Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Dosofteiu, 1673, ps. 134: „Gurâ aŠ şi nu pot să grăšascâ, Cu ochš sunt şi nu pot să zăreascâ, Urechš aú şi nu pot să audzâ, Nice aburš nu le šaste-n budzâ…”, acolo unde la Silvestru, 1651: „nici šaste r ă s u f l a r e în rostul lor” = Coresi, 1577: „nece šaste s u f l e t în rostulŠ lorŠ = Arsenie de la Bisericani, circa 1650

(ms., în Acad. Rom.): „nice šaste s u f l a r e întru gurile lor”.

În medicină, prin abur se înţeleg mai în specie gazurile scoase prin evaporaţiune.

Aşa: baie de abur. Într-un tractat medical din secolul trecut (ms., Arh. Stat.): „udă un burete în apă şi în untdelemn adeseori şi încălzeşte cu el pe deasupra partea cea cu poroi, încă şi oblojind şi cu făină de orz sau cu tărâţe sau cu smochine sau cu nalbă, să-l aşezi încă în abur făcut de ierburi moicioase: de nalbă, de muşeţel, de sămânţă de in…”

La săteni însă, chiar în medicină abur exprimă mai mult noţiunea de s u – f l a r e. Astfel, poporul crezând că un copil se poate vindeca de deochi, dacă tata sau muma îi va sufla peste cap, într-un descântec din Transilvania ne întimpină: „Fugi deochi fierbinte, Că te-ajung aborii de părinte…”

(R. Simu, Sibiu, com. Orlat)

A B U R

Alături cu fum, cu pulberea şi cu cenuşa, aburul este unul din simbolurile nesta-torniciei lucrurilor.

Ioan din Vinţ, 1689, f. 111: „Cale scurtâ šaste pre care alergămŠ. FumŠ šaste višaţa aasta, aburŠ şi ţărănâ şi cenuşe. Întru puţin să aratâ şi în degrabâ pišare…” De aci, făcând o deosebire între principiul vital la om şi la celelalte vietăţi, poporul român recunoaşte omului s u f l e t propriu-zis, pe care-l crede nemuritor, pe când fiarelor şi dobitoacelor le acordă numai o suflare trecătoare, numită uneori b l e a s c

= „scânteie”, mai totdauna însă abur.

În toate provinciile Daciei lui Traian, abur însemnează „âme des animaux”, iar când animalul încetează de a trăi, rareori i se zice că „a murit”, ci mai ales: a p i e – r i t, afară de mai multe alte expresiuni ca: „a crăpat”, „a cicnit”, „a ieşit” etc., prin cari se stabileşte şi mai bine credinţa poporană despre deosebirea între cele două principii vitale.

„A murit un om; a pierit un bou; a ieşit o oaie” (C. Liciu, Iaşi, comuna Cotnarii).

„Poporul zice despre dobitoc că nu are suflet, ci numai abure, care piere o dată cu dobitocul, iar sufletul omului este neperitoriu, şi deaca se desparte de trup se duce la D-zeu pentru ca să-şi ia răsplată” (Preut D. Popoviciu, Banat, com. Tincova).

„Despre omul ce jure strâmb, poporul zice că acela n-are suflet ca oamenii, ci numai abor ca cânii” (A. Bunea, Transilv., com. Vaidarecea).

„Despre un om foarte slab, se zice: ăsta-i numai cald; sau: numai cât are suflet în oase; iar despre un om rău: ăsta are numai abur ca cânii” (T. Crişianu, Transilv., com. Cugieru).

Tot aşa se vorbeşte pretutindeni în România.

La munteni: „Şi de cum se apropie de ea, Murga se trase înapoi spăimântată d-aşa mândreţe, c-o fi având dobitocul abur în loc de suflet, dar văzul e tot văz…” (De la Vrancea, Sultănica, 246).

În Moldova, deja la Cantemir, în Divanul lumii ( A. I. R. II, 128): „ aburul dobito-cului, muritor şi în nemică întorcător…”

După credinţa poporului român – ceva cam darvinist – o fiinţă intermediară între om şi dobitoc este s t r i g o i u l, adecă omul născut cu coadă, care tocmai de aceea n-are suflet, ci numai un fel de abur, persistând însă şi după moarte.

„Strigoii şi strigoaiele sunt un soi de oameni carii au coadă; şi după ce mor, ies din mormânt în chip de abur…” (C. Rosescu, Neamţ., com. Bistricioara).

La români între s u f l e t şi abur este acelaşi raport psicologic ca la vechii romani între a n i m u s şi a n i m a, ambele având de asemenea înţelesul fundamental de „vânt”: ¥nemoj. Omul singur avea „animum”, celelalte fiinţe, toate, „animam”: „… Indulsit communis conditor illis

Tantum a n i m a s, nobis a n i m u m quoque…”

(Juven., XV, 148)

A B U R

Numai „animus” era nemuritor: „nihil est nisi mortale et caducum praeter a n i – m o s „ (Cic., De Rep. II, 12). Apoi „animus”, fiind sinonim cu „sollertia”, cu „voluntas”, cu „consilium”, prin el domnea omul asupra naturei. Tot aşa zice românul: „Dobitocul este fricos şi supus omului fiindcă n-are s u f l e t, ci numai abur…” (D. Resmiriţă, Neamţ, com. Vânătorii) = „a n i m a m tantum, non a n i m u m „.

Pe lângă abur cu sensul de „suflare”, mai este forma aboare, ambele întrebuinţându-se deopotrivă în privinţa vântului. Aşa, în acelaşi cântec de nuntă se aude în unele locuri: „Ş-aşa plecarăm Şi venirăm

Pe stelele cerului, Pe aboarea vântului…”

(N. Busuioc, Suceava, com. Păşcani-Stolniceni) iar în altele: „Îndată pornirăm Şi venirăm

Pe faţa pământului, Pe aburii vântului…”

(G. Constantiniu, Neamţ, com. Doamna) sau: „Pe razele soarelui, Pe aburul vântului…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 177)

Să se observe că latinul „vapor” n-are niciodată sensul de s u f l u, atât de esenţial în românul abur şi pe care lătineşte noi îl putem traduce numai doară prin s p i r i – t u s, sau chiar prin a n i m a, de ex. în: „animae ventorum”. A trage dară pe abur din „vapor”, cu perderea iniţialului vşi cu trecerea lui p între vocale, în b, este nu numai contra foneticei române, dar încă ceva pe care nu scuză nici măcar o deplină corespundinţă de sensuri. Cu „vapor”, în care predomneşte noţiunea de c ă l d u r ă, de ex.: aestivus vapor, dissiliunt vapore saxa, vapor amorque torret etc., e înrudit al nostru v ă p a i e, dar abur – nu. Între ambele cuvinte nici măcar o depărtată filiaţiune ario-europee nu există, deorăce vapor, arhaic vapos, derivă dintr-un prototip cvapos = litv. kvápas, din aceeaşi rădăcină cu grecul kapnÒj.

Dar a pretinde, pe de altă parte, că românii au împrumutat pe abur de la albanezi, fiindcă aceştiia au pe „ avul”, iarăşi nu este corect. Miklosich ( Alban. Forsch. 11, 69), după ce pune alături: „lat. vapor, alb. avul, rom. abure”, are bunul-simţ de a adăuga că nu e sigur de înrudirea lor: „die Zusammengehörigkeit dieser Wörter ist nicht sicher” (cfr. Diefenbach, Völkerkunde I, 243). E cu atât mai regretabil, când alţii le identifică fără nici o rezervă. Mai întâi, latinul vapor trebui lăsat cu totul la o parte, cercetându-se apoi numai legătura între abur şi albanezul avul, cari sunt în 146 adevăr de aceeaşi origine primitivă; însă fără a se fi putut naşte unul din altul.

A B U R AT

Albaneşte àvul, rostit şi àvăl, însemnează „vapeur, exhalaison” (Dozon), uneori „fumée” (Camarda), niciodată „souffle”. Cată să fi avut totuşi odată sensul fundamental de s u f l u, fiindcă derivă din aceeaşi rădăcină ario-europee: av, din care este grecul ¥w = aFw „suflu”, ¥oj = aFoj „suflet” (Hesych.), ¥ella – aFella, aÜra ¢»r etc., toate cu digamma, de unde apoi, prin împrumut de la greci, latinul: aura şi aër. Acea rădăcină ario-europee av ni se prezintă şi-ntr-o formă metatetică va, din care se trage sanscr. v°mi „suflu”, lat. ventus şi altele (Curtius, Griech. Et.).

În laconicul ¢b»r = lesbiacul aÜhr (Ahrens, Dial. dor., 49), adecă: ab‘ r = av‘ r, ne întimpină trecerea lui v în b. În românul abur, aburează, aboare, rădăcina av şi-a conservat sensul fundamental de „suflu” ca şi la greci, pe când albanezii l-au perdut; ceva mai mult încă, românii posedă forme colaterale b o a r e, b u r e a z ă, derivate din va  av, pe cari nu le au de loc albanezii. Dacă dară „avul” este tracic la albanezi, e tracic şi abur la români, dar nici românii nu l-au luat de la albanezi, nici albanezii de la români, deşi forma românească este mai primitivă prin sens, poate şi prin finalul r.

Macedo-româneşte se zice ca şi la noi: abur, aburi. La abur din corp: „nši spilai niheam mânšile şi vedzi cum nši-es aburi…” La abur din pâine: „pâinea e caldă, frânge nă cărvelše şi va să vedzi că scoate aburi…” La abur din apă: „căpachea tingerilšei se-umplù de aburi…” (M. Iutza, Cruşova). Nu cunoaştem însă la macedo-români nici un exemplu de abur cu sensul de „suflare”, pe care ei par a-l fi perdut din grai prin contact cu albanezii. Nu l-ar avea, probabilmente, nici daco-românii, să fi venit aci de peste Dunăre târziu în veacul de mijloc, după cum crede şcoala lui Rösler. În orice caz, aceasta este încă o probă, oarecum suplementară, despre dezvoltarea cea independinte a lui abur la români pe de o parte, iar a lui „avul” la albanezi pe de alta.

Prin diferitele sale accepţiuni, abur are o mulţime de sinonimi. Uneori el însemnează p a r ă, f u m, alteori: c e a ţ ă, n e g u r ă, n o r, p r o m o r o a c ă etc.; semnificaţiunea însă de căpetenie este a d i a r e …

Familia românului abur: aburesc, aburez, burează, boare, aboare, borilă etc., afiliată cu albanezul „avul” şi cu familia grecului ¢Fw, n-are a face cu grecul bo-ršaj sau bo ¸©j „crivăţ” = alban. boră sau voră „zăpadă”, care prin latina s-a răspândit mai în toate dialectele romanice; dar nici cu slavicul burša „furtună” n-are a face. În româna însă, ambele aceste curenturi eterogene s-au întâlnit nu numai cu tracicul b o a r e, ci încă şi cu latinul b r u m ă, producându-se prin ciocnirea tuturora o confuziune oarecare din cauza asemănării fonetice şi a apropierii de sensuri. Trăsura caracteristică a lui abur este o suflare lină, abia călduţă, sau mai mult cu o răcoare plăcută, ceea ce nu se cuprinde nici în latinul vapor şi bruma, nici în grecul boreas, nici în slavicul burša.

v. Aburel.

— Aburesc.

— Aburez etc.

— Aer.

— Boare.

— Burează.

— Suflet…

ABURÀRE (plur. aburări); subst. fem. – v. Aburez.

ABURÀT (-Ă), adj. – v. Aburit.

A B U R C

ABÙRC ( aburcare, aburcat), vb.; s’élever, monter, gravir. – v. Burec.

ABUREALĂ (plur: abureli), subst. fem.; exhalaison, souffle continu, brise. Se rosteşte şi aboreală. Lex. Bud.: „ aboreală, vaporatio, evaporatio”. – cfr. Polysu, Barcianu etc.

Sensul fundamental, ca şi pentru întreaga familie a lui a b u r, fiind „suflare”, abureală este aproape sinonim cu a b u r e l şi cu b o r i l ă: „Vânturile se numesc: crivăţ, vâjelie, furtună, vârtej şi abureală” (Miron, Tecuci, com. Găiceana) = „vântul de miazăzi sau b o r i l ă, în urma căruia se aşteaptă numaidecât ploaie” (S. Iordăchescu, Botoşani, com. Cristeştii).

Format din acelaşi sufix ca în: răceală, vineţeală, surzeală, fierbinţeală etc., abureală exprimă stare, pe când a b u r i r e sau a b u r a r e, ca infinitiv substantivat, exprimă acţiune; apoi b o r i l ă, compus ca: Zorilă, Murgilă, Frăţilă, Surzilă etc., indică pe aginte; în fine, deminutivul a b u r e l este ceva mai puţin sau ceva mai trecător decât celelalte toate.

v. Abur.

— Aburel.

— Aburesc.

— Boare.

— Borilă…

ABURÈL (plur. aburèle), s.n.; brise, zéphyr. Se rosteşte şi aborel. Deminutiv din a b u r sau a b o r, având acelaşi înţeles cu b o a r e: „Deosebitele vânturi se cheamă: crivăţ, austru, vârtej. furtună, şi aburel când este prea mic” (T. Constantiniu, Braila, com. Latinu) = „Numirile vânturilor la noi: austrul, de la sud; crivăţul, de la nord; vântul Braşovului, de la răsărit; vântul Sibiiului, de la apus; b o a r e a, zefir…” (A. Bunea, Transilv., Făgăraş, com. Vaidarecea).

După Dr. Polysu (ed. Bariţ, p. 2), aburel mai însemnează „norişor”, ca deminutiv de la a b u r „nor”. După Cihac: „aburel = petite vapeur” (?). Sensul fundamental însă pentru aburel, ca şi pentru a b u r, nu este de loc acela de „ceaţă”, ci anume de „suflu”.

Un frumos pasagiu din Dosofteiu, 1683, f. 86: „…priimiţŠ roaâ a Duhuluš svântŠ, roâ înfocatâ, roaâ nu umădâ şi cu aburelŠ de v î n t Š pemintescŠ, ce roaâ înfocatâ cu aburelŠ dumnedzăescŠ ce s u f l ă cu focŠ, nu cu focŠ de cesta ce arde şi veştedzšaşte, ce focŠ luminători şi întrămători…”

Prin analogie cu aburel, poporul şi-a croit în limba poetică cuvântul v ă z d u – r e l. De exemplu, într-o colindă din Muntenia: „În spatele lui

Soare cu căldura;

În îmbi umerei

Doi luceferei;

Jur-prejur de poale

Cerul plin de stele, Toate v ă z d u r e l e …”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 49)

A B U R E Z

Curiosul v ă z d u r è l e (la sing. v ă z d u r è l ) este văzduh + aburèl (plur.

aburèle), prin fuziunea a două cuvinte, ca franţuzeşte în: selon = secundum + longum, sau: refuser = refusare + recusare, italieneşte stamberga = stanza + albergo etc., un fenomen linguistic foarte interesant, pe care l-a studiat mai cu deosebire Caix ( Studi di etim. ital., 199–203).

v. Aboare.

— Abur.

— Aburez.

— Boare.

— Văzdurel…

ABURÈSC ( aburit, aburire), vb.; vaporiser, exhaler; souffler doucement. Se zice şi: aboresc. „1. Ca tranzitiv, a expune ceva sau pre cineva la aburi, a-l trece prin aburi: mulţi oameni, pentru multe neputinţe, se aburesc; părţi vătămate de ale corpului, înainte de a se trage, se aburesc bine. 2. ca intranzitiv, a scoate aburi: caii de multă fugă abureau înfricoşat; dimineaţa, după zile şi nopţi călduroase, râurile aburesc. 3. a sufla încetişor, vorbind de vânturi: un dulce vânt abureşte despre meazizi” ( L. M.).

„D-o săptămână şi mai bine zăpada se topise; muşcelele, acoperite d-o pojghiţă verzurie, abureau un fum ce se-nălţa alene, cletănat de adiere…” (De la Vrancea, Sultănica, 51).

Sensul de s u f l a r e predomneşte.

Într-un cântec poporan din Transilvania: „Sub un pom am adormit, Şi mi-o fost pomu-nflorit, Ş-un vânt cald ce-o aburit

Florile le-au oborit…”

(Pompiliu, Sibii, 45)

Într-un „bocet” din Moldova: „Dincotro vântul mă bate, Tot mă frige şi mă arde;

Dincotro el abureşte

Tot mă arde, mă pârleşte…”

(Preut S. Teofanescu, Neamţ, com. Gârcina)

Într-o doină tot de acolo: „Bate vântul, abureşte, Puiul se călătoreşte Şi mândruţa mi-l jeleşte…”

( Conv. lit., 1885, 455)

În grai, aburesc se confundă cu forma colaterală a b u r e z, mai răspândită şi singură cunoscută în macedo-româna.

v. Abur.

— Aburez.

ABURÈZ ( aburat, aburare), vb.; vaporiser, exhaler, souffler doucement. Se rosteşte şi aborez. Acelaşi sens ca în a b u r e s c, cu care se confundă în grai.

A B U R E Z

Alexandri în Sentinela română: „Lat e câmpul celei lupte, Lat şi plin de arme rupte, Plin de trupuri sfărămate

Care zac grămăzi culcate, Plin de sânge ce-l pătează Şi văzduhul aburează…” „Boare se numeşte vântul lin de vară, când numai aburează” (S. Liuba, Banat, com. Maidan).

În înruditul b u r e a z ă, deşi sensul fundamental este de asemenea „suflare”, totuşi prin noţiunea intermediară de „răcoare” s-a dezvoltat sensul ulterior de „ploaie de tot măruntă”, astfel că ambele cuvinte, diferenţiate prin formă, s-au diferenţiat şi prin înţeles: „…la noi, când b u r e a z ă din pâclă, se zice promoroacă” (Preut N. Sandovici, Dorohoi, com. Târnauca).

Ca şi b u r e a z ă, aburează se întrebuinţează adesea impersonal. În multe locuri se aude cu dz: aburedz, abureadză. Dicţionarul româno-latin bănăţean, circa 1670: „ aburădz. Vaporo. Efflo” ( Col. l. Tr., 1883, p. 421).

Macedo-româna cunoaşte numai forma aburedz: „pânea cu de-aghia seabură…”, „apa caldă seabureadză…” (M. Iutza, Cruşova).

v. Abur.

— Aburesc.

— Boare.

— Bură.

— Burez…

ABURÌT (-Ă), part. passé d’ aburesc. „ Aburit sau aborit, aburat sau aborat, expus la aburi, încălzit sau muiat prin aburi” ( L. M.).

Idiotisme: friptură aburită = bine rumenită şi cu miros plăcut; vin aburit = tare şi aromatic; faţă aburită = roşită prin emoţiune. În toate aceste expresiuni, sensul fundamental este: î n s u f l e ţ i t, prin opoziţiune cu r ă s u f l a t, care nu mai are s u f l u.

Pann, Prov. I, 37: „Şi văzând gâscanul în gheveci adus, Aburit, fierbinte şi-nainte-i pus…”

Dosofteiu, 1673, f. 143: „Şi domnuluš i se fšace milâ

Vădzând că le fac pizmaşiš sâlâ, Şi ca din somn sări domnul rumân, Ca de vin ce-š aburit şi şumân, Şi dšade-n pizmaş cu războš šute…” „…ba o strângea pe fată de mână, ba o călca pe picior, ba… cum e treaba flăcăilor. Şi tropai, tropai, ropai, ropai! i se aprind lui Ipate al nostru călcâiele. Chirica era 150 şi el pe-acolo, şi cum se lasă Ipate din joc, spirituşul dracului îi zice: A C

— Ei, stăpâne, parcă te-ai cam aburit la faţă, nu ştiu cum; ce zici, aşa-i că-ţi vine la socoteală?…” (I. Creangă, Stan Păţitul).

v. Abur.

— Aburesc.

ABURÒS (-Ă), adj., vaporeux. „ Aburos şi aboros: 1. plin de aburi; 2. rar şi afânat ca aburii; 3. întunecos, puţin luminat” ( L. M.).

Adjectiv cu dibăcie întrebuinţat de A. Odobescu în Pseudokynegetikos, p. 86: „Mugurul liliacului se despică şi înverzeşte sub aburoasele sărutări ale soarelui de aprile…”; şi-n Mihnea-vodă, p. 17: „tânăra fecioară se arătă cu conciul semănat cu diamanturi, cu aburosul zovon de filaliu, cu auritul văl de beteală răsfirat pe un biniş de suvai alb…” v. Abur.

ABÙSĂLEA. – v. Abuşile.

ABÙŞILE, adv.; à quatre pattes. Dicţionarul româno-latin bănăţean, circa 1670

( Col. l. Tr., 1883, p. 421): „ Abuşile. Infantium incessus quadrupes”.

„Pruncii cei mici când îmblu pre mâni şi picioare, se zice că îmblu abusălea.

Oamenii mari când îmblu, ori când căzând se opresc pre mâni, se zice: în b r î n c i „ (S. Liuba, Banat, com. Maidan).

Aci două observaţiuni:

1. Aceeaşi acţiune are un alt nume când e vorba de copil şi altul atunci când se vorbeşte de cei în vrâstă;

2. Copilul de tot mic, pronunţând s în loc de ş, forma abusălea pentru abuşile este rezultatul influinţei graiului copilăresc asupra limbei părinţilor.

Cu – abuşile nu trebui a se confunda: de-a b u ş i i, după cum se cheamă un joc de copii, cunoscut mai ales în Moldova şi-n care se rostesc următoarele cuvinte: „AŠ-late, BaŠ-late, Nu ţi-i frică că te-oi bate?

Din codiţă, din codà, Pân-oi prinde-a număra…”

(D. Alboteanu, Covurlui, com. Mastacani)

Format prin prepoziţiunea de mişcare a (v. 11 A), acest adverb îşi asociază aproape totdauna prepoziţiunea d e: d-a-buşile.

v. Buş.

— Buşă.

1AC (artic. acul, poporan: acu, macedo-rom. aclu; plur. ace şi acuri), s.n.; aiguille, aiguillon. „Instrument de fer, subţire, ascuţit, cu care se coase, se împunge sau se înfige” ( L. M.).

I. A c în g h i c i t o r i.

A C

Cimilitura poporană a acului: „Am un om mititel

Face gardul frumuşel…”

( Revista populară, 1884, p. 47) sau: „Ce e mic-mititel

Îngrădeşte frumuşel…”

(Ispirescu, Pilde, 32)

O altă cimilitură: „Ce fuge mereu la vale Şi-şi lasă maţele-n cale…” despre care d. G. D. Teodorescu ( Poezii pop., 216) observă că: „în Mexic se găseşte o ghicitoare asemenea acesteia tot despre ac: cine aleargă printr-o vale, târându-şi maţele după sine”.

Macedo-românii au şi ei două cimilituri despre ac: „Nšic nši-escu, drac nši-escu, Ma tută lumea eu u-nvescu…”

(M. Iutza, Cruşova) care exprimă aceeaşi idee ca în proverbul daco-român: „ acul este mic, dar scumpe haine coase” (Pann, Prov. I, 137).

A doua cimilitură macedo-română, foarte ingenioasă şi-n care chiar prin rimă este indicat ac: „Drac tru chisă, ‘n cer tut drac, S-easte văr-nă coadă nši trag, Pri-šu-cido cu coada mi bag, Din dao-trei maşi una fac, Pănă-ci-şi di coadă ascap…”

(M. Iutza, Cruşova) adecă: „drac în iad, în rai tot drac; dacă trag după mine o coadă, apoi ori unde mă bag, din două-trei numai una fac, până ce mă scap şi de coadă”.

În fine, un fel de ghicitoare şcolărească: „De unde au luat Adam şi Eva ac şi aţă de au cusut frunzele de smochin?…” (Cost. Negruzzi, Cum am învăţat româneşte).

II. F e l u r i de ace.

Ca instrument de cusut femeiesc, ac a dat naştere la proverbe:

Despre femei lenevoase: „Când eram la mama, şi eu ştiam să cos, că mama împungea şi eu trăgeam acul…” (Pann, Prov. III, 106).

Despre femei lucrătoare: „Bărbatul să aducă cu sacul, muierea să scoaţă cu

152 acul, tot se isprăveşte…” ( Ibid., II, 123).

A C

Din ace femeieşti, Dr. Polysu (ed. Bariţ, p. 9) distinge: „ac cu ureche” = de cusut, „ac cu craci” = de păr, „ac cu gămălie” = bold. În unele locuri cinghel sau cangé „crochet” se cheamă: acu-c i u r u l u i (Iaşi, com. Bozia).

Într-un document scris în Argeş la 1621 (Arh. Stat.): „10 ace de cărpă de argintu”.

Într-un act din 1686 despre „hainele şi sculele ale jupănései Ilincăi fata jupănései Neacşăi ot Petreşti, care s-au dat de pomeană după moartea eš”, ne întimpină afară de „ ac de argint” în două rânduri: „2 ace mari de argint cu mărgăritar şi cu turchšaze; 2 ace mari de argint de învălitură…” ( M-rea Cotrocenii, Arh. Stat.).

Poporul, fireşte, crede că cel mai frumos din toate acele trebui să fie acela al doamnei. Jocul copilăresc de-a baba-gaia, numit pe-alocuri: de-a cloaţa, de-a puia-gaia etc., se începe în Muntenia printr-un dialog între copilul care face pe cloaşca cu pui şi între acela care face pe baba:

— Ce cauţi, babo?

— Acul doamnei.

— O fi ăsta (arătând piciorul drept).

— Ptiu! nu e ăsta…” (Ispirescu, Jucării, p. 25)

În alte varianturi: „ acul d o a m n e i cu fir roşu…” (G. D. Teodorescu, Poez.

pop., 198).

În unele districte (Dolj, com. Risipiţi; Olt, com. Pâroşi) se cheamă acu-doamnei floarea Scandix-pecten, numită şi lătineşte: Acula, ital. aguglia, span. aguja, dar cunoscută mai mult sub poeticul nume de „peptenele-Venerei” ( Pecten Veneris). În „acu-doamnei” se înţelege anume „ac de păr”, o unealtă de cochetărie deja la vechii romani: „comas a c u comentibus” (Quinctil. II, 5).

Din ace bărbăteşti, românul distinge pe cele întrebuinţate de croitori, cojocari, cizmari şi alţii, numindu-le: „ ac a b ă g e r e s c „ (Olt, com. Vlaici), „ ac ţ i g î n e s c „. (Iaşi, com. Sineştii,) etc., iar un ac mare, în genere, se zice: a c o i, în Banat şi-n Haţeg: a c o n š u, prin opoziţiune cu un ac mic: a c u ţ, a c u l e ţ sau a c ş o r.

v. Abăgeresc.

— Acoi.

— Andrea.

— Cange.

— Cinghel.

— Igliţă.

— Ţigănesc…

III. Ac = m i c.

Ca ceva foarte neînsemnat şi foarte ieften, ac a dat naştere la o mulţime de locuţiuni: „Ei încă număr şi anii

Când n-aveai parà de ac, Şi acum te joci cu banii

Turnându-i din sac în sac…”

(Pann, Prov. II, 89)

Cine fură azi un ac, Mâine fură un gânsac…”

( Ibid., I, 68)

A C

„Te slujeşte norocul cât umbra acului pe croitor” (Ispirescu).

Într-un act moldovenesc de la vodă Alexandru-Iliaş, din 1621 ( A. I. R. III, 216): „dămu-ţ ştire de răndul celor slugš -au înblat de-au luat bucatele lui Dumitraşco Şepteli, c-am înţeles cum sănt la tine în prinsoare, deci să-i faci să întoarcâ tot -au luat de la casa lui, păn la un cap de ac…”

Expresiunea: „pân’la un cap de ac” este o întorsătură posterioară în loc de vechiul „pân’ la un ac de cap”, o locuţiune ajunsă a fi juridică, pe care o găsim lătineşte, într-o frază întocmai ca cea de mai sus, în Codicele Teodosian: „Si praeter haec tria crimina repudium marito miserit (uxor), oportet eam u s q u e a d a c u c u l a m c a p i t i s în domo mariti deponere” (Ap. Du Cange, v. Acucula).

„Cauţi acul în caru cu fân…”; sau: „orbul îşi caută acul în aria cu paiele, şi surdul îl povăţuieşte unde sună…” (Pann, II, 4; III, 130). Franţuzeşte: „chercher une aiguille dans une botte de foin” (Littré). Asociaţiunea de idei între căutarea acului şi „ceva foarte greu” este veche romană. La Plaut ( Men. II, I, 8 sqq): „Nam quid modi futurum est illum quaerere?

Hic annus sextus, postquam ei rei operam damus…

…s i a c u m c r e d o q u a e r e r e s, A c u m i n v e n i s s e s …”

În: „ai înghiţit un ac şi ai să scoţi un fier de plug” ( Col. Golescu, Conv. lit., 1874, p. 68), ni se înfăţişează iarăşi, ca antiteză între ac şi „drugă de fer”, o asociaţiune de idei romanică. Italieneşte se zice: „dare un ago per aver un palo di ferro” (Tommaseo).

O altă antiteză: „Erau broaştele

Ca muştele; Şerpii ca şi acele, Năpărci ca andrelele!