I. Introducere în studiul Liturgicii Ce este Liturgica?

1. 4. Caracteristicile generale ale cultului divin public

Având un caracter colectiv, el este guvernat de anumite reguli sau norme, generale şi obligatorii pentru întreaga colectivitate religioasă.

a). Astfel, cultul divin public se exercită prin mijlocirea sacerdoţiului ierarhic şi sacramental, (clerul, sfinţii slujitori), adică a unor persoane liturgice, anume rânduite sau consacrate şi investite cu dreptul şi puterea harică de a îndeplini acest oficiu, pe când cultul particular sau personal e practicat de fiecare credincios în parte, fără nici un intermediar între el şi Dumnezeu.

b). Cultul divin public se săvârşeşte la timpuri determinate, dinainte stabilite, fixe şi obligatorii pentru toată obştea credincioşilor, pe când cultul particular se poate manifesta oricând, în orice timp.

c). Cultul divin public se săvârşeşte de regulă în spaţii special amenajate, adică în locaşuri cu caracter permanent (pentru creştini în biserici), pe când rugăciunea particulară se poate face oriunde.

d). Cultul divin public se săvârşeşte după anumite clişee fixate şi acceptate de comunitate, un anumit tipic, adică după rânduieli, forme şi formule verbale fixe şi stabile, consfinţite de Biserică şi înscrise în cărţile ei de cult.

Cultul particular nu e supus unor astfel de rânduieli sau forme normative. În formele lui de exprimare predomină spontaneitatea, improvizaţia individuală sau inspiraţia momentană şi nota personală a fiecărui credincios. De fapt multe din formele de expresie ale pietăţii populare au trecut în cadrul normelor general acceptate devenind parte integrantă a cultului divin public. Cu alte cuvinte, cultul particular este creuzetul sau izvorul nesecat al cultului public. Formele acestea ale pietăţii personale (şi populare) pot fi confirmate în cultul public atunci când îndeplinesc condiţiile cerute, ca de exemplu: conformitatea cu doctrina religioasă a Bisericii respective, claritatea sau puterea de expresie, satisfacerea unor cerinţe religioase reale şi generale, resimţite de toată colectivitatea.

Cultul particular (personal) şi cel public (oficial sau liturgic) nu se exclud, ci se completează unul pe altul. Întrucât omul este fiinţă individuală şi socială în acelaşi timp, viaţa religioasă completă se satisface prin echilibrul just care trebuie să existe între obligaţiile cultului social de o parte şi nevoile pietăţii personale a fiecărui ins în parte.