Guvernanţa corporatistă sau conducerea corporatistă (în engleză corporate governance) este sistemul prin care o companie este

Principalii factori care influenţează guvernarea corporativă

Principalii factori care influenţează guvernarea corporativă sunt:

• gradul de dispersie al capitalului – fie el uman, financiar sau material

Globalizarea aduce complicaţii suplimentare pentru problemele afacerilor prin faptul că părţile interesate într-o firmă sunt mult mai greu de localizat, având în acelaşi timp interese mult mai diverse.

Companiile implicate în procesul de globalizare economică sunt multinaţionale, internaţionale sau transnaţionale. Companiile multinaţionale sunt extrem de sensibile la diferenţele locale sau naţionale în care operează, elaborându-şi practicile comerciale în consecinţă. În general, companiile multinaţionale produc bunuri şi servicii conform standardelor locale, pentru piaţa locală (e.g., Renault). Companiile internaţionale utilizează modelul practicii comerciale al companiei mamă, şi impun aceleaşi standarde indiferent de comunitatea în care acţionează. Ele produc bunuri şi servicii unice indiferent de piaţă, respectând aceleaşi standarde pretutindeni, iar transferul de valori şi experienţă este unidirecţional, numai dinspre piaţa de origine (e.g., McDonald’s). Companiile transnaţionale sau globale îşi dispersează activităţile în funcţie de oportunităţile oferite de pieţele în care activează, producând bunuri care nu sunt în mod necesar destinate pieţei în care sunt produse. Standardele comerciale folosite sunt o combinaţie între standardul companiei mamă şi cele locale, transferul de valori şi experienţă fiind în general multidirecţional (e.g., Nike)
Globalizarea economică aduce cu sine un fenomen acut şi de mare impact, anume competiţia complexă dintre pieţele diferitelor ţări. Competiţia complexă se referă la faptul că companiile, fie ele multinaţionale, internaţionale sau transnaţionale, acţionează pe pieţe diferite, în funcţie de oportunităţile specifice oferite de fiecare piaţă în parte. Acest lucru poate crea tensiuni de natură morală, întrucât profitul obţinut pe o anumită piaţă (unde, spre exemplu, se produc la un preţ scăzut anumite bunuri) nu se regăseşte neapărat la actorii care au produs acel profit pe acea piaţă. Produsele manufacturate pe o piaţă unde mâna de lucru este ieftină pot fi vândute pe o altă piaţă, iar profitul va fi reinvestit şi/sau impozitat pe piaţa care a cumpărat produsele respective. La fel, pierderile unei filiale dintr-o anumită piaţă pot fi suportate de filiale care acţionează pe alte pieţe. În toate aceste cazuri, profitul şi pierderile se repartizează neechitabil, conducând la discriminări între pieţe şi ţări.
Economia de piaţă a evoluat, ţările sunt tot mai dezvoltate, se manifestă un grad ridicat de dispersie a capitalului în cadrul firmelor. Gradul de dispersie variază de la un sistem de guvernare la altul, după cum se poate vedea pe parcursul referatului. Dacă în sistemul de guvernare anglo saxon vom avea un grad mare de dispersie, în sistemul de guvernare prin intervenţie este un grad de dispersie mai redus.

• rolul pieţei de capital şi respectiv al pieţei bancare în finanţarea activităţii firmelor

Piaţa titlurilor de valoare deţine o pondere ridicată în derularea activităţii economice. Acest lucru este esenţial în cazul marilor companii care depind de acest mod de finanţare. Tot pe parcursul referatului se va vedea cum sistemul de guvernare anglo saxon este in strânsă legătură cu piaţa de capital, în schimb ce în sistemul de guvernare prin intervenţie piaţa bancară este principalul finanţator.

• protecţia legală a acţionarilor minoritari

La fel foarte important în cazul companiilor mari, cu mulţi acţionari, în special cele cotate pe diferite pieţe de capital unde accesul la informaţiile financiare relevante poate fi fie costisitor, fie inoportun, legile care protejează acţionarii minoritari lipsesc sau sunt ineficiente.³

• modalităţilor de control asupra activităţii managerilor

Acţionarii trebuie să aibă mijloace de a controla activitatea managerilor, fără prea multe costuri, însă cu rezultate maxime;

În funcţie de politica entităţii, investitorii pot interveni sau nu în controlul activităţii entităţii. Se poate recunoaşte ca model finanţarea de la distanţă specifică sistemului de guvernare anglo saxon, unde investitorii nu se implică deloc în activitatea firmei, ei aşteptând doar dividendele stabilite între aceştia şi manageri pe baza unor înţelegeri, de regulă, contractuale. În acest caz se observă o mai mare libertate acordată managerilor. În antiteză avem şi modelul continental unde investitorii se implică direct şi activ în activitatea societăţii⁴.
Se observă deci două tipuri interese: cel al investitorilor (acţionarii) care se aşteaptă la câştiguri sub formă de dividende într-un termen cât mai scurt şi cel al managerilor care fie sunt interesaţi de propria persoană, prin salarii cât mai mari, fie sunt interesaţi de dezvoltarea pe termen lung a societăţii, chiar dacă pe termen scurt acest lucru poate însemna scăderea profitului. Se recomandă ajungerea la o înţelegere între cele două interese.
Investitorii nu se implică în mod direct în managementul întreprinderii. Din acest considerent apare necesară publicarea unei mari cantităţi de date referitoare la situaţia financiară a firmei, pentru a diminua relaţia dintre producătorii informaţiei (managerii) şi utilizatorii externi ai informaţiei (investitorii). Aceste informaţii trebuie să fie clare, uşor de interpretat, corecte şi nu în ultimul caz, oportune.

• reprezentarea intereselor salariaţilor, managerilor

Diferite măsuri de protecţie a salariaţilor, cum ar fi constituirea de sindicate⁵, dar şi măsuri de protecţie a managerilor. De pildă în Franţa drepturile sindicale sunt extinse asupra tuturor angajaţilor indiferent de afiliere, uniunile sindicale pot avea o influenţă mai mare în luarea deciziilor corporaţiei decât în SUA sau Marea Britanie unde doar membrii uniunii sindicale beneficiază de înţelegerile colective negociate. Companiile japoneze sunt caracterizate prin sindicate la nivelul întreprinderii ceea ce conduce la negocieri colective la nivel de companie care de asemenea asigură o poziţie fermă a angajaţilor. Este evident că situaţiile în care angajaţii au o mobilitate redusă şi o voce puternică în cadrul companiei se vor implica mai activ în deciziile privind strategia de globalizare. Ei doresc să-şi păstreze locurile de muncă acasă şi tind să se opună oricărei tendinţe de globalizare. O putere influenţă mărită o au lucrătorii mai ales în sistemul de guvernanţă corporativă care presupune obligativitatea consultării angajaţilor în luarea deciziilor. Un exemplu recent privind opoziţia salariaţilor este cel al firmei germane Volkswagen AG care în ciuda costurilor ridicate pe care le are cu forţa de muncă a trebuit să ajungă la un compromis cu cartelul sindical IG Metall şi să promită angajaţilor ei vest germani securitatea postului până în anul 2011 în schimbul îngheţării salariilor până în 2007 şi a unui program mai flexibil de muncă.

În ceea ce priveşte managerii, managerii din SUA si Marea Britanie tind să aibă o pregătire profesională cu specializare în finanţe sau marketing (cel mai des absolvent de universităţi cu profil de afaceri) spre deosebire de managerii germani care au mai degrabă o educaţie în domeniul tehnic. În Franţa managerii sunt absolvenţi ai unei „grandes ecoles” comune cu o pregătire ideologică şi provin adesea din poziţii guvernamentale. În ceea ce priveşte experienţa internaţională Statele Unite este ţara care are cei mai mulţi top manageri născuţi în afara ţării spre deosebire de Franţa, Italia şi Japonia care se afla la capătul opus. De asemenea mobilitatea managerilor SUA şi Marea Britanie este mult mai mare spre deosebire de Franţa şi Japonia unde managerii tind să rămână o lungă perioadă de timp în cadrul companiei. Prezenţa unor manageri de naţionalitate străină, cu o bogată experienţă internaţională în combinaţie cu o piaţă a muncii deschisă creează premisele unei deschideri din partea echipei manageriale spre adoptarea unor strategii globale. În Statele Unite tot mai multe companii au sau au avut directori executivi (CEO) născuţi în afara ţării: Charles Bell de la McDonald’s care este australian, E. Neville Isdell de la Coca Cola care este irlandez. Dimpotrivă, echipele manageriale dintr-o piaţă a muncii închisă, din companii cu strânse legături guvernamentale (Franţa) sau fondate şi controlate de familii (Italia, Japonia) vor fi mult mai rezervate în a se angaja în strategii globale, majoritatea preferând să menţină controlul acasă.
Suntem totuşi de părere că trebuie să existe o legătură direct proporţională între salariatul productiv şi manager, deoarece amândoi sunt de fapt salariaţii aceleaşi societăţi şi entitatea nu ar exista dacă unul dintre ei lipseşte. Legătura dintre cei doi este una de complementaritate. Din păcate însă se observă discrepanţe între cei doi actori, mai ales pe plan remuneratoriu. Managerii de top din companiile multinaţionale au salarii din ce în ce mai mari şi pachete compensatorii mai mult decât avantajoase. Discrepanţele uriaşe dinte salariile medii din ţară şi cele ale managerilor sau directorilor de companii constituie un motiv de nemulţumire pe piaţa muncii din România şi nu numai. În condiţiile în care o companie de prestigiu cheltuie sume considerabile cu managerii, iar salariile celorlalţi angajaţi sunt mult mai mici, se generează o atmosferă încărcată. Acest lucru poate fi un motiv pentru cei care preferă să îşi părăsească ţara şi familia şi să lucreze în străinătate.

• gradul de corporatism al economiei naţionale