Guvernanţa corporatistă sau conducerea corporatistă (în engleză corporate governance) este sistemul prin care o companie este

Ce este gradul de corporatism?

Prin corporatism se înţelege acel mod de organizare social în care grupurile funcţionale şi mai puţin indivizii, exercită puterea şi desfăşoară tranzacţii.

Când vorbim de capacitatea de a interveni pe piaţă pentru a modifica anumite aspecte ne gândim automat la stat. De multe ori am fost martorii intervenţiei statului în mediul economic folosind anumite “pârghii” fiscale, sociale, financiare, etc. cu scopul de a “regla” anumite aspecte ale vieţii economice. Rezultatul intervenţiei statului, sau a oricărei forţe care poate duce la schimbări semnificative pe piaţă, duce la avantajarea sau protejarea anumiror părţi în detrimentul altora⁶. De regulă cei dezavantajaţi sunt părţile minoritare. Statul nu este însă singurul actor când vorbim de extinderea corporatismului. Alţi participanţi pot fi menţionaţi cum ar fi sindicatele, organizaţiile patronale, etc care luptă pentru apărarea propriilor interese. Corporatismul nu este prin el însuşi bun sau rău pentru desfăşurarea vieţii economice. El poate contribui la creşterea performanţei economice numai în măsura în care se articulează în mod coerent cu celelalte componente ale sistemului instituţional.
Implicarea autorităţilor publice în desfăşurarea activităţii economice este deosebit de importantă, putându-se vorbi de mai multe grade de corporatism şi anume:
a) un corporatism mediu existent în Belgia, Danemarca, Germania, Irlanda care prin intermediul negocierilor colective determină concertarea politicii de venituri;
b) un corporatism puternic, care se manifestă în Austria, Olanda, Suedia unde prin participarea efectivă a confederaţiilor sindicale, a organizaţiilor patronale şi cu mediere sau concertare guvernamentală, sunt create condiţii pentru formularea şi implementarea politicilor în domenii ale vieţii economice şi sociale, deosebit de importante, cum ar fi: crearea de noi locuri de muncă, reducerea presiunilor inflaţioniste, reforma sistemului de pensii şi asigurări sociale, concertarea politicii de venituri;
c) un corporatism sub forma concertării fără forţă de muncă existent în Japonia. În condiţiile unei slabe organizări a reprezentării intereselor lucrătorilor, are loc o strânsă cooperare între administraţia guvernamentală şi marele capital care domină procesul de planificare macroeconomică.

Teorii care stau la baza sistemului de guvernanţă corporativă:

In 1996, Hawley & Williams au făcut o trecere în revistă a literaturii referitoare la guvernanţa corporativă aparută în SUA, ca fundamentare documentară pentru Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (the Organization for Economic Cooperation and Development - OECD).

Ei au identificat patru izvoare teoretice:

• 
  Agency Theory;
  
• 
  Stewardship Theory;
  
• 
  Stakeholder Theory;
  
• 
  Politica firmei.
  

În desfăşurarea activităţii sale, conducerea firmei va trebui să ţină seama de conflictele ce decurg din reunirea unei multitudini de interese „sub acelaşi acoperiş”, deoarece pun în pericol eficienţa, dacă nu sunt cunoscute şi reglementate corespunzător. Pe acest fundal a apărut conceptul de conducere/guvernare corporativă care iniţial s-a dezvoltat în jurul teoriei agenţiei (de agent). Această teorie, elaborată de Berle şi Means în 1932, presupune existenţa unui conflict ce apare ca urmare a faptului că cel care dă banii şi deţine acţiunile nu este acelaşi cu cel care conduce activitatea firmei.

Acţionarii îşi vor transfera puterea managerilor pe care îi mandatează să acţioneze în numele lor, pentru a le maximiza bogăţia. Cele două părţi vor semna contracte pentru a defini obligaţiile fiecăreia. Or, aceste contracte sunt incomplete, deoarece nu este posibil să fie prevăzut cu precizie ansamblul situaţiilor care ar putea surveni. Managerii sunt tentaţi să exploateze aceste carenţe contractuale pentru a-şi spori utilitatea şi, implicit, puterea. Astfel, în dezbaterile privind guvernarea întreprinderii, managerul ocupă locul central deoarece el este un actor important al procesului de creare a valorii şi dispune de capacitatea de a influenţa repartizareabogăţiei.
Managerii constituie un grup particular de stakeholders care, deţinând puterea de gestiune, sunt în acelaşi timp „judecător şi parte” şi trebuie să garanteze celorlalte persoane fizice sau juridice implicate că bogăţia va fi distribuită între ei în mod echitabil. Se poate spune că necesitatea apariţiei guvernării corporative a reprezentat-o necesitatea protejării intereselor tuturor stakeholders.

Modele de guvernare corporativă şi forme de control a activitaţii firmei

Se observă că în tările mai puţin dezvoltate sau în tările cu economie în tranziţie guvernanţa corportivă este inexistentă. Guvernanţa corporativă, indiferent de modelul de guvernanţă întâlnit, se poate observa cel mai bine în tările dezvoltate. Asigurarea unei creşteri economice durabile nu se poate realiza fără o preocupare în utilizarea eficientă a factorilor de producţie precum şi recompensarea corespunzătoare a participanţilor la procesul productiv (salariaţii) şi decizional (conducerea şi investitorii).

În structura guvernării corporative se regăsesc următorii actori: acţionarii, administratorii, managerii, salariaţii, furnizorii, creditorii, după caz. În funcţie de aceste subiecte de drept, sistemul de guvernare corporativă cunoaşte trei forme:

• 
  modelul tradiţional
  
• 
  modelul codeterminării
  
• 
  modelul riscului asumat („traditional model”, „co-determination model”, „stakeholder model”).
  

Formele sistemului de guvernare corporativă

1. Modelul tradiţional

• 
  Poate fi regăsit în sistemul nord-american tradiţional;
  
• 
  Are la bază două raporturi juridice şi trei nivele
  
  1. 
     Un raport juridic se stabileşte între acţionari şi administratori, în baza unui contract de mandat (agenţie în common law)
     
  2. 
     Al doilea raport se stabileşte între administratori şi manageri, managerii dispun de o autoritate derivată din cea a administratorilor.
     
• 
  În acest model, numit şi modelul maximizării veniturilor acţionarilor, întregul risc al firmei se concentrează asupra furnizorului de capital, care este în acelaşi timp solicitantul veniturilor reziduale.
  
• 
  Acţionariatul selectează consiliul director al firmei,
  
• 
  Sistemul de luare a deciziilor se bazează pe: o acţiune înseamnă un vot, iar consiliul director alege managementul care se presupune că ia decizii în scopul maximizării valorii acţiunilor deţinute de acţionari.
  
• 
  Valoarea acţiunilor se fundamentează pe valoarea prezentă a proiecţiei dividendelor viitoare, care derivă din profitul net.
  

2.