Harry Potter şi Ordinul Phoenix

CAPITOLUL XX

POVESTEA LUI HAGRID

Harry alergă până sus în dormitoarele băieţilor, ca să ia din cufăr Pelerina Invizibilă şi Harta Ştrengarilor; fu atât de rapid, încât el şi Ron erau deja gata de plecare cu cel puţin cinci minute înainte să se întoarcă Hermione grăbită dinspre dormitoarele fetelor, purtând fular, mănuşi şi una dintre pălăriile ei noduroase pentru spiriduşii de casă.

― Ce vreţi, e frig afară! spuse ea defensiv, în timp ce Ron ţâţâia nerăbdător.

Se strecurară pe gaura portretului şi se înfăşurară repede în pelerină ― Ron crescuse atât de mult, încât acum trebuia să stea ghemuit ca să nu i se vadă picioarele ― apoi, mergând încet şi cu grijă, coborâră numeroasele scări, oprindu-se din când în când ca să se uite pe hartă, după Filch sau Doamna Norris. Aveau noroc; nu văzură pe nimeni, în afară de Nick Aproape-Făr'-de-Cap, care plutea distrat, fredonând o melodie îngrozitor de asemănătoare cu "Weasley e al nostru rege". Traversară pe furiş holul de intrare şi ieşiră pe domeniul tăcut şi înzăpezit. Cu inima bătându-i puternic, Harry văzu în faţă nişte mici pătrăţele luminoase aurii şi fumul ce se ridica în spi­rală din hornul lui Hagrid. Înaintă repede cu paşi mari, cu ceilalţi doi înghiontindu-se şi ciocnindu-se în urma lui. Merseră prin zăpada din ce în ce mai mare, scârţâind entuzi­asmaţi, până când ajunseră în sfârşit în faţa uşii de lemn de la intrare. Când Harry ridică pumnul şi bătu de trei ori, un câine începu să latre frenetic înăuntru.

― Hagrid, noi suntem! strigă Harry pe gaura cheii.

― Trebuia să-mi fi imaginat! zise o voce răguşită.

Îşi zâmbiră unul altuia sub pelerină; puteau să-şi dea seama după vocea lui Hagrid că era fericit.

― De trei secunde am ajuns acasă... Colţ, dă-te la o parte... dă-te la o parte, câine moşcăit ce eşti...

Fu tras zăvorul, uşa se deschise cu un scârţâit şi în cadrul ei apăru chipul lui Hagrid.

Hermione scoase un ţipăt.

― Pe barba lui Merlin, mai încet! zise Hagrid repede, uitându-se înnebunit peste capetele lor. Sunteţi sub peleri­na aia, nu? Păi, intraţi, intraţi!

― Iartă-mă! icni Hermione, când toţi intrară strecurându-se pe lângă Hagrid şi îşi dădură jos pelerina ca să îi poată vedea. N-am făcut decât să... vai, Hagrid!

― O nimica toată, o nimica toată! zise Hagrid repede, închizând uşa după ei şi grăbindu-se să tragă draperiile, însă Hermione îl privi în continuare îngrozită.

Părul lui Hagrid era năclăit de sânge închegat şi ochiul drept ajunsese o deschizătură umflată printre o mulţime de vânătăi mov şi negre. Avea multe tăieturi pe faţă şi pe mâini, dintre care unele încă sângerau, şi se mişca prudent, ceea ce îl făcu pe Harry să se gândească la nişte coaste rupte. Era evi­dent că abia ajunsese acasă; pe spătarul scaunului era pusă o pelerină neagră şi groasă de drum, iar de peretele cu uşa era sprijinit un sac destul de mare ca să încapă în el mai mulţi co­pilaşi. Hagrid, de două ori mai mare ca un om normal, şchio­păta acum către foc şi punea la fiert un ceainic mare de cupru.

― Ce ai păţit? întrebă Harry, în timp ce Colţ ţopăia în jurul lor, încercând să-i lingă pe faţă.

― V-am zis, nimic, zise Hagrid hotărât. Vreţi un ceai?

― Las-o baltă, spuse Ron, e ceva cu tine!

― Vă spun că n-am nimic, zise Hagrid, îndreptându-se şi încercând să le zâmbească tuturor, însă tresărind de durere. Fir-aş să fiu, ce bine e să vă văd pe toţi trei ― aţi avut o vară plăcută?

― Hagrid, ai fost atacat! zise Ron.

― Pentru ultima oară, e o nimica toată! spuse Hagrid.

― Dacă unul dintre noi ar apărea cu un kilogram de carne tocată în loc de faţă, ai zice că e o nimica toată? întrebă Ron.

― Hagrid, ar trebui să te duci la doamna Pomfrey, zise Hermione neliniştită, unele tăieturi nu arată deloc bine.

― Mă descurc, bine? se răsti Hagrid.

Se duse la masa enormă de lemn din mijlocul colibei şi dădu furtunos la o parte un şervet. Sub el era o bucată de carne crudă, în sânge, cu o nuanţă verzuie, puţin mai mare decât o roată de maşină.

― Hagrid, doar nu ai de gând s-o mănânci, nu-i aşa? zise Ron, aplecându-se ca s-o vadă mai bine. Pare otrăvitoare.

― Aşa şi trebuie, este carne de dragon, zise Hagrid. Şi n-am luat-o ca s-o mănânc.

Ridică bucata de carne şi şi-o lipi de partea stângă a feţei. Sângele verzui i se prelinse în barbă, iar el scoase un mic geamăt de mulţumire.

― Acum e mai bine. Ştiţi, micşorează durerea.

― Ia zi, ai de gând să ne spui ce ai păţit? întrebă Harry.

― Nu pot, Harry. E strict secret. Mi-aş pierde mai mult decât slujba dacă v-aş spune.

― Te-au bătut uriaşii, Hagrid? întrebă Hermione încet.

Degetele lui Hagrid alunecară de pe bucata de carne şi aceasta i se prelinse cu un lipăit pe piept.

― Uriaşi? zise Hagrid, prinzând bucata de carne înainte să-i ajungă la curea şi lipindu-şi-o la loc pe faţă, a zis cineva ceva de uriaşi? Cu cine aţi vorbit? Cine v-a zis ce am... cine v-a zis că asta am făcut... ha?

― Am bănuit noi, zise Hermione, parcă vrând să se scuze.

― A, aşa aţi făcut, da? zise Hagrid, fixând-o sever cu ochiul care nu era ascuns după bucata de carne.

― A fost destul de... clar, spuse Ron, iar Harry încuviinţă din cap.

Hagrid se uită urât la ei, apoi pufni, aruncă bucata de car­ne înapoi pe masă şi se duse cu paşi mari la ceainicul, care acum fluiera.

― N-am mai văzut puşti ca voi, care să ştie mai mult decât ar trebui, murmură el, vărsând apă fierbinte în trei dintre cănile lui ca nişte găleţi. Şi să nu credeţi că vă fac un compliment. Unii ar zice că sunteţi băgăcioşi. Că vă băgaţi nasul peste tot.

Însă i se mişcă barba.

― Deci, chiar te-ai dus să cauţi uriaşi? zise Harry zâmbind, în timp ce se aşeza la masă.

Hagrid le puse o cană cu ceai în faţa fiecăruia, se aşeză, îşi luă iar bucata de carne şi şi-o lipi la loc pe faţă.

― Da, bine, mormăi el, aşa e.

― Şi i-ai găsit? zise Hermione pe o voce joasă.

― Păi, sincer să fiu, nu sunt chiar aşa de greu de găsit, zise Hagrid. Sunt destul de mari, vezi tu.

― Unde sunt? zise Ron.

― În munţi, zise Hagrid vag.

― Şi cum de încuiaţii nu-i...?

― Ba da, zise Hagrid sumbru. Însă de fiecare dată cauza morţii e un accident de escaladare, nu-i aşa?

Îşi aranjă puţin bucata de carne ca să acopere vânătăile cele mai urâte.

― Haide, Hagrid, spune-ne ce ai făcut! zise Ron. Poves­teşte-ne cum te-au atacat uriaşii, iar Harry o să-ţi spună cum l-au atacat Dementorii...

Hagrid se înecă brusc cu ceaiul şi în acelaşi timp dădu drumul bucăţii de carne; masa fu stropită cu o mare canti­tate de salivă, ceai şi sânge de dragon când Hagrid tuşi şi bolborosi, şi când bucata de friptură alunecă pe podea cu un "pleosc" şters.

― Cum adică, atacat de Dementori? mormăi el.

― N-ai ştiut? îl întrebă Hermione, cu ochii mari.

― Nu ştiu nimic din ce s-a întâmplat de când am plecat. Am fost într-o misiune secretă, nu-i aşa, n-am vrut să mă ur­mărească bufniţele peste tot... Dementori afurisiţi! Doar nu vorbeşti serios?

― Ba da, au apărut în Little Whinging şi ne-au atacat pe vărul meu şi pe mine, şi apoi Ministerul Magiei m-a exma­triculat...

― POFTIM?

― ... a trebuit să mă duc la o audiere şi aşa mai departe, dar povesteşte-ne mai întâi de uriaşi.

― Ai fost exmatriculat?

― Povesteşte-ne ce-ai păţit şi îţi povestesc şi eu.

Hagrid se uită urât la el cu singurul ochi deschis. Harry îi întoarse privirea, cu o expresie de hotărâre nevinovată pe chip.

― Of, bine, zise Hagrid pe o voce resemnată.

Se aplecă şi smulse felia de carne din gura lui Colţ.

― Ah, Hagrid, nu face asta, nu e igienic... începu Her­mione, dar Hagrid îşi lipise deja carnea înapoi pe ochiul umflat.

Luă încă o înghiţitură întăritoare de ceai, iar apoi spuse:

― Păi, am plecat de cum s-a terminat semestrul...

― Deci, Madame Maxime a mers cu tine...? întrebă Her­mione.

― Da, aşa e, zise Hagrid, şi pe puţinii centimetri pătraţi de chip care nu erau acoperiţi de barbă sau carne verde apăru o expresie îmblânzită. Da, am fost doar noi doi. Şi vă spun, Olympe nu se dă deloc înapoi în faţa greutăţilor. Ştiţi, e o femeie fină, bine îmbrăcată şi, ştiind unde mergeam, m-am întrebat cum o să reacţioneze la căţăratul pe bolovani, la dormitul în peşteri şi aşa mai departe, însă nu s-a plâns nici măcar o dată.

― Ştiaţi unde mergeaţi? întrebă Harry. Ştiai unde erau uriaşii?

― Păi, ştia Dumbledore şi ne-a spus şi nouă, zise Hagrid.

― Sunt ascunşi? întrebă Ron. E secret locul unde sunt?

― Nu chiar, zise Hagrid, clătinând din capul neîngrijit. Doar că pe cei mai mulţi vrăjitori nu îi interesează unde sunt, atâta timp cât sunt foarte departe. Dar este foarte greu să ajungi acolo, cel puţin pentru oameni, aşa că am avut nevoie de indicaţiile lui Dumbledore. Ne-a luat cam o lună să ajungem acolo...

― O lună? spuse Ron, de parcă nu ar fi auzit niciodată de o călătorie care să ia atât de mult timp. Dar... de ce nu aţi găsit un Portal sau ceva de genul ăsta?

În ochiul neacoperit al lui Hagrid apăru o clipire stranie, în timp ce îl privea pe Ron printre gene; aproape că-l com­pătimea.

― Suntem urmăriţi, Ron, zise el răguşit.

― Cum adică?

― Nu înţelegeţi? zise Hagrid. Ministerul e cu ochii pe Dumbledore şi pe toţi cei pe care-i bănuiesc a fi în cârdăşie cu el...

― Ştim asta, zise Harry repede, dornic să audă restul istorisirii lui Hagrid, ştim că Ministerul îl urmăreşte pe Dumbledore...

― Şi n-aţi putut să folosiţi magia ca să ajungeţi acolo? întrebă Ron şocat. A trebuit să vă purtaţi tot drumul ca nişte încuiaţi?

― Păi, nu chiar tot drumul, spuse Hagrid evaziv. Doar a trebuit să avem grijă, pentru că Olympe şi cu mine ieşim puţin în evidenţă...

Ron scoase un zgomot înfundat, undeva între râs şi pufnit, şi luă repede o înghiţitură de ceai.

― ... aşa că nu eram greu de urmărit. Ne-am prefăcut că mergem împreună în vacanţă, aşa că ne-am dus în Franţa şi am dat impresia că ne îndreptam spre locul unde e şcoala lui Olympe, pentru că ştiam că eram urmăriţi de cineva de la Minister. A trebuit să mergem încet, pentru că eu nu prea am voie să fac vrăji şi ştiam că Ministerul căuta un motiv ca să ne prindă. Dar am reuşit să scăpăm de cel care ne urmărea undeva pe lângă Dee-John...

― Oho, Dijon? zise Hermione entuziasmată. Am fost aco­lo în vacanţă, ai văzut...?

Tăcu în clipa când văzu expresia de pe chipul lui Ron.

După aceea am mai riscat câteva vrăji şi nu a fost o călă­torie neplăcută. Am dat peste nişte troli nebuni pe lângă graniţa cu Polonia şi am avut o mică neînţelegere cu un vampir într-un bar din Minsk, dar, în afară de asta, nici n-ar fi putut să meargă mai bine. Şi apoi am ajuns acolo şi am început să căutăm prin munţi, încercând să le dăm de urmă... A trebuit să renunţăm la magie de cum ne-am apro­piat de ei. Pe de o parte, pentru că nu le plac vrăjitorii şi nu vroiam să-i supărăm prea curând, şi pe de altă parte, pentru că Dumbledore ne avertizase că în mod sigur îi căuta şi Ştiţi-Voi-Cine. A zis că probabil le trimisese deja un mesager. Ne-a spus să avem mare grijă, să nu atragem atenţia asupra noas­tră în timp ce ne apropiam de ei, ca nu cumva să fie vreun Devorator al Morţii prin preajmă.

Hagrid făcu o pauză ca să ia o duşcă de ceai.

― Zi mai departe! spuse Harry imperios.

― I-am găsit, spuse Hagrid calm. Am trecut de o creastă într-o noapte şi acolo erau, răspândiţi la picioarele noastre. Dedesubt ardeau nişte focuri mici şi am văzut nişte umbre imense... era ca şi când am fi urmărit cum se mişcau bucăţi din munte.

― Cât de mari erau? întrebă Ron pe o voce joasă.

― Cam zece metri înălţime, zise Hagrid firesc. Cei mai înalţi poate că aveau treisprezece.

― Şi câţi erau? întrebă Harry.

― Bănuiesc că în jur de şaptezeci sau optzeci.

― Doar atât? zise Hermione.

― Da, spuse Hagrid cu tristeţe, au mai rămas optzeci. Cândva erau o mulţime, cam o sută de triburi în toată lu­mea. Dar se împuţinează de secole întregi. Câţiva au fost ucişi de vrăjitori, dar cei mai mulţi s-au omorât între ei, şi acum pier mai repede ca niciodată. Nu sunt făcuţi să trăias­că strânşi aşa, laolaltă. Dumbledore zice că noi suntem de vină, că vrăjitorii i-au obligat să plece şi i-au pus să trăiască foarte departe de noi, şi că nu au avut de ales decât să se adune ca să se apere.

― Bun, zise Harry, i-aţi văzut. După aceea ce s-a întâmplat?

― Păi, am aşteptat până s-a făcut dimineaţă, n-am vrut să îi luăm pe nepregătite pe întuneric, pentru siguranţa noas­tră, zise Hagrid. Pe la trei noaptea au adormit exact unde erau. N-am îndrăznit să dormim. În primul rând, vroiam să fim siguri că nu se trezeşte vreunul şi vine la noi, şi în al doilea rând, sforăiau ceva de speriat. Au declanşat o avalanşă spre dimineaţă. Oricum, după ce s-a luminat de ziuă ne-am dus la ei.

― Pur şi simplu? zise Ron uluit. V-aţi dus direct în tabăra uriaşilor?

― Păi, Dumbledore ne-a zis cum să facem, spuse Hagrid. Să îi dăm gurgului daruri, ca să dăm dovadă de respect, ştiţi voi.

― Cui să-i daţi daruri? întrebă Harry.

― A, gurgului ― asta înseamnă căpetenie.

― Cum v-aţi dat seama care dintre ei era gurgui? întrebă Ron.

Harry mormăi amuzat.

― Uşor, zise el. Era cel mai mare, cel mai urât şi cel mai le­neş. Stătea ca o beşniţă şi aştepta să-i aducă ceilalţi mâncare. Capre moarte şi altele de genul ăsta. Îl chema Karkus. I-aş da vreo unsprezece, doisprezece metri înălţime şi cam cât doi ele­fanţi în greutate. Pielea ca de rinocer şi aşa mai departe.

― Şi pur şi simplu v-aţi dus la el? zise Hermione pe neră­suflate.

― Păi... am coborât până la el, până unde zăcea în vale. Erau într-un povârniş între patru munţi destul de înalţi, ştiţi, lângă un lac de munte, iar Karkus era întins pe malul lacului, răcnind la ceilalţi să-l hrănească pe el şi pe soţia lui. Olympe şi cu mine am coborât pe versantul muntelui...

― Dar n-au încercat să vă omoare când v-au văzut? între­bă Ron sceptic.

― Păi, sigur că unii s-au gândit şi la asta, zise Hagrid, ridicând din umeri, dar am făcut ce ne-a zis Dumbledore, adică să ridicăm cadoul, să fim cu ochii pe gurg şi să-i igno­răm pe ceilalţi. Aşa că exact asta am făcut. Ceilalţi au tăcut şi ne-au urmărit cum am trecut pe lângă ei, am ajuns chiar la picioarele lui Karkus, am făcut o plecăciune şi i-am lăsat cadoul în faţă.

― Ce poţi să-i dai unui uriaş? întrebă Ron entuziasmat. Mâncare?

― Nu, poate să-şi facă rost de mâncare fără probleme, zise Hagrid. Le-am dus magie. Uriaşilor le place magia, cu con­diţia să n-o folosim împotriva lor. Oricum, în prima zi le-am dat o ramură de foc gubraitian.

Hermione zise "Uau!" încet, dar Harry şi Ron se încrun­tară amândoi derutaţi.

― O ramură de...?

― Foc etern, zise Hermione enervată, ar trebui să ştiţi asta până acum. Domnul profesor Flitwick l-a pomenit de cel puţin două ori la ore!

― Păi, oricum, zise Hagrid repede, intervenind înainte ca Ron să-i poată răspunde, Dumbledore a vrăjit o ramură ca să ardă pentru totdeauna, ceea ce nu este la îndemâna oricărui vrăjitor, aşa că am pus-o în zăpadă la picioarele lui Karkus şi am zis: un cadou pentru gurgui uriaşilor de la Albus Dumbledore, care îi trimite salutări respectuoase.

― Şi ce a zis Karkus? întrebă Harry entuziasmat.

― Nimic, spuse Hagrid. Nu ştia engleză.

― Glumeşti!

― N-a fost o problemă, zise Hagrid imperturbabil, Dum­bledore ne prevenise că s-ar putea întâmpla şi aşa ceva. Karkus ştia destul ca să strige după vreo doi uriaşi care ne cunoşteau limba şi care au tradus.

― Şi i-a plăcut cadoul? întrebă Ron.

― O, da, a fost o nebunie întreagă după ce-au înţeles ce era, zise Hagrid, întorcând felia de carne de dragon ca să-şi pună partea mai rece pe ochiul umflat. Au fost foarte mulţumiţi. Aşa că am continuat: Albuş Dumbledore îl roagă pe gurg să discute cu mesagerul său când se va întoarce mâine cu un alt dar.

― De ce nu aţi putut să vorbiţi cu el în ziua aia? întrebă Hermione.

― Dumbledore a vrut să îl luăm cu binişorul, zise Hagrid. Să îi lăsăm să vadă că ne ţinem promisiunile. O să ne întoar­cem mâine cu un alt cadou. Face impresie bună, mă înţelegeţi? Şi le dă timp să testeze primul cadou, să afle că este bun şi să mai vrea altele. În orice caz, dacă pe uriaşii de genul lui Karkus îi încarci cu informaţii, te omoară doar ca să simplifice lucrurile. Aşa că am făcut o plecăciune, ne-am dat la o parte, am plecat, am găsit o peşteră mică şi drăguţă, în care să petrecem noaptea, ne-am întors dimineaţa urmă­toare şi de data asta l-am găsit pe Karkus aşteptându-ne în capul oaselor şi părând foarte nerăbdător.

― Şi aţi vorbit cu el?

― Da. Mai întâi i-am dat un coif drăguţ de luptă, făcut de goblini, indestructibil, ştiţi voi ― şi apoi am luat loc şi am dis­cutat.

― Ce a spus?

― Nu prea multe, zise Hagrid. Mai mult a ascultat. Însă erau semne bune. Auzise de Dumbledore, auzise că fusese împotriva uciderii ultimilor uriaşi din Marea Britanie. Karkus părea să fie destul de interesat de ce avea de zis Dumbledore. Iar câţiva, mai ales cei care ştiau puţină engleză, au venit şi au ascultat şi ei. Eram optimişti când am plecat în ziua aia. Am promis că o să ne întoarcem în dimineaţa următoare cu un alt cadou. Însă în seara aia totul a lut o întorsătură greşită.

― Cum adică? întrebă Ron repede.

― Păi, cum v-am spus, uriaşii nu sunt făcuţi să trăiască împreună, zise Hagrid cu tristeţe. Nu în grupuri mari. Nu se pot abţine, aproape că se omoară între ei la câteva săp­tămâni. Bărbaţii se luptă unul cu altul, femeile la fel; cei care au mai rămas din vechile triburi se luptă între ei, iar asta fără certurile pe mâncare, pe cele mai bune focuri şi pe locurile de dormit. Ai crede că, văzând cum aproape că le-a pierit rasa, ar fi mai îngăduitori unii cu alţii, da'...

Hagrid oftă profund.

― În seara aceea a izbucnit o luptă, am văzut-o de la in­trarea în peşteră, privind în jos în vale. A durat ore întregi, zgomotul era de necrezut. Iar când a răsărit soarele, zăpada era roşie şi capul îi zăcea pe fundul lacului.

― Capul cui? icni Hermione.

― Al lui Karkus, zise Hagrid cu greutate. A apărut un gurg nou, Golgomath. Ei bine, nu ne aşteptam la un nou gurg la două zile după ce legaserăm o relaţie de prietenie cu primul, şi aveam ciudata senzaţie că Golgomath nu avea să fie la fel de dornic să ne asculte, dar trebuia să încercăm.

― V-aţi dus şi aţi vorbit cu el? întrebă Ron, nevenindu-i să creadă. După ce l-aţi văzut cum i-a tăiat capul altui uriaş?

― Sigur că da, spuse Hagrid, doar nu făcuserăm tot dru­mul ăla ca să renunţăm după două zile! Ne-am dus cu urmă­torul cadou pe care intenţionaserăm să i-l dăm lui Karkus. Ştiam că n-aveam nici o şansă înainte să fi deschis gura. Stătea acolo, purtând coiful lui Karkus, şi privindu-ne strâmb, în timp ce ne apropiam. Era imens, unul dintre cei mai mari de acolo. Părul negru, dinţii la fel şi un colier de oase. Unele păreau să fie de om. Ei bine, am făcut o încer­care, am întins un sul mare de piele de dragon şi am zis: "Un dar pentru gurgui uriaşilor... ". Înainte să-mi fi dat seama, atârnam în aer de picioare, mă înşfăcaseră doi din­tre amicii lui.

Hermione îşi duse mâinile la gură.

― Cum ai ieşit din încurcătura asta? întrebă Harry.

― N-aş fi reuşit dacă n-ar fi fost Olympe, zise Hagrid. Şi-a scos bagheta şi a făcut nişte vrăji mai repede decât am văzut vreodată. Absolut minunate. I-a lovit direct în ochi pe cei care mă ţineau, cu Blesteme de Conjunctivită, aşa că mi-au dat drumul imediat ― însă abia atunci am dat de bucluc, pentru că folosiseră magia împotriva lor, şi tocmai asta urăsc uriaşii la vrăjitori. A trebuit să ne luăm picioarele la spinare şi am ştiut că nu mai aveam cum să intrăm din nou în tabără.

― Fir-aş să fiu, Hagrid, zise Ron încet.

― Şi atunci, cum de v-a luat atât de mult să vă întoarceţi acasă, dacă aţi stat acolo doar trei zile? întrebă Hermione.

― Nu am plecat după trei zile! spuse Hagrid, părând jig­nit. Dumbledore conta pe noi!

― Dar tocmai ai zis că nu mai aveaţi cum să vă întoarceţi!

― Ziua nu puteam, aşa e. Nu trebuia decât să regândim lucrurile puţin. Ne-am dat la fund pentru vreo două zile în peşteră şi am stat la pândă. Dar ce am văzut nu a fost de bine.

― A mai tăiat şi alte capete? întrebă Hermione speriată.

― Nu, zise Hagrid, mi-aş dori să fi fost aşa.

― Ce vrei să spui?

― Vreau să spun că am descoperit cât de curând că noul gurg nu era împotriva tuturor vrăjitorilor, ci doar împotriva noastră.

― Devoratorii Morţii? întrebă Harry repede.

― Da, zise Hagrid sumbru. Câţiva dintre ei îl vizitau zilnic, aducându-i daruri gurgului, iar el nu îi atârna cu capul în jos.

― De unde ştii că erau Devoratori ai Morţii? zise Ron.

― Pentru că l-am recunoscut pe unul dintre ei, mormăi Hagrid. Macnair, vi-l amintiţi? Tipul pe care l-au trimis să-l omoare pe Buckbeak? Nebun, asta e. Îi place să omoare la fel de mult ca lui Golgomath; nici nu mă mir că s-au înţeles atât de bine.

― Deci Macnair i-a convins pe uriaşi să se alăture Ştii-Tu-Cui? zise Hermione disperată.

― Nu te grăbi, încă nu am terminat de povestit! zise indignat Hagrid, care, având în vedere că la început nu voise să le spună nimic, părea să se simtă foarte bine. Eu şi cu Olympe am discutat şi am căzut de acord că simplul fapt că gurgul părea să-l prefere pe Ştiţi-Voi-Cine nu însemna că asta simţeau toţi. Trebuia să încercăm să-i convingem pe alţii, pe cei care nu îl doriseră pe Golgomath ca gurg.

― Cum aţi putut să vă daţi seama care erau? întrebă Ron.

― Păi, erau cei care erau bătuţi zob, nu-i aşa? zise Hagrid răbdător. Cei care erau cât de cât deştepţi nu-i stăteau în cale lui Golgomath, ascunzându-se ca şi noi în peşterile din jurul vâlcelei. Aşa că ne-am hotărât să mergem noaptea prin peşteri şi să vedem dacă nu puteam să-i convingem pe unii dintre ei.

― Aţi mers prin peşteri întunecate, căutând uriaşi? zise Ron, cu o notă de respect îngrozit în glas.

― Păi, nu uriaşii erau grija noastră principală, zise Hagrid. Eram mai îngrijoraţi din cauza Devoratorilor Morţii. Dumble­dore ne spusese dinainte să nu avem de-a face cu ei, dacă puteam să-i evităm, şi problema era că ştiau că eram prin prea­jmă, presupun că le-a povestit Golgomath de noi. Noaptea, când uriaşii dormeau şi noi vroiam să ne strecurăm în peşteri, Macnair şi cu celălalt ne căutau, furişându-se prin munţi. Mi-a fost greu s-o împiedic pe Olympe să sară pe ei, zise Hagrid, cu colţurile gurii ridicându-i barba neîngrijită, ardea de nerăb­dare să-i atace... Olympe e extraordinară când se înflăcă­rează... pătimaşă, ştiţi voi... presupun că e de vină partea fran­ţuzească...

Hagrid privi cu ochii înceţoşaţi în foc. Harry îl lăsă treizeci de secunde înainte să-şi dreagă vocea.

― Şi ce s-a mai întâmplat? Aţi reuşit să vă apropiaţi de vre­unul dintre ceilalţi uriaşi?

― Poftim? A... a, da, am reuşit. Da, în a treia noapte după ce a fost omorât Karkus, ara ieşit pe furiş din peştera în care ne ascunseserăm şi am coborât iar în vâlcea, fiind cu ochii în patru după Devoratorii Morţii. Am intrat în câteva peşteri, fără succes... apoi, cam în a şasea, am găsit trei uriaşi care se ascundeau.

― Trebuie să fi fost înghesuială în peşteră, zise Ron.

― Nu aveai unde să arunci un cnez, zise Hagrid.

― Nu v-au atacat când v-au văzut? întrebă Hermione.

― Probabil că ar fi făcut-o, dacă ar fi fost în stare, zise Hagrid, dar erau grav răniţi toţi trei. Fuseseră bătuţi măr de gaşca lui Golgomath, se treziseră şi se târâseră în cel mai apropiat adăpost pe care îl găsiseră. Oricum, unul dintre ei ştia ceva engleză, le-a tradus celorlalţi şi se părea că lucrurile pe care le-am spus n-au fost tocmai rău primite. Aşa că ne-am tot întors, vizitându-i pe răniţi... cred că la un moment dat convinseserăm vreo şase sau şapte.

― Şase sau şapte? zise Ron entuziasmat. Păi, nu-i deloc rău... or să vină aici şi or să înceapă să lupte cu noi împotri­va Ştii-Tu-Cui?

Însă Hermione zise:

― Cum adică "la un moment dat", Hagrid?

Hagrid o privi cu tristeţe.

― Gaşca lui Golgomath a atacat peşterile. După asta, cei care au supravieţuit nu au mai vrut să aibă de-a face cu noi.

― Deci... deci nu mai vine nici un uriaş? zise Ron deza­măgit.

― Nu, spuse Hagrid, oftând profund, în timp ce îşi întorcea felia de carne şi îşi punea pe faţă partea mai rece, dar am făcut ce trebuia să facem, le-am transmis mesajul lui Dumbledore, iar unii dintre ei l-au ascultat şi presupun că vreo câţiva or să-l ţină minte. Dar poate că cei care nu vor să stea cu Golgomath or să părăsească munţii şi trebuie să existe o posibilitate să-şi aducă aminte că Dumbledore e de partea lor... s-ar putea să vină.

Acum fereastra începuse să se acopere de zăpadă. Harry îşi dădu seama că avea roba udă leoarcă în dreptul genun­chilor: Colţ saliva cu capul în poala lui.

― Hagrid? zise Hermione încet după o vreme.

― Mmm?

― Ai... ai găsit vreun indiciu... ai auzit ceva de... de... mama ta cât ai fost acolo?

Ochiul neacoperit al lui Hagrid se opri asupra ei şi Hermione păru oarecum speriată.

― Îmi pare rău... am ... uită ce-am spus...

― A murit, mormăi Hagrid. A murit cu ani în urmă. Am aflat de la ei.

― A... îmi... îmi pare tare rău, zise Hermione cu o voce stinsă.

Hagrid ridică din umerii săi masivi.

― Nu e cazul, zise el scurt.

Hermione se uită neliniştită la Harry şi Ron, fiind evident că aştepta de la ei să vorbească.

― Hagrid, dar tot nu ne-ai explicat cum ai ajuns în halul ăsta, zise Ron, făcând un semn spre chipul pătat de sânge al uriaşului.

― Şi nici de ce te-ai întors atât de târziu, zise Harry. Sirius ne-a spus că Madame Maxime s-a întors cu mult timp în urmă...

― Cine te-a atacat? spuse Ron.

― Nu am fost atacat! zise Hagrid cu emfază. Am...

Însă restul propoziţiei fu acoperit de o salvă subită de ciocănituri în uşă. Hermione icni. Cana îi alunecă din mână si se sparse de podea, iar Colţ scheună. Toţi patru se uitară pe fereastra de lângă uşă. Pe draperia subţire era desenată umbra unei persoane mici şi bondoace.

― Ea e! şopti Ron.

― Treceţi aici! zise Harry repede.

Înşfăcând Pelerina Invizibilă, o aruncă asupra sa şi a lui Hermione, în timp ce Ron alerga de partea cealaltă a mesei şi se arunca şi el sub pelerină. Strânşi unii în alţii, se dădură cu spatele într-un colţ. Colţ lătra înnebunit la uşă. Hagrid părea cu totul derutat.

― Hagrid, ascunde-ne cănile!

Hagrid luă cana lui Harry şi pe a lui Ron şi le aruncă sub o pernă din coşul lui Colţ. Câinele sărea acum la uşă; Hagrid îl dădu la o parte cu piciorul şi o deschise.

Profesoara Umbridge stătea în pragul uşii, îmbrăcată cu pelerina ei verde de tweed şi o căciulă cu apărători de urechi. Cu gura făcută pungă, se dădu în spate ca să vadă chipul lui Hagrid; abia îi ajungea la buric.

― Aşa deci, zise ea rar şi tare, de parcă ar fi vorbit cu un surd. Tu eşti Hagrid, nu-i aşa?

Fără să aştepte un răspuns, intră în cameră, rotindu-şi ochii exoftalmici în toate părţile.

― Pleacă, se răsti ea, vânturându-şi geanta spre Colţ, care sărise spre ea şi încerca să o lingă pe faţă.

― Ăă ― nu vreau să fiu nepoliticos, zise Hagrid, holbân­du-se la ea, dar cine naiba eşti?

― Mă numesc Dolores Umbridge.