I morţii şi VIII

— Colesterolul îţi face rău.

— Poate am să tai coaja mucegăită de la pîine, ca sămi prăjesc cîteva felii. În încheiere am să beau un suc de fructe pe care lam cumpărat acum două săptămîni.

— Bietul de tine!

— Viaţă de burlac.

— Nu te pot lăsa să mănînci ouă stricate şi pîine mucegăită. Nu cînd mă pricep să fac o salată nemaipomenită şi fileu de peşte.

— O cină gustoasă şi uşoară, spuse el.

— Nu vrem să ne ghiftuim şi să ne apuce somnul.

— Nu se ştie niciodată cînd ai nevoie să te mişti repede.

Ea zîmbi larg.

— Tocmai.

— Atunci, pe miercuri.

— La şapte?

— La şapte fix.

Se sărutară şi el se îndepărtă de uşă. O rafală de vînt rece de noapte îi luă locul. În clipa următoare Tony se pierdu în întuneric.

Jumătate de oră mai tîrziu, în pat, Hilary simţi că o doare trupul de dorinţa neîmplinită. Avea sînii plini şi grei. Tînjea săi simtă mîinile pe ei, degetele lui mîngîindui şi frămîntîndui cu blîndeţe. Dacă închidea ochii îi simţea buzele pe sfîrcurile întărite. Pîntecele începu săi tremure cînd şil imagină deasupra ei, proptit în braţele puternice, apoi ea deasupra lui, mişcînduse lent, în cercuri senzuale. Îşi simţi sexul umed şi fierbinte, în aşteptare. Se frămîntă şi se răsuci în pat aproape o oră. Întrun tîrziu se ridică şi luă un sedativ.

Pe măsură ce se lăsa furată de somn, purtă un dialog somnoros cu ea însăşi.

Oare sîntpe cale să mă îndrăgostesc?

— Nu. Bineînţeles că nu.

Poate. Poate că da.

— Nu. Dragostea e riscantă.

Poate cu el va fi altfel.

— Aminteşteţi de Earl şi Emma.

Tony e altfel.

— Îl doreşti. Astai tot. Îl doreşti.

Adevărat.

Adormi şi visă. Unele vise erau frumoase şi uşor confuze. Întrunul dintre ele era goală împreună cu Tony, întro poiană în care iarba era ca penele, sus, deasupra lumii, o poiană din vîrful unui munte uriaş, iar vîntul cald era mai curat decît lumina soarelui, decît curentul electric dintrun fulger, decît orice pe lume.

Avu şi coşmaruri. La un moment dat, visă că se găsea în vechiul apartament din Chicago şi că pereţii se strîngeau în jurul ei, iar cînd privea în sus, apartamentul nu avea tavan, iar Earl şi Emma se uitau în jos, spre ea, cu feţe uriaşe ca faţa lui Dumnezeu, zîmbind pe măsură ce pereţii o striveau. Cînd deschise uşa să fugă din casă, se izbi de un gîndac enorm, o insectă monstruoasă, mai mare decît ea şi vădit pornit so mănînce de vie.

La ora trei dimineaţa Joshua Rhinehart se trezi gemînd şi se răsuci scurt în aşternuturile adunate sub el. La cină băuse cam mult vin, lucru care nui stătea în fire. Capul nui mai vîjîia, în schimb îşi simţea vezica plină. Dar nu numai nevoia de a urina îi stricase somnul. Avusese un vis îngrozitor, legat de sala de lucru a lui Tannerton. În acel coşmar cîţiva morţi — toţi duplicate ale lui Bruno Frye — se ridicaseră din sicrie şi de pe mesele de îmbălsămare din oţel inoxidabil. El ieşise afară în noapte pe uşa din spate de la Forever View, dar morţii veniseră după el, căutîndul prin întuneric cu mişcări spasmodice, chemîndul pe nume cu vocile lor albe şi moarte.

Rămase culcat pe spate în întuneric, cu ochii pironiţi întrun tavan pe care nul putea vedea. Singurul sunet era ticăitul abia auzit al ceasului electronic de pe noptieră.

Pînă la moartea soţiei, survenită cu trei ani în urmă, lui Joshua rareori i se întîmplase să viseze. Şi niciodată nu avusese coşmaruri. Niciodată în cincizeci şi opt de ani. După moartea Corei totul se schimbase. Acum visa o dată sau de două ori pe săptămînă şi de cele mai multe ori avea un vis urît. De multe ori visa că pierde ceva grozav de important, dar imposibil de descris, şi întotdeauna pornea întro căutare înfrigurată şi disperată a ceea ce pierduse. Nu avea nevoie de un psihiatru plătit cu cincizeci de dolari pe oră, ca să ştie că acele vise se refereau la Cora şi la moartea ei prematură. Încă nu se obişnuise să trăiască fără ea. Poate că nu avea să reuşească niciodată. Celelalte coşmaruri erau pline de morţi pe picioare, care adesea semănau cu el, simboluri ale propriei naturi muritoare. Dar în noaptea aceasta toţi morţii semănau izbitor cu Bruno Frye.

Se ridică din pat, se întinse şi căscă. Se duse la baie, tîrşîind picioarele, fără să aprindă lumina.

Cîteva minute mai tîrziu, în drum spre pat, se opri la fereastră. Geamul era rece la atingere. Un vînt aspru lovea în ferestre, scîncind ca un animal care cerea să fie lăsat înăuntru. Valea era tăcută şi cufundată în beznă, cu excepţia luminilor de la crame. Putea vedea Podgoriile Shade Tree la nord, sus, pe coline.

Deodată privirea îi fu atrasă de un punct alb şi ceţos la sud de cramă, o singură pată de lumină în mijlocul viei, cam pe unde se găsea casa lui Frye. Lumini la casa lui Frye? Dar acolo nu locuia nimeni. Bruno trăise singur. Joshua îşi încordă privirea, dar fără ochelari imaginea îndepărtată devenea tot mai neclară, pe măsură ce încerca să se concentreze asupra ei. Nuşi dădea seama dacă lumina era la casa lui Frye sau la una dintre clădirile administraţiei, aflate între casă şi corpul principal al cramei. De fapt, cu cît se uita mai insistent, cu atît se convingea că nu fusese o lumină; poate doar o reflexie a lunii.

Se duse la noptieră şi, fără să aprindă lumina, ca să nuşi strice vederea pe timp de noapte, bîjbîi prin întuneric după ochelari. Îi găsi, în sfîrşit, după ce mai întîi răsturnă un pahar de apă gol.

Cînd se înapoie lîngă fereastră şi privi din nou spre dealuri, lumina misterioasă dispăruse. Cu toate acestea, mai rămase mult timp pe loc, ca un paznic vigilent. Ca executor al domeniului Frye, era de datoria lui săl păzească în vederea lichidării finale, conform testamentului. Dacă niscaiva spărgători jefuiau casa, voia să fie în temă. Timp de un sfert de oră aşteptă, cu ochii la pîndă, dar lumina nu mai apăru.

În cele din urmă, convins căl înşelase vedereai slabă, se urcă din nou în pat.

Luni dimineaţă, în timp ce Tony şi Frank cercetau o serie de fire care iar fi putut conduce la Bobby Valdez, Frank vorbi însufleţit despre Janet Yamada. Janet era foarte drăguţă. Janet era foarte inteligentă. Janet era foarte înţelegătoare. Janet era aşa şi pe dincolo. Nu vorbea decît despre ea, însă Tony îl lăsă să povestească după placul inimii. Era o plăcere săl vadă pe Frank povestind şi comportînduse ca un om normal.

Înainte săşi ia din garaj maşina fără însemne de poliţie şi să pornească pe străzi, Tony şi Frank discutară cu doi oameni din brigada de droguri, Eddie Quevedo şi Carl Hammerstein. Aceştia le spuseră că era mai mult decît probabil ca Bobby să vîndă cocaină sau PCP ca să cîştige bani, în timp ceşi urma vocaţia neplătită de violator. Cele mai mari sume de bani de pe piaţa drogurilor din Los Angeles erau de regulă obţinute din comerţul cu acele două substanţe interzise de lege, dar extrem de solicitate. Un traficant putea face avere şi din vînzarea heroinei sau marijuanei, dar acestea nu reprezentau marfa cea mai profitabilă în comerţul ilegal. Din spusele celor doi de la secţia narcotice, dacă Bobby era implicat în traficul de droguri, probabil că le vindea direct clienţilor, aflînduse deci pe treapta cea mai de jos a structurii de producţie şi comercializare. Cînd ieşise din închisoare în luna aprilie a anului precedent, nu avusese, practic, nici un fel de resurse financiare şi iar fi trebuit un capital substanţial ca să devină fie producător, fie importator de droguri. "Tipul pe carel căutaţi este vînzător de stradă", le spuse Quevedo lui Tony şi Frank. "Staţi de vorbă cu alţi traficanţi", îi sfătui Hammerstein. "Vă dăm o listă de nume şi adrese. Toţi sînt indivizi care au făcut puşcărie pentru trafic de droguri. Majoritatea sau reîntors, probabil, la vechea îndeletnicire. Încă nau fost prinşi asupra faptului. Strîngeţii puţin cu uşa. Mai curînd sau mai tîrziu, veţi da de unul care la întîlnit pe Bobby pe stradă şi ştie unde se ascunde." Lista dată de Quevedo şi Hammerstein cuprindea douăzeci şi patru de nume.

Trei dintre primii şase nu erau acasă. Ceilalţi trei jurară că nul cunoşteau pe Bobby Valdez sau Juan Mazquezza, sau pe altcineva care să arate ca bărbatul din fotografie.

Cel de al şaptelea nume de pe listă era Eugene Tucker, care le furniză relaţii utile. Nici măcar nu avură nevoie săl supună la presiuni.

Majoritatea negrilor aveau pielea mai mult sau mai puţin închisă la culoare, dar Tucker era negru cu adevărat. Avea o faţă lată, netedă şi neagră ca smoala. Ochii căprui închis erau mult mai deschişi la culoare decît pielea. Avea o barbă neagră şi stufoasă, înspicată şi cîrlionţată, firele albe şi albul ochilor fiindui singurele detalii care nu erau absolut negre. Chiar pantalonii şi cămaşa erau de culoare neagră. Era un bărbat vînjos, cu pieptul lat şi braţe puternice, cu gîtul gros ca un pilon de pod. Arăta de parcă sar fi antrenat — sau distrat — îndoind şine de cale ferată.

Tucker locuia întro casă cu chirie piperată din Hollywood Hills, o locuinţă spaţioasă, cu mobilier puţin, dar de bun gust. Sufrageria avea doar patru piese: o canapea, două scaune şi o măsuţă de cafea. Nici o masă de perete sau alte corpuri de mobilier fanteziste. Nu exista combină muzicală. Nu exista televizor. Nu existau nici lămpi; noaptea singura lumină provenea din dispozitivul din tavan. Însă cele patru piese pe care le avea erau de o calitate remarcabilă şi fiecare piesă de mobilier le punea în valoare pe celelalte. Tucker era pasionat de obiectele de artă chinezeşti. Canapeaua şi scaunele recent retapiţate cu catifea de culoarea jadului erau confecţionate din lemn de trandafir curbat manual, vechi de o sută de ani, poate chiar două sute, extrem de masive şi bine păstrate, exemple impecabile ale perioadei şi stilului cărora aparţineau. Masa joasă era tot din lemn de trandafir, cu o margine îngustă de fildeş. Tony şi Frank luară loc pe canapea, iar Eugene Tucker se instală pe marginea scaunului din faţa lor.

Tony îşi trecu palma peste braţul din lemn de trandafir al canapelei şi spuse:

— Domnule Tucker, e o minunăţie.

Tucker ridică din sprîncene.

— Ştiţi ce sînt?

— Nu ştiu perioada exactă, răspunse Tony, dar cunosc suficient de bine arta chineză ca sămi dau seama că acest obiect nui o simplă imitaţie cumpărată de ocazie la Sears.

Tucker rîse, încîntat că Tony recunoscuse valoarea mobilierului.

— Ştiu la ce vă gîndiţi, spuse el bine dispus. Vă întrebaţi cum se face că un fost puşcăriaş, pus în libertate cu numai doi ani în urmă, îşi poate permite aşa ceva. O casă în oraş, cu o chirie de o mie două sute de dolari pe lună. Obiecte de artă chinezească. Vă întrebaţi dacă nu cumva mam reîntors la traficul de heroină sau la ceva asemănător.

— De fapt, spuse Tony, nu mă gîndeam deloc la aşa ceva. Ceea ce mă miră întradevăr este cum dracu' ai reuşit. Un lucru ştiu: nu poate fi din vînzarea drogurilor.

Tucker zîmbi.

— Cum puteţi fi atît de sigur?

— Dacă ai fi un traficant de droguri pasionat de arta chineză, răspunse Tony, pur şi simplu, ţiai mobila dintro dată întreaga casă, în loc să achiziţionezi pe rînd cîte o piesă sau două. E clar că te ocupi cu ceva careţi aduce bani frumoşi, dar nu chiar atît de mulţi cît ai cîştiga din vînzarea drogurilor, cum făceai înainte.

Tucker rîse din nou şi bătu din palme apreciativ. Apoi se întoarse către Frank şi zise:

— Colegul dumneavoastră e foarte perspicace.

Frank zîmbi.

— Un adevărat Sherlock Holmes.

— Ca sămi satisfaci şi mie curiozitatea, i se adresă Tony lui Tucker. Cu ce te ocupi?

Tucker se aplecă în faţă, încruntînduse brusc şi scuturînd în aer pumnul uriaş, cu o expresie rea, dominatoare şi foarte periculoasă. Răspunse cu glas mîrîit:

— Creez modele de rochii.

Tony clipi de cîteva ori.

Tucker se trînti în fotoliu, izbucnind din nou în rîs. Era unul dintre cei mai veseli oameni din cîţi întîlnise Tony în viaţa lui.

— Creez modele de rochii pentru femei, spuse el. Zău că da. Numele meu începe deja să fie cunoscut în lumea creatorilor de modă din California şi întro zi va fi pe buzele tuturor. Vă promit.

— Din spusele dumitale, interveni Frank intrigat, ai executat patru din opt ani de detenţie, pentru trafic de heroină şi cocaină. Cum ai trecut de la asta la moda feminină?

— Cîndva am fost un mare ticălos, răspunse Tucker, iar în primele luni de închisoare am fost mai ticălos decît oricînd. Acuzam societatea pentru tot ce mi se întîmplase. Îi acuzam pe albii din structurile de putere. Acuzam lumea întreagă, numai pe mine nu. Mă credeam un tip dur, cînd în realitate încă nu mă maturizasem. Nu eşti un om în toată firea decît cînd accepţi responsabilitatea propriei existenţe. Mulţi nu ajung niciodată în acest stadiu.

— Deci, ce anume tea făcut să te schimbi? întrebă Frank.

— Un incident mărunt, răspunse Tucker. Doamne, uneori sînt uimit cum un asemenea fleac poate ajunge să schimbe viaţa unui om. În cazul meu, a fost vorba de o emisiune de televiziune. După ştirile de la ora şase, unul dintre posturile de televiziune din Los Angeles a transmis un serial din cinci episoade despre oameni de culoare care au reuşit în oraşul nostru.

— Leam văzut, încuviinţă Tony. Au fost transmise cu peste cinci ani în urmă, dar mi le amintesc.

— Au fost emisiuni fascinante, continuă Tucker. O imagine a omului de culoare pe care nu ajungi so cunoşti niciodată. Înainte de începerea serialului, toţi cei de la puşcărie îşi închipuiau că va fi o mare porcărie. Ne imaginam că reporterul va pune mereu aceeaşi întrebare stupidă: "Oare de ce nu pot aceşti sărmani negri să muncească din greu şi să devină celebri şi bogaţi în Las Vegas, ca Sammy Davis Junior?" Însă realizatorii nau stat de vorbă nici cu vedete din lumea spectacolului, nici cu celebrităţi din lumea sportului.

Tony îşi aminti că emisiunea fusese o uluitoare mostră de talent reportericesc, îndeosebi pentru televiziune, unde ştirile —îndeosebi cele de interes uman — nu erau decît de suprafaţă. Reporterii intervievaseră bărbaţi şi femei de culoare care se realizaseră cu succes în afaceri, oameni care porniseră de la zero ca, în cele din urmă, să devină milionari. Unii intraseră în afaceri cu proprietăţi mobiliare. Unul îşi făcuse un restaurant. Altul avea un lanţ de magazine de produse cosmetice. În total vreo douăsprezece persoane. Toţi fuseseră de acord că era mai greu să te îmbogăţeşti dacă erai negru, dar în acelaşi timp recunoşteau că nu era chiar atît de greu pe cît îşi imaginaseră în momentul în care se apucaseră de treabă. Cei intervievaţi adăugau că la Los Angeles era mai uşor decît în Alabama sau în Mississippi, sau chiar în Boston, sau New York. În Los Angeles existau mai mulţi milionari negri decît în restul Californiei şi în toate celelalte patruzeci şi nouă de state la un loc. În Los Angeles aproape toată lumea ducea o viaţă trepidantă. Californianul de rînd nu numai că se adapta la schimbare, dar o căuta activ şi se bucura de ea. Această atmosferă de mişcare continuă şi de permanentă experimentare atrăgea în aceste locuri o sumedenie de persoane la limita sănătăţii mentale sau chiar ţicnite dea binelea, dar în acelaşi timp şi unele dintre cele mai strălucite şi mai ingenioase creiere din ţară, motiv pentru care multe curente culturale, ştiinţifice şi industriale luau naştere în această zonă. Foarte puţini locuitori din sudul Californiei aveau timp sau răbdare pentru atitudinile depăşite, printre care prejudecăţile rasiale. Bineînţeles, în Los Angeles exista şi bigotism. Dar în timp ce o familie de albi proprietari de pămînturi din Georgia putea avea nevoie de şase pînă la opt generaţii ca săşi învingă prejudecăţile rasiale, o familie din sudul Californiei realiza aceeaşi metamorfoză în decursul unei singure generaţii. După cum declarase unul dintre oamenii de afaceri de culoare la emisiunea de televiziune: "De multă vreme mexicanii au fost negrii oraşului Los Angeles." Dar şi această stare de lucruri era pe cale să se schimbe. Cultura hispanică era privită cu un respect crescînd, iar mexicanii începeau săşi aibă propriile lor poveşti de succes. Cîteva persoane intervievate în cadrul acelei emisiuni speciale oferiseră aceeaşi explicaţie pentru fluiditatea ieşită din comun a structurilor sociale din sudul Californiei şi pentru disponibilitatea oamenilor pentru schimbare; în bună parte, spuneau ei, faptul se datorează geologiei. Cînd locuieşti pe una dintre cele mai periculoase falii de pe glob, cînd pămîntul sar putea cutremura şi schimba fără veste sub picioarele tale, nu cumva conştiinţa efemerului avea o influenţă subtilă asupra atitudinii oamenilor faţă de schimbările mai puţin catastrofale? O parte dintre milionarii de culoare considerau că da, iar Tony tindea să le dea dreptate.

— În acea emisiune au apărut vreo doisprezece negri bogaţi, continuă Eugene Tucker. O mulţime de deţinuţi au început săi fluiere pe cei de la televiziune şi săi numească pe toţi Unchiul Tom. Dar pe mine ma pus pe gînduri. Dacă unii dintre cei apăruţi pe ecran reuşiseră întro lume a albilor, de ce naş fi reuşit şi eu? Eram la fel de isteţ ca oricare dintre ei, poate chiar mai deştept decît cîţiva pe carei văzusem acolo. Pentru mine era o imagine cu totul nouă a omului de culoare, o idee cu totul nouă, ca un bec aprins în mintea mea. Los Angeles era oraşul în care locuiam. Dacă întradevăr oferea mai multe şanse, de ce naş fi profitat de ele? Sigur, poate că unii dintre oamenii aceia fuseseră nevoiţi să procedeze ca Unchiul Tom în drumul lor spre succes. Dar după ce reuşeai, după ce aveai un milion în bancă, nu mai aparţineai nimănui, îţi aparţineai doar ţie însuţi. Rîse larg. Aşa că am hotărît să mă îmbogăţesc.

— Nici mai mult, nici mai puţin, spuse Frank impresionat.

— Nici mai mult, nici mai puţin.

— Forţa gîndirii pozitive.

— A gîndirii realiste, îl corectă Tucker.

— De ce tocmai creator de modă? întrebă Tony.

— Am dat probe de aptitudini, din care a reieşit că maş descurca frumos în această meserie sau în oricare altă meserie legată de artă. Prin urmare, am încercat să decid ce anume îmi plăcea mai mult să concep. Întotdeauna mia făcut plăcere să aleg rochiile prietenelor mele. Îmi place să merg cu ele la cumpărături. Cînd acestea se îmbracă în ceva ales de mine, primesc mai multe complimente decît cînd poartă ceva ales de ele însele. Prin urmare, mam înscris la un curs pentru deţinuţi şi am studiat creaţia de modă. Am urmat şi o serie de cursuri de afaceri. Cînd, în cele din urmă, am fost eliberat pe cauţiune, am lucrat un timp la un fast food. Am locuit întro pensiune ieftină şi mam străduit să economisesc. Am desenat cîte ceva, am plătit croitorese ca să coasă modelele şi am început sămi vînd marfa. La început na fost deloc uşor. Ba chiar al dracului de greu! De fiecare dată cînd primeam comandă de la un magazin, mă duceam la bancă şi împrumutam bani, ca să execut comanda Doamne, am tras cu dinţii ca să rezist. Dar lucrurile au mers din ce în ce mai bine. Acum mă descurc chiar frumos. Peste un an am sămi deschid propriul meu magazin întrun vad bun. Şi, întrun tîrziu, veţi vedea în Beverly Hills o firmă cu numele Eugene Tucker. Vă promit.

Tony clătină din cap.

— Eşti un om deosebit.

— Nu cine ştie ce, răspunse Tucker. Pur şi simplu, trăiesc întrun loc deosebit şi întrun moment deosebit.

Frank ţinea în mînă plicul gălbui cu fotografiile lui Bobby Valdez "Îngerul". Se lovi uşor cu plicul peste genunchi, apoi se uită la Tony şi spuse:

— Am impresia că, de data aceasta, neam adresat cui nu trebuie.

— Aşa se pare, întări Tony.

Tucker se trase puţin în faţă pe fotoliul lui.

— Ce voiaţi, de fapt, de la mine?

Tony îi povesti despre Bobby Valdez.

— Ei bine, spuse Tucker, nu mai frecventez acelaşi anturaj ca odinioară, dar nici nam rupt legăturile complet. În fiecare săptămînă dedic activităţilor SelfPride între cincisprezece şi douăzeci de ore din timpul meu. E vorba de o campanie orăşenească împotriva drogurilor. Am sentimentul că sar cuveni sămi plătesc unele datorii, înţelegeţi? Un voluntar la SelfPride îşi petrece aproape jumătate din timp stînd de vorbă cu copiii, iar în rest lucrează la un program de strîngere a informaţiilor, ceva în genul TIP. Ştiţi despre TIP?

— Denunţaţi traficanţii, spuse Tony.

— Exact. Există un număr de telefon la care poţi suna, ca să dai informaţii anonime despre traficanţii de droguri din zonă. Ei bine, noi nu aşteptăm ca oamenii să ne sune la SelfPride. Noi cercetăm zonele în care ştim că acţionează traficanţii. Mergem din uşă în uşă, stăm de vorbă cu părinţii şi cu copiii, încercăm să scoatem de la ei tot ce ştiu. Facem dosare despre traficanţi, pînă cînd considerăm că am adunat suficiente probe, apoi înaintăm dosarele la secţia de poliţie a oraşului Los Angeles. Prin urmare, dacă acest Bobby Valdez se ocupă de trafic de droguri, există o şansă să cunosc cîte ceva despre el.

— Trebuie să fiu de acord cu Tony, spuse Frank. Eşti un om deosebit.

— Hei, ascultaţi, nu merit să mă bateţi pe spate fiindcă lucrez la SelfPride. Nu umblu după complimente. Odinioară am corupt cu droguri suficienţi copii care ar fi ajuns oameni cumsecade, dacă naş fi fost eu ca săi abat din drumul lor. Îmi va lua mult, foarte mult timp, pînă voi ajuta destui copii ca să simt că am echilibrat balanţa.

Frank scoase fotografiile din plic şi i le întinse lui Tucker.

Negrul se uită la fiecare în parte.

— Îl cunosc pe nemernic. E unul dintre cei treizeci despre care adunăm probe în momentul de faţă.

Inima lui Tony îşi acceleră bătăile la gîndul vînătorii care se anunţa.

— Numai că nu foloseşte numele de Valdez, adăugă Tucker.

— Dar care, Juan Mazquezza?

— Nici acesta. Cred că se numeşte Ortiz.

— Ştii unde lam putea găsi?

Tucker se ridică în picioare.

— Daţimi voie să sun la centrul de informaţii de la SelfPride. Sar putea să aibă o adresă.

— Grozav! se bucură Frank.

Tucker porni spre bucătărie, cu gînd să vorbească la telefonul de acolo, apoi se opri şi întoarse capul către cei doi poliţişti.

— Ar putea dura cîteva minute. Dacă vreţi să vă omorîţi timpul uitînduvă la desenele mele, vă puteţi duce în birou. Arătă spre uşa dublă care lega biroul de sufragerie.

— Bineînţeles, exclamă Tony. Miar face plăcere să le văd.

Intră în birou împreună cu Frank şi constată că încăperea era mobilată şi mai auster decît sufrageria. O masă de desen, mare şi scumpă, cu o lampă pe ea. Lîngă masă era tras un scaun înalt, cu pernă şi spătar cu arc, lîngă care se găsea un dulăpior pe rotile cu toate instrumentele de lucru. Lîngă o fereastră stătea un manechin de magazin, cu capul înclinat timid şi cu braţele netede şi lucitoare întinse în lături. La picioarele manechinului se vedeau cupoane de materiale în culori vii. Nu existau rafturi sau dulapuri. Vrafurile de schiţe, blocuri şi ustensile de desen erau aliniate pe podea, lîngă perete. Se vedea limpede că Eugene Tucker era convins că, întro bună zi, va reuşi săşi mobileze întreaga casă cu piese la fel de rare ca cele din sufragerie şi, între timp, oricît iar fi de incomod, nu ar voi să cheltuiască bani pe mobilă ieftină, de folosinţă temporară.

Chintesenţa optimismului californian, se gîndi Tony.

Pe un perete erau prinse, în piuneze, schiţe în creion şi alte cîteva în culori. Rochiile, taioarele şi bluzele erau sofisticate, totuşi naturale, feminine, dar nu înzorzonate. Avea un excelent simţ al culorii şi intuia genul de detaliu care oferea originalitate unui anumit obiect vestimentar. Fiecare dintre desene luat în parte era, fără îndoială, creaţia unui talent de excepţie.

Lui Tony încă nui venea să creadă că negrul acela uriaş şi înăsprit de viaţă putea crea îmbrăcăminte femeiască pentru aşi cîştiga existenţa. Apoi îşi dădu seama că şi în cazul lui funcţiona acelaşi paradox ca în cazul lui Tucker. Ziua era poliţist criminalist, înăsprit de toate violenţele la care era martor, iar noaptea devenea artist, aplecat asupra unei pînze din apartamentul transformat în studio, unde picta, picta şi iar picta. Întrun fel ciudat, se simţea frate cu Eugene, în ciuda culorii pielii.