2. Originea clerului creştin
Spre deosebire de religiile naturale (nerevelate), în care calitatea de slujitor al cultului era dobândită fie prin alegerea comunităţii, fie prin moştenirea din tată în fiu, preoţia creştină este de instituire divină şi nelegată de nici un neam, de un anumit trib, ori de o anumită clasă socială. Ea este întemeiată de Mântuitorul însuşi, Care este “preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. CX,4).
Suferind în mod natural o transformare progresivă, preoţia creştină a Noului Testament, care pare foarte deosebită de cea levitică, sub influenţa cercurilor iudaizante şi a comunităţilor iudeo creştine cunoaşte o influenţă majoră din partea modelului ebraic.
2.1. Preoţia în iudaism50
Instituită de Iahve, preoţia Levitică este o preoţie patriliniară, urcând până la Aaron. Destinată “liturghiei templare” preoţia levitică are şi o funcţiune instructiv educativă şi juridică. Spre deosebire de canaaniţii cu care se învecinau şi care cunoşteau şi “preoţia feminină”, iudaismul rezervă slujirea sacerdotală exclusiv bărbaţilor. Preotul, nu atât slujitorul dintre om şi Dumnezeu, cât reprezentantul celui din urmă, era deosebit de “popor” prin veşmintele speciale pe care le purta şi, mai ales, prin ungerea rezervată obiectelor templare sacre.
Preoţia ebraică va cunoaşte o ascensiune politică din ce în ce mai mare, culminând cu perioada Hasmoneilor când Marele preot nu era doar liderul spiritual, ci şi regele unui popor independent. Rolul acesta se va pierde în vremea lui Irod care suprimă caracterul dinastic; funcţia de mare preot era deţinută prin numire.
Dostları ilə paylaş: |
