Globalizare


Statul naţional, naţiunea şi starea lumii în contextul globalizării



Yüklə 1,27 Mb.
səhifə2/30
tarix03.01.2019
ölçüsü1,27 Mb.
#88957
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   30

Statul naţional, naţiunea şi starea lumii în contextul globalizării


Statul naţional este o noţiune izvodită în cadrul marelui proces creator european, de regândire a modelelor istorice de organizare a păcii mondiale. Pentru prima dată în istoria umanităţii, a fost inaugurat în Europa, o dată cu Pacea de la Westfalia, la 1648, la care participa, alături de principatele vremii şi Principatul Transilvaniei, pe când state ca Ungaria, de pildă, fuseseră şterse de pe hartă în urma Păcii de la Mohacs, un nou model de a gândi pacea popoarelor, modelul statelor naţiuni. Procesul acesta a cunoscut o desfăşurare seculară culminând cu Pacea de la Trianon, o capodoperă politică a lumii înnoite, la care au colaborat popoarele Europei şi ale Statelor Unite, iar ceea ce a rezultat a fost Pacea bazată pe cea mai extinsă şi mai dreaptă colaborare între popoare, întemeiată pe acordul statelor care, pentru prima dată reprezentau popoare nu un grup de două trei elite imperiale şi imperialiste care se succedau la conducerea imperiilor de până atunci. Ilustrativ pentru monstruozitatea sa a fost imperiul dualist, care a ales să conducă şi deci să „pacifice“ o multitudine de popoare – slave, germanice, romanice etc. – prin intermediul celor două elite politice copleşite de trufie, austriacă şi ungară. În locul unor elite naţionale capabile să reprezinte interese legate de cercul popoarelor din care se recrutează, au apărut două elite etnocratice, care nu-şi reprezentau în imperiu decât propriul lor interes. O asemenea „pace“ politică şi socială n-avea cum să dureze. Ea deviase Europa de la sensul şi direcţia pe care i-o fixaseră elitele luminate ale popoarelor ei în cadrul Păcii de la Westfalia. Pacea de la Trianon a readus Europa în albia modelului european de organizare a păcii, cel bazat pe naţiuni şi pe elite naţionale, sinteza celor două fiind tocmai statul naţional sau de reprezentare cvasi-naţională. Modelul acesta a fost din nou stricat de către resurgenţa elitelor etnocratice care nu se puteau împăca cu un model al dialogului tuturor elitelor naţionale, fiind obişnuite cu un tip de stat cedat unor elite „aristocratice“, dispreţuitoare cu orice altă formă de recrutare a elitelor decât aceea rasial-aristocratică şi deci exclusivă. Revenirea la procedee şi sisteme de gândire imperiale, în contextul procesului de reorganizare a păcii popoarelor europene după căderea zidului Berlinului, ameninţă viabilitatea noii Europe. Se pune în discuţie, iată, din nou, programul naţional şi noţiuni ca cea de stat naţional şi naţiune sau comunitate naţională îşi cer dreptul de folosinţă în discursul public. Fenomenul este atestat de resurecţia naţionalismelor cu o teribilă forţă după 1989. Este motivul pentru care am redeschis dosarul raportului dintre stat, naţiune, integrare şi globalizare, ca să înţelegem ce şanse au naţiunile europene confruntate cu dubla constrângere internaţională actuală, dinspre complicatele procese ale integrării, pe de o parte, şi dinspre marele proces al globalizării, pe de alta. În plus, în loc să ne păstrăm la nivelul discuţiilor politice istoriciste asupra unei atari chestiuni, este necesar să re-examinăm dimensiunile unui atare raport dintre state naţionale, naţiuni şi mersul lumii actuale în lumina ipotezei factorilor asincroni, prin care suntem preveniţi că o naţiune este o realitate spirituală deopotrivă istorică şi transistorică, ceea ce înseamnă că înţelesul ultim al acestei unităţi de viaţă colectivă nu este în istorie, nu este un înţeles istoric, ci unul spiritual, transistoric. Cei ce văd naţiunile exclusiv din perspectiva teoriei „construcţiei naţionale“ („nation-building“) pierd din vedere anistoricitatea naţiunilor, faptul că o naţiune îşi încheie socotelile în afara istoriei, a timpului istoric, în cadrul unui deznodământ divin, în cadrul dialogului ei, ca persoană colectivă, cu Dumnezeu, la sfârşitul veacurilor. Ipoteza noastră este că la momentul acesta Europa tocmai traversează o perioadă dominată de un fenomen de bifurcaţie. Scena Europeană este disputată de elite neoimperialiste, de reţele internaţionaliste antinaţionale şi anticreştine, pe de o parte, şi de elite naţionale cu vector creştin de orientare, adeseori, pe de altă parte. Ce va fi Europa mâine, încă nu se întrevede, în ciuda clamărilor zgomotoase ale euro-optimiştilor, risipiţi în toate elitele politice ale popoarelor europene. Deocamdată, ceea ce se străvede destul de clar este procesul de uriaşă deconstrucţie europeană, care aduce imense riscuri şi mari suferinţe popoarelor europene, mai ales proaspetelor admise, şi prea puţine garanţii. Cum va arăta Europa de mâine, dacă ar fi să judecăm după violenţa proceselor deconstructiviste nu e greu de închipuit: va fi mult mai puţin naţională chiar decât cea de dinaintea încheierii războiului rece, mult mai puţin creştină şi masiv secularizată, comparabilă din acest punct de vedere doar cu modelul marxist al bolşevizării gândirii, culturii şi societăţii civile, chiar dacă proprietatea rămâne una de tip privat. De altminteri, însăşi noţiunea de proprietate suferă modificări, căci puterea multi şi transnaţionalelor face din dreptul la proprietate al popoarelor o simplă ficţiune. Ceea ce a fost până ieri proprietatea de stat a poporului român nu mai este azi decât o vagă amintire, aşa cum o atestă marile corporaţii precum aceea a Petromului, devenită austriacă cu tot cu reţelele de hoteluri, proprietăţi adiacente, depozite uriaşe etc., ori aceea a Romtelecomului etc., etc. O reexaminare a complexului dosar referitor la condiţia statului naţional în cadrul unui atare proces de extensie mondială este absolut necesară. Să purcedem în această examinare de la dimensiunile unei definiri operaţionale a naţiunii, pe care le preluăm prin sinteza lui A.D. Smith. În viziunea savantului britanic, atunci când vorbim despre o naţiune trebuie să avem în minte următoarele dimensiuni:

  1. „creşterea, cultivarea şi transmiterea amintirilor comune, a miturilor şi simbolurilor comunităţii;

  2. întărirea, selecţia şi transmiterea tradiţiilor istorice şi a ritualurilor comunităţii;

  3. cultivarea şi transmiterea elementelor «autentice» ale culturii împărtăşite (limba, obiceiurile, religia, etc.) a «poporului»;

  4. inculcarea valorilor «autentice», a cunoştinţelor şi atitudinilor în rândul populaţiei prin metode şi instituţii standardizate;

  5. demarcarea, cultivarea şi transmiterea simbolurilor şi miturilor teritoriului istoric, adică ale patriei (homeland);

  6. selecţia capacităţilor şi resurselor înlăuntrul unui teritoriu demarcat;

  7. definirea drepturilor şi datoriilor comune pentru toţi membrii comunităţii date“.1

În viziunea teoriilor istoriciste, aceste trăsături nu sunt date nemijlocit în şi prin sentimentele şi trăirile noastre, ci sunt propagate, promovate prin „acţiuni“ şi „procese“ anume desfăşurate, standardizate şi instituţionalizate etc. Suma acestora compune marele proces de „construcţie a naţiunii“, care, ca mare proces, nu se încheie niciodată şi este total scufundat în istorie.

Pe de altă parte, vom sesiza imediat că acest proces are un dublu caracter: este un proces deopotrivă etnogenetic şi etnoistoric şi alcătuieşte axul a ceea ce A.D. Smith numeşte, operaţional, „naţiune“: „o populaţie umană anumită care împărtăşeşte mituri şi amintiri (o memorie colectivă), o cultură publică de masă, o patrie dată, o unitate economică, drepturi şi datorii egale pentru toţi membrii“2.

Definirea aceasta etalează, iată, trei niveluri de relevanţă:


  • nivelul etnospiritual: mituri, simboluri, memorie comună, la care ar trebui adăugat acel nucleu gnoostic în şi prin care pulsează „socotelile ei cu Dumnezeu“;

  • nivelul etnosocial: cultură publică de masă, unitate economică, patria mamă (apartenenţă etnoteritorială);

  • nivelul etnopolitic: (şi, deci, etnojuridic): drepturi şi datorii egale pentru toţi membrii.

La aceste trei niveluri trebuie să adăugăm încă:

  • substratul etnoreligios, în care se cuprind tiparele nepieritoare şi învăţăturile recreatoare dăruite lumii prin marea taină a înomenirii lui Dumnezeu, de către Însuşi Dumnezeu, în chip direct şi pe deplin tainic (proces în mod cât se poate de ciudat ignorat de toţi teoreticienii chestiunii, indiferent dacă sunt de orientare modernistă, primordialistă sau etnosimbolică, precum este A. D. Smith);

  • tradiţiile (care ţin de cadrul etnoistoric, adică de acele scenarii de viaţă care persistă în istorie fără să se modifice vreodată în chip esenţial);

  • instituţiile şi activităţile specifice marelui proces de continuă „construcţie“ a „naţiunii“.

Împreună, aceste niveluri conduc spre o imagine ceva mai adecvată asupra complexităţii fenomenului naţional.

Prin urmare, înţelesul unei naţiuni devine comprehensibil în cadrul raportului dintre o populaţie variabilă şi un ansamblu de elemente date şi de elemente promise, pe care le numim şi daruri, de sorginte naturală şi supranaturală şi de natură etnospirituală, etnoteritorială, etnopolitică, actualizate sub forma unor tipare de trăiri (emoţii, percepţii, atitudini etc.), a unor procese (autentificarea, cultivarea, selecţia, conservarea, inculcarea unor simboluri, mituri, amintiri comune, tradiţii, ritualuri, valori şi drepturi) spontane şi/ sau standardizate (tehnici, metode şi instituţii specifice). Naţiunea este, iată un depositum custodi de elemente dintre care unele nu sunt de la ea, nu sunt dobândite pe cale istorică, ci pe cale spirituală, transistorică, prin transmisiune de daruri nepieritoare, de virtualităţi care pot fi împlinite prin fapte şi trăiri înălţătoare, vocaţionale, prin manifestări excepţionale, exemplare, maximalizate în istoria şi în viaţa acelei naţiuni de către eroii, sfinţii, geniile, profeţii, reformatorii, harismaticii ei. Naţiunea este, iată, nu numai o construcţie, ci şi o împlinire de daruri, o slujire, o chemare şi deci o menire care face dintr-un popor o „persoană chemată, destinată unei misiuni ce nu-i din lumea aceasta deşi se cere îndeplinită în această lume.

Faţă de toate aceste componente structurale ale naţiunii, globalizarea ni se dezvăluie ca un fenomen de uriaşă deconstrucţie economică, etnoculturală, instituţional – ideologică, simbolică, etc.

Ce-a adus nou apariţia „statului naţional“ în raport cu acest mare proces de „construcţie naţională“? Statul naţional a permis sistematizarea subproceselor etnoistorice, codificarea şi standardizarea lor, instituţionalizarea şi deci regularizarea lor, etc. Ele au devenit, din procese relativ spontane şi difuze, procese relativ reglate şi centralizate. Cineva a început să se ocupe de coordonarea lor, de buna lor funcţionare, cam cum procedează un mecanic cu maşina pe care-o are în grijă (ne dăm seama ce-ar mai fi o maşină pe care mecanicul, în loc s-o repare mereu, ar proceda la continua ei defectare). Istoria ca proces de continuă şi reluată deconstrucţie implică şi fenomene secundare, de relativă deteriorare a substanţei sale morale, astfel încât putem vorbi despre epoci de tristă decădere a popoarelor, nu doar a civilizaţiilor, când moravurile se strică la scară mare, formele de convieţuire se degradează, conduitele degenerează etc. Cine este cel ce poate să „repare“, în atari perioade, cadrele de viaţă ale unui popor de stricăciunile „substanţei“ sale morale, spre a-l readuce la starea şi în condiţia unei unităţi pe deplin funcţionale? Evident, Biserica, în calitatea ei de instituţie care poate să readucă popoarele înlăuntrul învăţăturilor şi rânduielilor nestricate, divine, dăruite omenirii prin taina creaţiei de către Însuşi Dumnezeu, reaşezând popoarele în orizontul de maximă potenţare spirituală a rânduielii divine.



Statul naţional, la rândul său, este „mecanicul din lume al acestei extraordinare „locomotive a istoriei, care este naţiunea, însă el poate să-şi îndeplinească rolul numai dacă se foloseşte de design-ul acestei „maşini complicate care este naţiunea. Or, design-ul unui mecanism nu se deteriorează odată cu deteriorarea, cu învechirea mecanismului însuşi. O maşină rugineşte, „moare, cum s-ar putea spune, dar design-ul ei supravieţuieşte, servind atât reparaţiilor maşinii cât şi fabricării altor exemplare de acelaşi tip. Aici este locul despărţirii noastre de teoreticienii construcţiei naţionale, care văd în stat ori într-un alt agent istoric, cum ar fi burghezia, atât constructorul cât şi design-erul naţiunii. În realitate, o naţiune cuprinde în design-ul ei elemente transistorice, calităţi pe care istoria nu le poate explica, căci ea îndeplineşte misiuni care cer un preţ suprafiresc pe care nici o „avuţie din lume nu este naturalmente capabilă să le acopere, ceea ce arată că echiparea pentru atari misiuni este una supra-naturală. Din acest punct de vedere, construcţia naţională ea însăşi ni se dezvăluie ca proces deopotrivă istoric şi transistoric, ca un cadru în care pulsează o tensiune asincronă. Globalizarea la care ne referim aici afectează deopotrivă „mecanicul şi „locomotiva, şi, pentru prima dată, ţinteşte chiar elementele design-ului lumii şi al popoarelor, încât putem spune că cea mai importantă contradicţie a lumii postmoderne şi deci a „erei globalizării este aceea dintre cele două mari procese ale istoriei: procesul construcţiei naţionale, care este o „permanenţă a istoriei“, cum ar spune Iorga, şi procesul deconstrucţiei etnoistorice sau etnonaţionale. Acesta din urmă are şi el caracter de permanenţă a istoriei, dar, în plus, în epoca noastră, acest proces a atins proporţii planetare şi a îmbrăcat forma unui război holotropic, căci atrage totul în albia lui: religii, culturi, memoria colectivă, ritualuri, instituţii, grupuri şi deci popoare. Deja primul nivel al marelui edificiu pe care modernitatea l-a generalizat pe planetă şi anume statul–naţiune a fost grav afectat (aş spune avariat) şi efectul cel dintâi al acestei „avarii“ este „proliferarea etnopoliticilor“, adică a politicilor micilor „grupuri etnice“ din cuprinsul naţiunii, numite şi „minorităţi“.

În locul marii înfloriri naţionale, care a fost nezdruncinata temelie pentru pacea lumii (procesul de organizare a păcii în lume), începând cu pacea de la Westfalia (1648) şi până la Pacea de la Versailles, a apărut o „heterocronie etnică“, spre anarhie, care afectează grav principiul arhopolitic al oricărui stat, pe care l-a formulat la cumpăna secolelor R. Kjellen.



Yüklə 1,27 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   30




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin