Hannibal în spatele măȘtii

Capitolul 53

Eleva de la școala sanitară avea părul roșcat-închis și ochii căprui, cam de aceeași culoare cu ai lui Hannibal. Când se ridică de la țâșnitoare ca să o lase pe ea sa bea prima, ea se apropie de el și îl mirosi.

— Când te-ai apucat de fumat?

— Încerc să mă las, spuse el.

— Și sprâncenele îți sunt arse!

— Am aprins mai neîndemânatic bricheta.

— Dacă ești atât de neîndemânatic cu focul, nu ar trebui să gătești. Își linse degetul și îi netezi sprâncenele. Eu și colegele mele facem o tocăniță de vită diseară, o să fie destulă…

— Mulțumesc. Sincer. Dar am o obligație.

În biletul trimis la Lady Murasaki întreba dacă poate să o viziteze. Biletul era însoțit de o ramură de glicină, în semn de iertare. Biletul ei de răspuns fusese însoțit de două rămurele, una de mirt, alta de pin, cu un con minuscul pe ea. Pinul nu se trimite prea des. Uluitoare și nețărmurite sunt posibilitățile acestuia.

•

Arta culinară nu avea să o trădeze pe Lady Murasaki. Avea patru arici de mare aduși în apă de mare, din Bretagne. În următoarea prăvălie, măcelarul avea el momițe gata înmuiate în lapte și presate între două farfurii. Se opri și la Fauchon, pentru o tartă cu pere, iar la sfârșit cumpără o plasă cu portocale.

Se opri în fața florarului, cu brațele pline. Nu, desigur că Hannibal va aduce flori.

•

Hannibal aduse flori. Lalele, liliac de Casablanca și ferigi, într-un buchet mare, legat de șaua din spate a motocicletei. Două tinere care traversau strada îi spuseră că buchetul seamănă cu o coadă de cocoș. Le făcu semn cu ochiul, apoi, când se schimbă culoarea semaforului, porni mai departe cu un sentiment de ușurare în piept.

Parcă în aleea de lângă clădirea în care locuia Lady Murasaki și dădu colțul, apoi se apropie de intrare cu florile în mână. Sună la portăreasă când Popil și încă doi polițiști vânjoși ieșiră pe ușă și puseră mâna pe el. Popil luă florile.

— Nu sunt pentru tine, spuse Hannibal.

— Ești arestat, îl anunță Popil. După ce lui Hannibal îi fură puse cătușele, Popil își puse buchetul de flori la subraț.

•

În biroul lui de pe Quai des Orfèvres, inspectorul Popil îl lăsă pe Hannibal singur, să aștepte o jumătate de oră în atmosfera secției de poliție. Se întoarse în birou și-l găsi pe tânăr așezând ultima floare într-un aranjament în carafa de apă aflată pe biroul lui Popil.

— Cum îți place? întrebă Hannibal.

Inspectorul Popil îl pocni cu bastonul de cauciuc și el se așeză.

— Asta cum îți place?

Cel mai solid din cei doi polițiști se strecură în birou după Popil și se așeză în spatele lui Hannibal.

— Răspunde-mi la toate întrebările: te-am întrebat cum ți-a plăcut asta!

— A fost mai cinstită decât strângerea ta de mână. Și, cel puțin, bastonul este curat.

Popil luă două tăblițe dintr-un plic, legate cu o sfoară.

— Le-am găsit în camera ta. Aceste două persoane sunt judecate în lipsă la Nürnberg. Întrebare: unde sunt?

— Nu știu.

— Nu vrei să-i vezi spânzurați? Călăul unge și el lațul, dar nu într-atât încât să le smulgă capetele. Nu-și fierbe funia. Se zbat destul. Asta ar trebui să fie pe gustul tău.

— Inspectore, niciodată nu o să știi ceva despre gustul meu.

— Justiția nu contează, totul este să-i ucizi cu mâna ta.

— La fel și pentru tine, inspectore. Și tu îi privești mereu cum mor. Asta-i pofta ta. Crezi că putem vorbi singuri? Scoase din buzunar un bilet însângerat, învelit în celofan. Ai o scrisoare de la Louis Ferrat.

Popil făcu semn polițistului să iasă din încăpere.

— Când am tăiat hainele de pe cadavrul lui Louis, am găsit acest bilet ce-ți este adresat. Citi cu voce tare partea care se vedea din biletul împăturit. „Inspectore Popil, de ce mă torturezi cu întrebările și nu răspunzi singur la ele? Te-am văzut în Lyon.” Și o ține tot așa. Hannibal dădu biletul lui Popil. Dacă vrei să-l deschizi, să știi că e uscat acum. Nu miroase.

Biletul trosni când Popil îl deschise și fulgi negri căzură din foaia împăturită. Când termină, se așeză ținând biletul la tâmplă.

— Ți-au făcut semn cu mâna unii dintre membrii familiei tale aflați în trenuleț? întrebă Hannibal. Încotro ai dirijat traficul din depou în ziua aceea?

Popil ridică mâna.

— Nu vrei să faci asta, spuse Hannibal încet. Dacă știu, la ce bun să-ți spun? E o întrebare corectă, inspectore. Poate că i-ai ajutat să plece în Argentina.

Popil clipi din ochi.

— Pétain a fost întotdeauna eroul meu. Tatăl meu, unchii mei au luptat sub conducerea lui în Primul Război Mondial. Când a făcut guvernul, ne-a spus: „Să păstram pacea până scăpăm de germani. Vichy o să salveze Franța”. Eram deja polițiști, părea să avem de făcut același lucru.

— I-ai ajutat pe nemți?

Popil ridică din umeri.

— Am păstrat pacea. Poate că asta i-a ajutat. Pe urmă am văzut unul dintre trenurile lor. Am dezertat și am intrat în Rezistență. Nu au avut încredere în mine până nu am omorât pe unul din Gestapo. Germanii au omorât opt săteni ca represalii. M-am simțit ca și cum i-aș fi ucis eu. Ce fel de război este ăsta? Am luptat în Normandia, în tranșee, pocnind din astea ca să ne recunoaștem. Și luă un clicker de cricket de pe birou. I-am ajutat pe aliați să iasă de pe plajă. Clicăi de două ori. Asta însemna „sunt prieten, nu trage”. Nu-mi pasă de Dortlich. Ajută-mă să-i găsesc. Cum ai dat de Grutas?

— Prin rudele din Lituania, prin relațiile din biserică.

— Aș putea să te rețin pentru acte false, doar pe baza mărturiei acelui nemernic. Dacă te las să pleci, juri că-mi vei spune tot ceea ce descoperi? Juri în fața Domnului?

— În fața Domnului? Da, jur. Ai o Biblie?

Popil avea în sertar un exemplar din Pensées. Hannibal îl luă.

— Sau îl putem folosi pe Pascal, Pascal.

— Ai jura pe viața lui Lady Murasaki?

Un moment de ezitare.

— Da, pe viața lui Lady Murasaki. Hannibal luă clicker-ul și clicăi de două ori.

Popil scoase tăblițele de identificare și i le înapoie lui Hannibal.

•

Când Hannibal ieși din birou, intră asistentul lui Popil. Popil făcu un semn de la fereastră. Când Hannibal ieși din clădire, un polițist în civil îi luă urma.

— Știe ceva. Sprâncenele lui sunt arse. Verifică toate incendiile din Ile de France, din ultimele trei zile, spuse Popil. După ce ne va duce la Grutas, vreau să-l arestez pentru măcelarul din copilăria lui.

— De ce măcelarul?

— Este o crimă juvenilă, Etienne, o crimă pasională. Nu vreau să fie condamnat, vreau să fie declarat nebun. Într-un azil îl pot cerceta și afla ce-i cu el.

— Ce crezi că este?

— Micuțul Hannibal a murit în 1945, acolo, în zăpadă, încercând să-și salveze sora. Inima lui a murit odată cu Mischa. Cine-i el acum? Încă nu s-a inventat cuvântul. În loc de ceva mai potrivit, o să-i spunem monstru.