puţin diferit. Şi el are o trăsătură unificatoare – integrarea. Lumea a devenit un loc tot mai interconectat. … Acest sistem al globalizării este caracterizat de un singur cuvânt: WEB. Globalizarea are propriul set de reguli economice, reguli care gravitează în jurul deschiderii, dereglementării şi privatizării economiilor naţionale, pentru a le face mai atractive pentru investiţiile străine. În 1975, la apogeul Războiului Rece, numai 8% din ţările lumii aveau regimuri liberale, de piaţă liberă, iar investiţiile străine directe totalizau, potrivit Băncii Mondiale 23 miliarde de dolari. În 1997, numărul ţărilor cu regimuri liberale reprezenta 28%, iar investiţiile străine totalizau 644 miliarde de dolari.

Spre deosebire de sistemul Războiului Rece, globalizarea are propria ei cultură dominantă, care este şi cauza acţiunii ei omogenizatoare. … Globalizarea înseamnă, din punct de vedere cultural, extinderea amplă, chiar dacă nu totală a americanizării globului – de la Big Mac la Mickey Mouse.

Globalizarea are propriile ei tehnologii definitorii: comuterizarea, miniaturizarea, digitalizarea, comunicarea prin satelit, fibrele optice şi Internetul. Globalizarea are, de asemenea, propriul ei model demografic: accelerarea rapidă a deplasării oamenilor din mediul rural şi din stilul de viaţă agrar în mediul urban care este mai strâns legat de tendinţele globale din modă, alimentaţie, pieţe şi divertisment.

Globalizarea are prorpia structură de putere: sistemul globalizării este construit pe trei echilibre de forţă, care se intersectează şi se influenţează reciproc. Primul este echilibrul tradiţional dintre statele naţionale. În sistemul globalizării, Statele Unite sunt singura superputere dominantă şi toate celelalte naţiuni îi sunt subordonate într-un grad sau altul. Cel de-al doilea echilibru din sistemul globalizării este cel dintre statele naţionale şi pieţele globale. Aceste pieţe globale se compun din milioane de investitori care rulează bani de jur îmrejurul lumii printr-un simplu clic pe mouse. Statele Unite vă pot distruge aruncând bombe asupra ţării dumneavoastră, iar superpieţele vă pot distruge scăzând dobânzile la obligaţiuni. Cel de-al treilea echilibru este cel dintre individ şi statele naţionale. … Globalizarea conferă indivizilor puterea de a influenţa deopotrivă pieţele şi statele naţionale. …. Osama bin Laden a declarat război Statelor Unite la sfârşitul anilor ’90, iar US Air Force a trebuit să lanseze un atac cu rachete de croazieră împotriva lui ca şi când ar fi fost un alt stat naţional. Gândiţi-vă! Statele Unite au lansat 75 de rachete de croazieră, fiecare costând 1 milion de dolari împotriva unui individ!” (+ 11 septembrie)
“Jonathan Galassi, editorul primei ediţii a acestei cărţi, m-a sunat într-o zi şi mi-a zis: le-am spus câtorva prieteni ai mei că scrii o carte despre globalizare şi ei au replicat: Ah, Friedman, ăstuia îi place globalizarea!. I-am răspuns lui Jonathan că îmi reprezint globalizarea aşa cum îmi reprezint răsăritul. În general vorbind, cred că e foarte bine că soarele răsare în fiecare dimineaţă. Face mai mult bine decât rău, mai ales dacă foloseşti ecran solar şi ochelari de soare. Şi chiar dacă nu prea mi-ar păsa de răsărit nu aş putea schimba ceva la el. Nu eu am declanşat globalizarea şi nu eu pot s-o stopez ”

2. Globalizarea implică numeroase riscuri, printre care şomajul, crizele financiare globale, adâncirea decalajelor între bogaţi şi săraci, de – culturalizarea, americanizarea, etc.
Hans – Peter Martin, Harald Schumann, Capcana globalizării: atac la democraţie şi bunăstare, Editura Economică, 1999
Pg. 13

“20% din populaţia aptă de muncă ar fi suficientă în secolul următor pentru a asigura avântul economiei mondiale. .. O cincime din cei care caută de lucru vor fi de ajuns pentru a produce toate mărfurile şi a furniza serviciile de înaltă calitate pe care şi le poate permite societatea mondială. ..

Dar ce se va întâmpla cu ceilalţi? 80% dintre cei ce doresc să muncească vor rămâne fără slujbe? … Problema viitorului este “to have lunch or to be lunch”, a avea mâncare sau a fi mâncat”.

George Soros, Criza capitalismului global, Editura Polirom, 1999 Pg.105
“Sistemul este favorabil capitalului financiar, care are libertatea de a se mişca acolo unde este mai bine recompensat, ceea ce a dus la rapida dezvoltare a pieţelor financiare globale. Rezultatul este apariţia unui sistem circulator gigantic, care absoarbe capital prin pieţele şi instituţiile financiare de la centru, după care îl pompează către periferie, fie în mod direct, sub formă de credite şi investiţii de portofoliu, fie indirect, prin corporaţiile multinaţionale. … Sistemul este însă profund deficient … câştigul banilor are prioritate asupra tuturor celorlalte considerente sociale. Dezvoltarea economiei globale nu se sincronizează cu dezvoltarea societăţii globale.

Critica pe care o aduc sistemului capitalist global are două direcţii principale: defectele mecanismului de piaţă (instabilităţile de pe pieţele financiare internaţionale) şi deficienţele apărute în sectorul ce nu aparţine relaţiilor de piaţă (non – market sector).”

David C. Korten, lumea post – corporatistă, Editura Antet, 1999
“Cartea mea precedentă, Când corporaţiile conduc lumea, împărtăşea opinii din conştientizarea mea personală a realităţii unei lumi conduse de speculanţi financiari şi afaceri la nivel înalt. De la publicarea ei în 1995, tendinţele îngrijorătoare pe care le descria s-au agravat puternic. …. Sistemul financiar global este astăzi atât de instabil încât până şi marii speculanţi care au făcut averi de pe urma acestei instabilităţi lansează semnale de alarmă.

Lumea post – corporatistă porneşte de la ameninţarea reprezentată de un colaps ecologic şi social, provocat de excesele unui sistem economic orb faţă de nevoile umane. … Ea este scrisă pentru a sfida povestea ce a devenit o mantră a discursului public şi care sună cam aşa:

Că ne place sau nu – odată cu prăbuşirea socialismului – forţele globalizării economice şi noul capitalism global sunt imuabile şi ireversibile. Nu există alternativă. Trebuie să ne adâncim devotamentul faţă de consumerism, liber – schimbism şi creştere economică, chiar în timp ce îndurăm încercările distrugerii creatoare provocate de capitalism. Între timp, cei care vor supravieţui şi vor prospera trebuie să înveţe să câştige în competiţia nemiloasă generată de economia globală.

Pentru cei dintre noi care consideră că viaţa înseamnă mai mult decât goana după bani şi achiziţionarea din megamall-uri a unor produse despre care aflăm că ne trebuie abia după ce vedem reclama la televizor, acest discurs este un îndemn dezumanizant la disperare şi resemnare.”