Greg King Regele Nebun

Homosexualitatea latentă a lui Ludwig şi preferinţele binecunoscute ale compozitorului pentru mătăsuri, satin, panglici şi parfumuri incitară şi mai mult lucrurile, alimentând zvonurile indiscrete la curtea regală. Ludwig îl iubea fără îndoială pe Wagner, iar prietenia lor era profundă, dar ardoarea şi pasiunea dintre cei doi bărbaţi erau de factură spirituală, artistică şi afectivă, nicidecum fizică. Regele nu-1 îndrăgea pe Wagner – bărbatul, ci îl venera pe Wagner – artistul care insufla viaţa propriilor visuri şi-i încălzea sufletul.

Anii de corespondentă neîntreruptă, plină de afecţiune fată de Wagner, laolaltă cu sprijinul financiar nepregetat din trezoreria regală, oglindeau pasiunea profundă şi devotamentul imens nutrite de Ludwig pentru arta compozitorului, precum şi nevoia obsesivă de a-şi vedea fanteziile prinzând viaţă. Dar necontenita încurajare a lui Wagner de către rege se întemeia aproape în exclusivitate pe viziunea duală a acestuia din urmă despre sine însuşi, atât ca binefăcător, cât şi ca receptor al compozitorului înzestrat cu incontestabil geniu. Wagner reprezenta în ochii înflăcăratului suveran un autentic succesor al cavalerilor medievali rătăcitori, plini de abnegaţie şi curaj, în căutare de aventuri eroice, atât de admiraţi, numai că Ludwig nu ţintea către protejarea unei fecioare frumoase aflate în suferinţă, ci a omului de vârstă mijlocie Richard Wagner. Prietenia lui constituia rodul propriei poziţii suverane, o dovadă a bunelor gratii şi a clementei răsfrânte asupra compozitorului pentru ocrotirea artei şi a creaţiilor excepţionale. Ludwig nu 1-a tratat niciodată pe Wagner ca pe un egal într-o anumită privinţă, ci şi-a considerat mai degrabă mecenatul ca pe o adevărată acordare de favoruri regeşti în tradiţia Wittelsbachilor.

Încă de la începutul copilăriei, regele fusese înconjurat de legendele medievale germanice; evocate în picturile de la Residenz şi Hohenschwangau, în povestirile spuse de mama şi de profesorii lui particulari şi în cărţile citite. Prin mijlocirea unor asemenea drame muzicale, ca de pildă „Tannhăuser” şi „Lohengrin”, Wagner îi reînvia mental universul plin de fantezie al acestei copilării. Ludwig se cufunda cu patos în lumea captivantă plăsmuită de compozitor şi gratie acestei stări de reverie purificatoare, evada măcar şi pentru scurtă vreme din mediul victorian, burghez, detestat cu atâta tărie.

Tânărul suveran se vedea pe sine însuşi nu numai ca ocrotitor, dar prin intermediul actului de patronaj, şi ca apropiat colaborator, creator deopotrivă şi laolaltă cu Wagner. Deseori se referea la „opera noastră” în scrisorile către Wagner şi acest fapt, împreună cu natura intrinsecă a compoziţiilor muzicale, reprezintă cheia tolerantei şi generozităţii manifestate de Ludwig fată de muzicianul capricios.

Viziunea împărtăşită şi de rege şi de Wagner prefigura un nou program de câteva spectacole, excesiv de costisitoare, care urmau să fie montate. Pentru realizarea acestui repertoriu, Wagner îl înştiinţa pe Ludwig că trebuia să supravegheze personal repetiţiile cântăreţilor, devotaţi exclusiv operelor sale şi pregătiţi să atingă cele mai înalte nivele artistice, în acest scop, regele aranja să i se ofere un post temporar profesorului de canto din Leipzig, Friedrich Schmitt.

O stare de îngrijorare se răspândi curând în întregul

Degete nebun

Miinchen, pricinuită de perspectiva tristă ca Wagner să aservească viaţa muzicală a capitalei propriilor opere şi să-i supună pe muzicanţi şi pe cântăreţi la exigente irealizabile.

Wagner lăsă de asemenea să se înţeleagă că un nou teatru liric, proiectat special pentru punerea în scenă a operelor sale, ar fi o eventuală necesitate. Prezentă apoi ideea unei scoli anume destinate pregătirii cântăreţilor wagnerieni într-o lucrare intitulată „Raport către Maiestatea Sa Regele Ludwig al II-lea al Bavariei asupra fondării unei scoli germane de muzică la Miinchen”. Compozitorul argumenta că numai o astfel de scoală ar putea să garanteze reprezentarea impecabilă şi de înaltă valoare a operelor lui. Îşi dădea seama de animozitatea crescândă manifestată fată de el în anumite cercuri miinche-neze şi prin urmare nu pomeni nici o clipă de telul către care tindea, şi anume acela al montării exclusive a propriilor drame muzicale, în schimb, vorbi în termeni voalaţi despre necesitatea unui stil national în domeniul operei, reprezentate de artişti ireproşabil pregătiţi.

Oricât de judicioase ar fi fost ideile lui Wagner, ele rămâneau prea revoluţionare pentru acele timpuri. Când miinchenezii aflară despre scopurile compozitorului, se temură de totala subminare a muzicii bavareze pricinuită de intenţiile arbitrare ale lui Wagner. Muzicanţii, cântăreţii şi profesorii de muzică presupuneau că propriile posturi urmau să fie sacrificate prin înlocuirea lor cu persoane propuse de Wagner, cu costuri nemăsurate pentru contribuabilii bavarezi.

Ludwig se învoi fără îndoială să susţină obiectivele compozitorului, dar, spre deosebire de Wagner, era destul de subtil să înţeleagă efectele defavorabile ale unui asemenea proiect asupra opiniei publice. Prin urmare, regele îl avertiză pe Wagner: „Vă asigur că va fi dificil să realizaţi o îmbunătăţire în acest domeniu; majoritatea oamenilor din vremurile noastre, absorbiţi cum sunt de planuri egoiste, bănoase, au o viziune cu mult diminuată despre splendoarea adevăratei arte. Din acest motiv, vă îndemn cu toată tăria, prea scumpe prietene, sa vă continuaţi proiectul în maniera sugerată în ultima scrisoare, anume cu extremă prudentă.”5

Cu toate că susţinea pe deplin programul de spectacole propus de Wagner, Ludwig ţintea de asemenea către declanşarea unei revoluţii culturale în capitala bavareză, cauză înaltă pe care intenţiona s-o servească până la capăt. Pe 8 noiembrie 1864, monarhul îi scrise compozitorului: telul meu este să trezesc în publicul munchenez o stare de spirit mai înaltă, mai sobră prin prezentarea unor opere atât de importante precum cele create de Shakespeare, Calderon, Goethe, Schiller, Beethoven, Mozart, Gluck şi Weber. Prin această iniţiativă, sper să eliberez în fine publicul de gusturile lui vulgare şi frivole… Toată lumea ar trebui să pătrundă sobrietatea artei.”6

Până în octombrie 1864, se scurseseră cinci luni de când Richard Wagner stătea în Miinchen; locuia încă în casa de pe malul lacului Starnberg, închiriată de Ludwig, dar curând vila Pellet se dovedi a fi neconvenabilă. Dată fiind natura poziţiei sale, regele se vedea nevoit să se afle permanent în capitală si, în acest chip, în imposibilitatea de a mai tine legătura strâns cu compozitorul. Ca atare, Ludwig găsea'situatia insuportabilă. In consecinţă, închirie o nouă casă pentru prietenul său, pe Brienner-strasse, al numărul 21, chiar în josul bulevardului unde y eo

? Nebun era situat Residenz. Ca o ironie a sortii, această clădire se înălţa aproape vizavi de palatul de pe Barerstrasse, ocupat odinioară de amanta lui Ludwig I, Lola Montez.

Noul cămin în care se instala Wagner era un edificiu irnpimător, ornat cu balcoane sprijinite pe coloane şi cu frontoane sculptate, şi aşezat într-o grădină imensă. De îndată ce se mută, compozitorul începu să redecoreze interioarele: dispuse să i se tapeteze pereţii cu mătăsuri şi catifele scumpe, să i se acopere ferestrele cu draperii grele din brocart ţesut cu fir auriu şi-şi parfumă încăperile cu arome exotice ameţitoare. Gazeta „Allgemeine Zeitung” consemna că „un mare senior oriental n-ar ezita nici un moment să-şi stabilească definitiv reşedinţa acolo.”7

Numai că Wagner, veşnic nemulţumit, nu contenea cu pavoazarea casei. Un vizitator evoca mai târziu: „în acea zi, 1-am găsit într-o stare de spirit «violet». Fereastra era acoperită cu o draperie de catifea viorie. Stătea într-un fotoliu capitonat cu plus violet, pe cap îşi pusese o bonetă violet, pe care o ridică foarte putin când se sculă în picioare ca să mă întâmpine.”8

Acest lux hedonistic costa o groază de bani. Wagner considera că nu-şi putea compune şi desăvârşi operele decât dacă trăia într-o asemenea ambiantă opulentă, în acest sens îşi motivă odată felul de a fi într-o scrisoare către Franz Liszt: „Dacă mi-e dat din nou să mă cufund în şuvoiul creativităţii artistice, pentru ca să cresc viguros şi să rodesc în universul imaginaţiei mele, atunci puterea mea de plăsmuire are nevoie de foarte multă susţinere, fantezia mea de o existentă comodă şi îmbelşugată. Când lucrez, nu pot să duc o viaţă de câine, nici să dorm pe paie ori să beau lichior ieftin. Trebuie să mă simt ademenit, transportat într-un fel sau altul, dacă este să-mi îndeplinesc misiunea îngrozitor de dificilă de a zămisli o lume inexistentă.”9

Date fiind împrejurările, cu un protector tânăr, bogat, care-1 adora şi cu multi ani de sărăcie în urmă, ar fi fost cu adevărat incredibil dacă Wagner n-ar fi profitat din plin de situaţia neasemuit de favorabilă. Dar era destul de pătrunzător să judece conjunctura politică din Miinchen şi să se străduie să ascundă realitatea stilului său de viaţa exotic, comandându-şi toate aceste mărfuri costisitoare la negustori austrieci şi evitându-i pe cei bavarezi.

Problema banilor acaparase de fapt mintea compozitorului. Modul său de viaţă, dedat actelor de extravagantă, asociat cu enorme datorii din trecut, îl ducea în mod inevitabil la ruină, lăsându-1 aproape mereu lefter. Primele subsidii anuale acordate de rege fuseseră fixate la 4.000 de guldeni. In plus, Ludwig îi dărui lui Wagner din averea personală suma de 4.000 de guldeni pe 10 mai 1864, urmată la 10 iunie de alti 20.000 de guldeni. Trezoreria de stat achitase de asemenea notele de plată deţinute de creditorii compozitorului chiar la începutul şederii acestuia în Miinchen.10 Cu toate acestea, până spre sfârşitul verii, muzicianul risipise toate aceste importante sume de bani.

S-a stârnit multă zarvă în jurul imensei averi cheltuite de rege cu largheţe şi fără socoteală pentru Wagner. Desi afacerile financiare între Ludwig şi compozitor erau dirijate în secret, curtenii furioşi furnizau presei miin-cheneze un potop de dezvăluiri, alimentând mânia crescândă provocată de protecţia regală de care se bucura Wagner. De-a lungul întregii lor prietenii, Ludwig i-a dăruit compozitorului o sumă totală de aproximativ nebun og5.099 de guldeni (echivalentă cu 562.914 mărci); aceasta includea plata chiriilor pentru diferite case, cadouri personale, salarii, stipendii, finanţarea tuturor operelor wagneriene, precum şi împrumuturile care salvaseră de la dezastru Festspielhaus* şi ciclul Nibelungilor. Ca monarh, Ludwig beneficia de alocaţii anuale pentru întreţinere în valoare de 2 milioane de guldeni; un sfert din această sumă era plătit cu regularitate bunicului său ca o formă de pensie viageră regală. După achitarea diverselor cheltuieli ale casei regale, a salariilor şi a spezelor de întreţinere a palatelor regale, Ludwig rămânea cu un venit disponibil de aproximativ 300.000 de guldeni pe an.11 Din aceşti bani, regele a subvenţionat toate reprezentaţiile operelor wagneriene. şi totuşi, Ludwig risipea cu dărnicie sume mult mai mari de bani pe propriile proiecte; astfel, doar celebra sa caleasca suflată cu aur, construită special pentru plănuita nuntă, a costat mai mult decât suma totală a donaţiilor făcute compozitorului. Nici frecventele nemulţumiri exprimate de Wagner fată de compensaţiile primite pentru munca personală nu rămâneau retorică goală de conţinut; compozitorul n-a fost niciodată răsplătit aşa cum se cuvine pentru montarea oricăreia dintre operele sale, chiar dacă s-a bucurat de popularitate în timpul vieţii, în contrast cu suma totală de bani primită de Wagner de la rege în decurs de nouăsprezece ani, compozitorul Giacomo Meyerbeer a fost recompensat cu 750.000 de mărci pentru cele o sută de reprezentaţii cu opera „Profetul” la Berlin.12

Festspielhaus (Ib. Germ.) – teatrul pentru reprezentaţii de gală

La cererea expresă a lui Ludwig, Wagner elabora o schiţă generală a proiectelor sale de viitor. Potrivit promisiunilor compozitorului, opera „Tristan şi Isolda” avea să fie gata pentru punere în scenă în 1865; aceasta trebuia să fie urmată de „Die Meistersinger von Niirnberg” şi de tetralogia finalizată „Der Ring des Nibelungen” în 1867-1868, precum şi de „Die Sieger” în 1870 şi de „Parsifal” un an mai târziu.13 în cele din urmă, în pofida generosului sprijin financiar din partea regelui, numai „Tristan şi Isolda” a văzut lumina rampei conform planului. Repertoriul personal întocmit de Wagner reprezenta un slab efort menit să reducă la tăcere numărul crescând de critici; în loc de aceasta, compozitorul s-a hazardat nebuneşte într-o controversă care era cât pe ce să se încheie cu ruperea relaţiilor cu binefăcătorul său regesc.

• l „JVecazuri crescânde” jLa rugămintea compozitorului, pe l octombrie 1864, Ludwig îi acordă o creştere simţitoare a salariului oficial, de la 4.000 la 5.000 de guldeni. Desi se presupunea că valoarea şi circumstanţele stipendiilor reprezentau un secret păstrat cu grijă, vestea se răspândi cu iuţeală în întregul Miinchen. Aceste subiecte de bârfă captau atenţia tuturor: aparenta lăcomie insaţiabila de bani a lui Wagner şi mania sa incredibilă de a-i împrăştia fără cruţare. Toţi miinchenezii manifestau o ostilitate din ce în ce mai mare fată de sprijinul regal care-i îngăduia compozitorului un stil decadent de viaţă atât de gustat. Protestul public era întreţinut de faptul că până în toamna anului 1864 Wagner îşi trecuse vremea nefinalizând nimic, afară de onorarea câtorva dintre vechile datorii. Lunile de osteneală la unele dintre partiturile operelor sale se soldaseră cu prea putin si, de fapt, aventura sentimentală cu Cosima von Biilow părea să fi fost cea mai entuziastă şi plăcută îndeletnicire de fiecare zi. Adevărul că banii plătiţi compozitorului proveneau din lista civilă personală a regelui, trecând doar prin trezoreria de stat, nu conta câtuşi de putin. Dezaprobarea supuşilor se înteţi în condiţiile în care un consilier la Curtea Supremă a Bavariei câştiga 2.800 de guldeni pe an, un administrator dintr-o scoală secundară, 2.200 de guldeni, iar seful unui departament ministerial cu optsprezece ani vechime în serviciul guvernamental numai 3.900 de guldeni.1

La cinci zile după ce-i mărise salariul, Ludwig primi o scrisoare de la Wagner prin care era informat că, însufleţit de încredere şi inspiraţie reînnoite, se simţea pregătit să se dedice întru totul ducerii la bun sfârşit a ciclului Nibelungilor. „Cer din partea înălţimii Voastre să-mi acorde un termen de gratie regească de trei ani şi la cea de-a douăzeci şi doua sărbătorire a zilei de naştere a nobilului meu suveran va fi pusă în scenă si, mulţumită bunăvoinţei sale, dezvăluită naţiunii germane.”2 în acest caz, bineînţeles că expresia de „gratie regească” însemna de fapt continuarea sprijinului financiar. Pe 7 octombrie, regele îi acordă prietenului său o audientă; compozitorul îşi descrise în linii generale planurile pentru terminarea tetralogiei „Inelul Nibelungilor”, specificând totodată şi fondurile necesare pentru susţinerea acestei munci laborioase. Ludwig căzu de acord fără rezerve; înainte ca Wagner să părăsească palatul de reşedinţă, suveranul îi aprobă toate cererile.

Ludwig lăsă toate detaliile în seama lui Julius Hofmann, secretarul curţii şi administratorul casei regale. Două săptămâni mai târziu, pe 18 octombrie, Hofmann îi înmâna compozitorului un contract formal privind finalizarea tetralogiei. Ludwig socotea că prevederile acestei înţelegeri erau obligatorii pentru Wagner: acesta se angaja ca o copie a partiturii fiecăreia dintre cele patru opere să-i fie predată regelui în decurs de trei ani, iar Ludwig î 66 nebun ufiria să fie unicul deţinător al drepturilor de autor, în schimb, se stabilea ca Wagner să primească 30.000 de guldeni drept recompensă pentru munca de creaţie şi să suporte orice alte cheltuieli suplimentare legate de terminarea şi prezentarea tetralogiei. Wagner impusese clauzele contractului; dacă aceste condiţii erau respectate, dăduse „asigurări categorice” că nu va mai pretinde alte sume de bani din partea regelui, în realitate, contractul era departe de a fi generos, ţinând seama de trudnicia creaţiei şi de costurile anticipate de montarea spectacolelor de operă. Ludwig încheiase contractul cu bună-credinţă; totuşi, Wagner nu mai deţinea din punct de vedere tehnic drepturile de autor asupra celor patru drame muzicale din ciclul Nibelungilor, fiindcă le vânduse deja fostului său protector, Otto Wesendonck. Regele avea să afle de această duplicitate abia după multi ani.3

Ludwig era încântat de modul în care decurgeau evenimentele, încheiase un contract formal cu Wagner, dispunea de programul viitoarelor stagiuni şi se aştepta ca multi dintre criticii făţişi ai compozitorului să fie astfel reduşi la tăcere. Dar miniştrii săi nu-i împărtăşeau deloc bucuria. Pfistermeister, care în fata lui Ludwig juca rolul funcţionarului de stat smerit şi îndatoritor, devenise în fapt duşmanul înverşunat al compozitorului. Secretarul de cabinet se temea că aşa-numitul jaf comis de Wagner asupra vistieriei regale ar putea avea drept rezultat ruinarea suveranului. In luna decembrie, Ludwig îl demise din funcţie printr-un decret regal pe baronul von Schrenck, care deţinea în cabinetul bavarez dubla poziţie de prim-ministru şi ministru al afacerilor externe. In locul acestuia, monarhul îl numi pe baronul Ludwig von der Pfordten, care acceptă ambele portofolii. Această schimbare era oarecum surprinzătoare, luând în considerare binecunoscuta aversiune nutrită de Pfordten fată de Wagner. Compozitorul întâmpină cu strângere de inimă această veste: Pfordten fusese profesor de drept roman la Leipzig şi ministru al învăţământului public în guvernul saxon în 1848. Prin urmare, cunoştea îndeaproape activităţile revoluţionare desfăşurate de Wagner. În timpul posturilor ocupate sub domnia lui Maximilian al II-lea, Pfordten încercase să-1 convingă pe rege să nu permită punerea în scenă a operei „Tannhăuser” în Miinchen, acţiune care se spune că i-ar fi atras dispreţul veşnic din partea lui Ludwig al II-lea.4 Secretarul de cabinet Pfister-meister se alie repede cu Pfordten şi uneltind împreună, cei doi se apucară să dejoace toate proiectele wagneriene care comportau cheltuieli suplimentare din visteria regală. Pentru Ludwig şi Wagner, tandemul deveni curând „Pfi” şi „Pfo” – ambii inamici îndârjiţi.

Spre iarna lui 1864, adversarii lui Wagner se împărţeau, în general vorbind, în două grupuri, în primul, se încadrau acei membri ai curţii regale, inclusiv miniştri şi majoritatea servitorilor de la palat, care nu numai că-1 priveau cu neîncredere pe compozitor, dar se şi temeau că înrâurirea crescândă exercitată de Wagner asupra tânărului suveran ar putea conduce în ultimă instantă la o eventuală neglijare a îndatoririlor regale. Deja, din momentul instalării compozitorului în Miinchen, Ludwig făcea tot posibilul să evite în întregime ceremoniile şi formalităţile vieţii de la curte: se sistaseră balurile, recepţiile de gală, banchetele, trecerea în revistă a regimentelor, discursurile. Atunci când demnitarii preocupaţi îl întrebară cu discreţie pe rege dacă ar binevoi să fie amfitrionul următorului eveniment monden, Ludwig le

Degete nebun întâmpina în mod inevitabil cererile politicoase cu scuze repetate. La început, pretextă că se afla încă în doliu după jnoartea tatălui. Totuşi, această justificare şubreda îi servi pentru o perioadă destul de lungă de timp, dar spre începutul toamnei lui 1864, doliul oficial de şase luni se sfârşi. Cu toate acestea, regele refuza cu încăpăţânare să reia calendarul evenimentelor de la curte.

O bună parte din animozitatea publică viza viaţa particulară a compozitorului. Cosima von Biilow convieţuia cu Wagner din vara precedentă petrecută la vila Pellet; doar arareori li se alătura şi soţul încornorat. Spre sfârşitul verii lui 1864, von Biilow suferise o congestie cerebrală care-1 ţintuise în apartamentul ocupat la hotelul mun-chenez „Europaischer Hof”; pe toată durata bolii soţului, Cosima rămase cu Wagner la Starnberg, necuviinţa ce furnizase colportorilor de zvonuri supoziţii nesfârşite.

Wagner îl rugase în repetate rânduri pe rege să-i ofere lui von Biilow un post oficial la curte. Spre finele anului, Ludwig acceptase să-1 numească pe von Biilow în funcţia de „Vorspieler” sau de pianist al curţii, desi acesta locuia în mod obişnuit la Berlin şi lucra ca sef de orchestră şi profesor la vestitul conservator Stern. Desi Wagner preţuia sincer aptitudinile cu care era înzestrat von Biilow, precum şi profunda sa cunoaştere a muzicii, compozitorul se comporta într-o manieră complet lipsită de gentileţe. Cu von Biilow instalat cu bine şi în siguranţă la Miinchen, Wagner îşi asigurase de asemenea prezenta neîntreruptă a amantei în capitala bavareză.

La un nivel cu totul diferit, se situau apoi cei care percepeau prezenta compozitorului ca o mărturie a faptului că regele se găsea sub influenta liberalilor şi a protestanţilor. Cea mai mare parte a acestui al doilea grup provenea din rândurile adepţilor clericalismului din cadrul guvernului bavarez, incluzându-i pe iezuiţi, care deţineau încă o putere considerabilă. Adversitatea publică întâmpinată dintr-un început de Wagner la Miinchen izvora în mare măsură din faptul că numeroşi cetăţeni bavarezi îl vedeau exact în această lumină: un binecunoscut revoluţionar, un fugar trăind printre străini pentru a scăpa de justiţie după participarea la revoltele anului 1848 din Dresda, un exilat susceptibil să provoace dezordine şi în capitala alpină.

Orice temeri sau fantasme ar fi avut, aceste două forte aşa de diferite, atât din camarila curţii, cât şi din cercurile clericaliste, se adunară laolaltă şi se aliară pentru o cauză comună: înlăturarea lui Richard Wagner din preajma regelui. Sfetnicul religios al lui Ludwig, Ignaz von Dollin-ger, proroci: „Dacă această situaţie continuă, preabunii bavarezi vor ajunge să-1 urască pe muzicianul străin la fel de tare cum i-au urât şi pe savanţii străini importaţi de tatăl regelui.”5 Până şi bunicul tânărului monarh, fostul suveran Ludwig I – care simţise din plin pe propria piele consecinţele ignorării opiniei publice, permiţându-şi odinioară acte de extravagantă nesăbuite în viaţa particulară – îi declară ambasadorului austriac: „Această conduită necuviincioasă a nepotului meu mă întristează, dar poporul îi va pune capăt cât ai bate din palme.”6 în toamna lui 1864, Ludwig îi ceru lui Wagner să înceapă pregătirile pentru montarea operei „Tristan şi Isolda”. Dar această dramă muzicală, care nu fusese încă reprezentată pe scenă, se dovedi o misiune imposibilă şi ca atare Wagner se hotărî să monteze în schimb „Der fliegende Hollănder”. Însă Ludwig se supără; n-avea nici cea mai mică idee despre imensa trudă şi stăruitoanebun rea osteneală impuse de premiera unei opere ca „Tristan und Isolde” şi asemeni unui copil privat de imediata recompensă, afirmă că nu ştia dacă mai putea să asiste la prima reprezentaţie de gală din decembrie. Această veste îl alarmă pe Wagner. Suspectând că munchenezii aveau să interpreteze absenta regelui ca o imputare tacită, compozitorul reuşi în cele din urmă să-1 convingă pe Ludwig să-şi schimbe programul dinainte fixat. Monarhul se înfăţişa cu punctualitate la spectacol şi părăsi la sfârşit teatrul copleşit de emoţie. Rămase atât de impresionat încât ordonă o săptămână mai târziu ca toate piesele şi concertele programate la curte să fie contramandate, astfel încât să poată fi interpretate numai fragmente din „Tristan und Isolde”, „Die Meistersinger von Niirnberg”, „Die Walkure” şi din „Siegfried”. Posesorii de invitaţii şi de bilete sosiţi la Teatrul curţii regale, care se aşteptau să asiste la una dintre reprezentaţiile teatrale sau muzicale anunţate, rămâneau neplăcut surprinşi să descopere această schimbare de ultim moment si, ca urmare, sala se golea pe jumătate în timpul spectacolului. Insă Ludwig era în culmea fericirii, nesesizând sentimentele mocnite fată de poziţia privilegiată a prietenului său.

Atâta timp cât Wagner se limita la domeniul artelor, duşmani săi nu aveau sorti de izbândă. Dar la începutul anului 1865, compozitorul se simţi destul de sigur de sine în relaţia cu regele pentru a se amesteca în probleme politice. Infiltrarea începu în mod oarecum nevinovat când Wagner îi prezentă regelui câteva dintre scrierile sale în proză, în „Was ist Deutsch?” muzicianul sugera că popoarele germane erau strâns legate prin unitatea Mistică de credinţe, istoria comună şi valori. Punând accentul pe unitatea naţională, Wagner aspira către formarea şi întemeierea unei mişcări artistice germane, afirmând că toate popoarele cu origine şi moştenire comune ar trebui să îmbrăţişeze idealuri colective, singurele în măsură să promoveze superioritatea germană.