I introducere I scopul lucrării – pentru o reevaluare a teologiei exorcismului

V. ASPECTE TEORETICO-PRACTICE ÎN EXORCISMUL SACRAMENTAL

V.1. Posesiunea diabolică: semne, cauze şi efecte

După cădere omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu a devenit o făptură vulnerabilă, pătimitoare, influenţabilă şi aproape dezarmată în faţa lucrărilor diavolului. Toate cărţile liturgice abundă în menţiuni metaforice sau alegorice despre căderea lui Adam şi a Evei, pierderea hainei „cea de Dumnezeu ţesută.”¹²⁸ Diavolul nu este o natură difuză, o energie impersonală sau o fatalitate cosmică, ci o individualitate posedând inteligenţă şi voinţă liberă. Deşi din punct de vedere creatural, structural, diavolul este fiinţă personală, în măsura în care nu este capabil de a întreţine relaţii personale veritabile, trăind într-o agonie depersonalizatoare, el este în acelaşi timp şi o non-persoană ¹²⁹ („eine Un-person”, expresia card. Ratzinger, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei). Din punct de vedere fiinţial, diavolul este o persoană, dar trăirea sa, raportată la dinamica moral-spirituală, contrazice structurile esenţiale, constitutive ale modului personal. Rupând orice legătură cu Dumnezeu, care este în adâncimea fiinţei Sale intime, comuniune vie de persoane, chipul diavolului se dizolvă în neantul cu care are o irezistibilă afinitate, recurgând, pentru a putea acţiona în vreun fel, la deghizare şi anonimat în sânul creaturii. De aceea, Satana este, în sensul cel mai propriu al cuvântului, „Nimeni”.¹³⁰ Eduard Pousset afirmă, pe bună dreptate, că „ne înşelăm întrebând dacă Satana este o persoană; şi ne înşelăm de asemenea dacă replicăm că el nu este cu siguranţă o fiinţă personală.”¹³¹ Ca fiinţă ce se hrăneşte cu negaţia, în incapacitatea sa de raportare personală – fiind privat de iubire – Satana devine o forţă excesiv de posesivă, al cărei mod de viaţă se traduce în tiranie şi teroare.

Fenomenul exotic – gr. εξοθεν (exothen), străin - al posesiunii diabolice este forma cea mai vizibilă, spectaculoasă a încercării satanice de a dezagrega făptura. Sfânta Biserică, locul lucrării harului dumnezeiesc, rămâne singura stavilă în calea acestui redutabil vrăjmaş, şi aceasta în baza promisiunii lui Hristos: „porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18).

Miniştrii Bisericii, însărcinaţi cu exorcizarea, trebuie să cerceteze cu multă atenţie pentru a fi convinşi de realitatea unei posesiuni şi, în acest scop, trebuie folosite recomandările Ritualului roman, împreună cu rezultatele numeroaselor studii de antropologie, psihologie şi medicină. Posesiunea diabolică constă în exercitarea unei influenţe parţiale sau totale a diavolului asupra persoanei umane, aşa încât aceasta devine incapabilă să îşi stăpânească acţiunile. Această influenţă demonică se manifestă în mai multe grade cu gravitate crescândă, după intensitatea fenomenelor şi locul de manifestare:

1.