I morţii şi VIII

— Sincer să fiu, pînă acum nu mam gîndit la asta, răspuse Joshua.

— Sincer să fiu, nu ştiu cît de... prezentabil lam putea face pe răposat, spuse Tannerton. Cei de la Angels' Hill nu iau dat o înfăţişare întru totul corespunzătoare cînd lau îmbălsămat. Obrazul pare cumva supt şi tras. Nu sînt mulţumit de ce au făcut Nu sînt cîtuşi de puţin mulţumit. Aş putea încerca să obţin un oarecare tonus, dar asemenea cîrpeli rareori dau rezultate. Cît despre cosmetizare... zău... repet că nu ştiu dacă nu cumva a trecut prea mult timp de la deces. Vreau să spun că, după toate aparenţele, cadavrul a fost expus la soare cîteva ore după deces, înainte de a fi descoperit. Apoi a rămas optsprezece ore la congelator, pînă să fie efectuată îmbălsămarea. Fără îndoială căl pot face să arate mult mai bine decît acum. Dar dacăi vorba să readuc pe faţă sclipirea vieţii... Vedeţi, după condiţiile la care a fost supus, structura pielii sa schimbat substanţial, nu va mai accepta la fel de bine pudra şi fondul de ten. Cred că poate...

Simţind căi vine greaţă, Joshua îl întrerupse.

— Lasăl întrun sicriu închis.

— Fără expunere?

— Fără.

— Sînteţi sigur?

— Absolut.

— Bine. Să vedem... Vreţi să fie înmormîntat în costum?

— E necesar, dacă tot va rămîne în sicriu închis?

— Pentru mine ar fi mai simplu dacă lam pune întrun giulgiu.

— Perfect.

— Alb sau un bleumarin frumos?

— Naveţi ceva în picăţele?

— În picăţele?

— Sau în dungi galben cu portocaliu?

Zîmbetul mereu la îndemînă al lui Tannerton îşi făcu loc de sub expresia sobră de antreprenor de pompe funebre, dar tînărul se strădui să şil ascundă la loc. Joshua bănuia că, în particular, Avril era un mare iubitor de distracţii, genul de băiat de treabă, cum nu se poate mai potrivit ca tovarăş de pahar. În acelaşi timp, Tannerton părea convins că imaginea sa publică îi cerea să fie sobru şi lipsit de simţul umorului în toate ocaziile. Îl deranja vizibil ca Avril cel de toate zilele să iasă la iveală cînd nu trebuia văzută decît persoana publică. Candidatul ideal pentru o eventuală criză de schizofrenie, se gîndi Joshua.

— Un giulgiu alb, decise avocatul.

— Dar sicriul? Ce stil ar fi...

— Las alegerea în grija dumitale.

— Foarte bine. Cam la ce sumă?

— Poate să fie cel mai scump. Ne putem permite.

— Se zice că ar fi avut vreo două, trei milioane.

— Probabil, de două ori mai mult, spuse Joshua.

— Nai fi zis, după cum a trăit.

— Sau după cum a murit, completă Joshua.

Tannerton se gîndi o clipă la cele auzite şi spuse:

— Slujbă religioasă?

— Nu mergea la biserică.

— Atunci, să preiau eu rolul preotului?

— Dacă doreşti.

— Vom ţine o scurtă slujbă la mormînt, zise Tannerton. Voi citi un pasaj din Biblie sau, poate, doar un text la inspiraţia momentului, ceva care să se potrivească la orice credinţă.

Căzură de acord asupra orei înhumării: duminică la orele două dupăamiază. Bruno avea să odihnească lîngă Katherine, mama lui adoptivă, în cimitirul comitatului Napa.

Cînd Joshua se ridica să plece, Tannerton spuse:

— Sper din tot sufletul că, pînă în prezent, aţi apreciat serviciile mele şi vă asigur că voi face tot cemi stă în putinţă ca totul să se desfăşoare bine pînă la capăt.

— Ei bine, spuse Joshua, de un lucru mai convins. Mîine voi redacta un nou testament. Cînd îmi va bate ceasul, jur să las cu limbă de moarte să fiu incinerat.

Tannerton încuviinţă din cap.

— Ne putem ocupa noi de acest lucru.

— Nu mă zori, fiule. Nu mă zori.

Tannerton se îmbujoră la faţă.

— Oh, nam vrut să spun...

— Ştiu, ştiu. Linişteştete.

Tannerton îşi drese glasul, stînjenit.

— Am... am să vă conduc pînă la uşă.

— Nui nevoie. O găsesc şi singur.

Afară, în spatele firmei de pompe funebre, noaptea era foarte adîncă şi întunecoasă. Nu exista decît o singură lumină, un bec de o sută de waţi deasupra uşii din spate. Raza lui nu lumina decît la cîţiva metri în bezna ca de catifea.

Tîrziu, spre seară, se pornise o adiere care, o dată cu lăsarea nopţii, se transformase în rafale de vînt. Aerul învolburat şi rece părea că şuieră şi geme.

Joshua se duse la maşina pe care o lăsase dincolo de cercul palid de lumină. Deschise portiera, cu sentimentul ciudat că cineva îl privea. Privi peste umăr, spre casa de pompe funebre, dar la ferestre nu era nimeni.

Ceva se mişcă prin întuneric. La zece metri depărtare. Lîngă garajul pentru trei maşini. Joshua mai curînd simţi decît văzu mişcarea. Îşi încordă privirea, dar văzul lui nu mai era la fel de bun ca altădată şi nu reuşi să desluşească nimic neobişnuit în întuneric.

Nui decît vîntul, se gîndi el. Doar vîntul care trece printre copaci şi tufe sau peste un ziar aruncat pe jos sau printrun boschet uscat.

Apoi mişcarea se repetă. De data aceasta o văzu. Acel ceva stătea ghemuit în dreptul şirului de tufe care străjuiau aleea spre garaj. Joshua nu putea vedea clar. Nu distingea decît o umbră, o pată neagrăpurpurie pe fundalul negrualbăstrui al nopţii, la fel de neclară şi difuză ca oricare altă umbră — numai că umbra aceasta se mişca.

Nui decît un cîine, se gîndi Joshua Un cîine vagabond. Sau poate vreun copil pus pe şotii.

— E cineva acolo? Nici un răspuns.

Se depărtă de maşină cîţiva paşi.

Umbra se trase repede înapoi vreo trei sau patru metri, ţinînduse pe lîngă tufe. Se opri întrun petic de întuneric, rămînînd ghemuită, la pîndă.

Nui un cîine, îşi dădu seama Joshua. E prea mare pentru un cîine. Trebuie să fie un copil. Probabil, pus pe rele. Vreun copil cu gînduri necurate.

— Cinei acolo? Tăcere. Hai, ieşi de acolo.

Nici un răspuns. Doar şoaptele vîntului.

Joshua porni în direcţia umbrei ascunse printre umbre, dar se opri brusc, dînduşi seama instinctiv că acel ceva era periculos. Cumplit de periculos. Fatal. Trăi toate reacţiile involuntare ale animalului confruntat cu o ameninţare: un fior pe şira spinării, pielea capului păru că i se mişcă şi se strînge pe craniu, inima începu săi bată nebuneşte, buzele i se uscară, degetele i se arcuiră ca nişte gheare, auzul îi deveni mai ascuţit decît cu cîteva clipe în urmă. Îşi îndoi spatele şişi cocoşă umerii, luînd instinctiv o poziţie de apărare.

— Cinei acolo? repetă el.

Umbra se răsuci în loc şi o luă la fugă printre tufe. Traversă viile care mărgineau proprietatea lui Avril Tannerton. Cîteva clipe Joshua continuă să audă zgomotul din ce în ce mai slab al paşilor care se îndepărtau în fugă, taptaptap, paşi alergînd greoi, şi o răsuflare şuierată din ce în ce mai slabă. Apoi nu se mai auzi decît vîntul.

Privind peste umăr de cîteva ori, se înapoie la maşină. Urcă la volan, trase portiera după el şi o încuie. Întîmplarea începea deja săi pară ireală. Semăna din ce în ce mai mult cu un vis. Oare chiar fusese cineva în întuneric, aşteptînd, pîndind? Existase acolo ceva periculos sau fusese doar închipuirea lui? După o jumătate de oră în macabra sală de lucru a lui Avril Tannerton te puteai aştepta să sari ca ars la zgomotele mai ciudate şi să începi să vezi creaturi monstruoase prin tufişuri. Pe măsură ce muşchii i se relaxau şi inima îşi domolea bătăile, Joshua începu să se convingă că se purtase ca un copil. Ameninţarea pe care o simţise atît de acut părea acum o năzărire, o creaţie a nopţii şi a vîntului.

În cel mai rău caz, fusese un copil. Un derbedeu.

Demară şi porni spre casă, surprins şi amuzat de efectul sălii de lucru a lui Tannerton asupra lui.

Sîmbătă seara, la ora şapte fix, Anthony Clemenza sosi la locuinţa lui Hilary din Westwood, la volanul unui jeep.

Hilary îi ieşi în întîmpinare. Purta o rochie de mătase de culoarea smaraldului, mulată pe corp, cu mîneci lungi şi strîmte şi decolteu îndeajuns de adînc cît să atragă fără să provoace. Nuşi mai dăduse întîlnire de peste un an şi aproape uitase cum trebuia să se îmbrace pentru ritualul îndrăgostiţilor. Petrecuse două ore alegînduşi toaleta, la fel de nehotărîtă ca o şcolăriţă. Acceptase invitaţia lui Tony fiindcă era cel mai interesant bărbat pe carel întîlnise în ani de zile — şi totodată fiindcă îşi dădea toată silinţa săşi învingă tendinţa de a se ascunde de restul lumii. O tulburase felul în care o analizase Wally Topelis: impresarul o prevenise că folosea încrederea în sine drept pretext pentru a se îndepărta de oameni, iar Hilary îşi dădea seama că Wally spusese adevărul.

Evita săşi facă prieteni şi să aibă relaţii cu bărbaţi, temînduse de suferinţa pe care numai prietenii şi amanţii o puteau provoca prin trădare şi abandon. Dar în timp ce se apăra de această suferinţă, îşi refuza plăcerea unor relaţii frumoase cu persoane care nar fi dezamăgito. Crescînd în preajma părinţilor ei alcoolici şi violenţi, învăţase că manifestările afective erau de regulă urmate de izbucniri furioase şi de pedepse neaşteptate.

Nu se temuse niciodată să rişte în munca ei şi în afaceri; acum sosise momentul să aducă acelaşi spirit de aventură şi în viaţa personală. Se îndreptă în pas vioi spre jeepul albastru, legănînduşi uşor şoldurile, încordată la gîndul căşi asuma riscurile emoţionale implicate de jocul dintre un bărbat şi o femeie, şi totodată simţinduse proaspătă şi feminină, infinit mai fericită decît fusese de multă vreme încoace.

Tony se grăbi să meargă la portiera din dreapta şi so deschidă.

— Caleaşca regală vă aşteaptă, spuse el, făcînd o plecăciune adîncă.

— Trebuie să fie o greşeală. Nu sînt regină.

— Pentru mine arăţi ca o regină.

— Nu sînt decît o umilă slujnică.

— Eşti de o mie de ori mai frumoasă decît regina.

— Ar fi de preferat să nu afle ceai spus. Altfel, cu siguranţă ţiar tăia capul.

— Prea tîrziu.

— Cum?

— Deja miam pierdut capul pentru tine.

Hilary oftă.

— Prea siropos? întrebă el.

— După asta simt nevoie de lămîie.

— Dar ţia plăcut.

— Da, recunosc că mia plăcut. Probabil că mă dau în vînt după complimente, spuse ea, urcînd în jeep întro învolburare de mătase verde.

În timp ce se îndreptau spre Wesrwood Boulevard, Tony o întrebă:

— Sper că nu te simţi jignită?

— De ce?

— De rabla mea.

— Cum să mă simt jignită de un jeep? Vorbeşte? Mă poate insulta?

— Nui Mercedes.

— Un Mercedes nui un Rolls. Iar un Rolls nui o Toyota.

— Ce spui tu aduce a filozofie Zen.

— Dacă mă crezi snoabă, de ce mai invitat în oraş?

— Nu te cred snoabă, răspunse el. Dar Frank spunea că ne vom simţi stînjeniţi, fiindcă tu ai mai mulţi bani decît mine.

— Păi, în urma experienţei pe care am avuto cu el, aş spune că aprecierile lui despre oameni nu se prea potrivesc.

— Are necazurile lui, încuviinţă Tony, cotind la stînga pe Wiltshire Boulevard. Dar încearcă să şi le rezolve.

— Recunosc că nu vezi multe maşini ca aceasta în Los Angeles.

— De regulă, femeile mă întreabă dacă mai am o maşină.

— Mie puţin îmi pasă dacă mai ai sau nu.

— În Los Angeles eşti judecat după maşina pe care o ai.

— Zău? Atunci tu eşti un jeep. Iar eu sînt un Mercedes. Sîntem maşini, nu oameni. Ar trebui să mergem la garaj, să ne schimbăm uleiul, nu la restaurant pentru cină. Ţi se pare absurd?

— Absolut deloc, răspunse Tony. De fapt, miam cumpărat un jeep fiindcă îmi place să merg la schi trei sau patru weekenduri în fiecare iarnă. Cu rabla asta ştiu că nam niciodată probleme să străbat trecătorile din munţi, indiferent de vreme.

— Întotdeauna miam dorit să ştiu să schiez.

— Am să te învăţ. Va trebui să mai aştepţi cîteva săptămîni. Dar nu mai e mult şi va ninge în Mammoth.

— Pari foarte sigur că vom continua să rămînem prieteni şi peste cîteva săptămîni.

— De ce nu? întrebă el.

— Poate că primul lucru pe carel vom face astăseară la restaurant va fi să ne certăm.

— Pe ce motiv?

— Politică.

— Părerea mea e că toţi politicienii sînt nişte nemernici însetaţi de putere, care nu se pricep săşi lege nici şireturile.

— Astai şi părerea mea.

— Sînt adeptul principiului libertăţii de conştiinţă.

— Şi eu... Întrun fel.

— Iar navem motiv de ceartă.

— Poate ne vom certa pe teme religioase.

— Eu am fost crescută în credinţa catolică. Dar în prezent nu mai aparţin nici unei religii.

— La fel şi eu.

— Se pare că nu reuşim să ne certăm.

— Poate că sîntem genul de persoane care se ceartă din fleacuri, din nimicuri, spuse ea.

— De pildă?

— De pildă, din moment ce mergem la un restaurant italienesc, poate că ţie îţi place pîinea cu usturoi, în timp ce eu nu pot so sufăr.

— Şi ne vom certa din acest motiv?

— Pentru pîinea cu usturoi sau pentru fettucini sau pentru manicotti.

— Nu. Acolo unde te duc eu, îţi va plăcea totul, declară Tony. Aşteaptă şi ai să vezi.

O duse la Savatino's Ristorante de pe Santa Monica Boulevard. Era un local intim, cu o capacitate de cel mult şaizeci de locuri, dar care lăsa impresia că nu dispune decît de treizeci. Era un loc plăcut, confortabil, genul de restaurant în care uiţi cînd trece timpul şi petreci şase ore la cină, dacă chelnerii nu fac nimic să te zorească. Lumina era blîndă şi caldă. Discurile de operă — în cea mai mare parte Gigli, Caruso şi Pavarotti — sunau suficient de tare cît să poată fi auzite şi apreciate, fără însă să deranjeze conversaţia. Poate că decorul era cam încărcat, dar o porţiune a lui, o frescă spectaculoasă, era, după părerea lui Hilary, absolut superbă. Pictura acoperea un întreg perete şi descria cele mai obişnuite plăceri ale stilului de viaţă italian: struguri, vin, paste făinoase, femei cu ochii negri, bărbaţi bruneţi şi frumoşi, o nonna durdulie şi afectuoasă, un grup de oameni dansînd pe muzica unui acordeon, un picnic sub măslini şi multe altele. Hilary nu văzuse în viaţa ei ceva cît de cît asemănător, fiindcă pictura nu era nici complet realistă, nici stilizată, nici abstractă, nici impresionistă, ci un straniu copil vitreg al suprarealismului, o combinaţie deosebit de ingenioasă între Andrew Wyeth şi Salvador Dali.

Patronul localului, Michael Savatino, fost poliţist, era de o veselie debordantă. Îl strînse în braţe pe Tony, luă mîna lui Hilary şi o sărută, îl înghionti uşor pe Tony în burtă şii recomandă paste făinoase, ca să se mai împlinească la trup, apoi insistă ca amîndoi săl însoţească la bucătărie, să vadă noul aparat de cappuccino. La ieşirea din bucătărie, îşi făcu apariţia soţia lui Michael, o blondă uluitoare, pe nume Paula, aşa că îmbrăţişările, sărutările şi complimentele reîncepură. În cele din urmă, Michael o luă de braţ pe Hilary şii însoţi, pe ea şi pe Tony, întrun separeu dintrun colţ. Spuse şefului de sală să aducă două sticle de Brunello di Montelcino de la Biondi Santi, aşteptă vinul şil destupă el însuşi. După ce paharele fură umplute şi se rostiră urările de rigoare, îi lăsă pe cei doi oaspeţi, făcîndui cu ochiul lui Tony în semn de aprobare. Văzînd că Hilary remarcase gestul, rîse şii făcu şi ei cu ochiul.

— Pare un om foarte drăguţ, spuse ea după ce Michael îi lăsă singuri.

— E un tip nemaipomenit, încuviinţă Tony.

— Am impresia că ţii mult la el.

— Mie tare drag. A fost un partener perfect pe vremea cînd lucram împreună la criminalistică.

Pe nesimţite, discuţia lunecă spre munca de poliţist, apoi spre scrierea de scenarii. Tony era un interlocutor atît de agreabil, încît Hilary avea impresia căl cunoştea de ani întregi. Între ei nu exista nici cea mai mică urmă de stînjeneală, cum se întîmplă de obicei la prima întîlnire.

La un moment dat el o surprinse admirînd pictura de pe perete.

— Îţi place fresca? întrebă Tony.

— E superbă.

— Zău?

— Nu eşti de aceeaşi părere?

— E destul de bună, încuviinţă el.

— E puţin spus. Cine a pictato? Ştii?

— Un artist fără noroc, răspunse Tony. A pictato în schimbul a cincizeci de mese gratuite.

— Numai cincizeci? Michael a făcut o afacere grozavă.

Începură să discute despre filme, cărţi, muzică şi teatru.

Mîncarea era aproape la fel de bună ca şi conversaţia. Aperitivele uşoare constau din două clătite dolofane, una umplută cu brînză ricotta naturală, cealaltă, cu o tocătură picantă din carne de vită, ceapă, ardei gras, ciuperci şi usturoi. Salatele uriaşe şi fragede erau acoperite din belşug cu lamele de ciuperci crude. Tony alese felul întîi, viţel Savatino, specialitatea casei, o felie de carne de viţel incredibil de fragedă şi albă, cu un sos subţire de culoare brună, ceapă peştişori şi şuviţe de dovlecei prăjiţi. Cappuccino era excelent.

Cînd terminară masa şi Hilary se uită la ceas, descoperi cu uimire că era ora unsprezece şi zece.

Michael Savatino se opri la masa lor săşi savureze laudele, apoi îi spuse lui Tony:

— Numărul douăzeci şi unu.

— Ba nu. Douăzeci şi trei.

— După socotelile mele, te înşeli.

— Socotelile tale sînt greşite.

— Douăzeci şi unu, insistă Michael.

— Douăzeci şi trei, repetă Tony. Şi ar trebui, de fapt, să fie douăzeci şi trei şi douăzeci şi patru. În definitiv, sîntem două persoane.

— Nu, nu! protestă Michael. Număram ocaziile, nu persoanele.

Uimită, Hilary întrebă:

— Nu mai sînt eu în toate minţile sau conversaţia voastră e cu totul aberantă?

Michael clătină din cap, exasperat de încăpăţînarea lui Tony.

— Cînd mia pictat fresca, i se adresă el lui Hilary, am vrut săi plătesc cu bani, dar ma refuzat. A spus cămi vinde pictura în schimbul cîtorva mese gratuite. Eu am insistat să fie o sută. El a zis douăzeci şi cinci. Pînă la urmă, am căzut de acord pentru cincizeci. Îşi subevaluează munca, şi asta mă scoate din sărite.

— Tony a pictat fresca? întrebă Hilary.

— Nu ţia spus?

— Nu.

Hilary se uită la Tony, care zîmbi fîstîcit.

— De aceea conduce un jeep, explică Michael. Cînd vrea să meargă în munţi să picteze un studiu de natură, jeepul îl poate duce oriunde vrea.

— Mie mia spus că are jeep fiindcă îi place să schieze.

— Şi asta. Dar, în primul rînd, ca să meargă în munţi şi să picteze. Ar trebui să fie mîndru de munca lui. Dar mai lesne smulgi dinţii unui crocodil decît să îl faci pe Tony să vorbească despre arta lui.

— Sînt amator, interveni Tony. Nimic nui mai plicticos decît un amator care perorează despre "arta" lui.

— Fresca asta nui opera unui amator, spuse Michael.

— Absolut, întări Hilary.

— Sînteţi prietenii mei, spuse Tony, aşa căi firesc să mă copleşiţi cu laude. Dar nici unul din voi nu are competenţa unui critic de artă.

— A cîştigat două premii, îi spuse Michael lui Hilary.

— Premii? se întoarse ea spre Tony.

— Nimic important.

— În amîndouă cazurile a cîştigat premiul întîi, nu se lăsă Michael.

— Ce expoziţii? întrebă Hilary.

— Unele fără importanţă, răspunse Tony.

— Visează săşi cîştige existenţa prin pictură, dar nu mişcă un deget pentru asta, declară Michael.

— Fiindcă e un simplu vis, explică Tony. Aş fi un neghiob dacă aş crede cu adevărat că aş putea avea succes cu pictura mea.

— Nici na încercat vreodată serios, i se adresă Michael lui Hilary.

— Un pictor nu primeşte salariu în fiecare săptămînă, spuse Tony. Nici asigurări de sănătate. Nici pensie.

— Dar, dacă ai vinde două tablouri pe lună la jumătate din cît valorează, ai cîştiga mai mult decît ca poliţist, nu se lăsă Michael.

— Iar dacă naş vinde nimic timp de o lună, două sau şase, replică Tony, cine miar plăti chiria?

Michael se întoarse din nou spre Hilary.

— Are apartamentul ticsit de tablouri, unul lîngă altul. Stă pe o avere şi nu face nimic so valorifice.

— Exagerează, interveni Tony.

— Ah, am renunţat! exclamă Michael. Poate reuşeşti săi vîri minţile în cap, Hilary. Se îndepărtă de masa lor, repetînd: Douăzeci şi unu.

— Douăzeci şi trei, îl contrazise Tony.

Mai tîrziu, în jeep, în timp ce Tony o conducea acasă, Hilary întrebă:

— De ce nu încerci măcar săţi duci tablourile la o galerie, să vezi dacăi interesează?

— Nui va interesa.

— Ai putea cel puţin să întrebi.

— Hilary, nu sînt suficient de bun.

— Fresca aceea este excelentă.

— E o mare diferenţă între o frescă de restaurant şi artele frumoase.

— Fresca aceea este artă.

— Trebuie săţi reamintesc că nu eşti expertă în pictură.

— Cumpăr tablouri din plăcere şi ca investiţie.

— Cu ajutorul directorului galeriei, în ce priveşte investiţia? întrebă el.

— Întocmai. Wyant Stevens din Beverly Hills.

— Atunci, el e expertul, nu tu.

— De ce nui arăţi lui o parte din lucrări?

— Nu suport să fiu respins.

— Te asigur că nu te va respinge.

— Nu vrei să nu discutăm despre tablourile mele?

— De ce?

— Sînt sătul de subiect.

— Eşti un om dificil.

— Şi plictisit, adăugă el.

— Atunci, despre ce să discutăm?

— Ei bine, cear fi să discutăm dacă ai de gînd sau nu să mă inviţi la un coniac?

— Vrei să vii să bei un coniac?

— Coniac?

— Asta am.

— Ce marcă?

— Remy Martin.

— Cel mai bun. Zîmbi larg. Zău că nu ştiu. Sa făcut teribil de tîrziu.

— Dacă nu vii, spuse ea, va trebui să beau de una singură.

O amuza acel joc copilăresc.

— Nu te pot lăsa să bei de una singură, zise el.

— Ar fi semn de alcoolism.

— Fără îndoială.

— Dacă nu vii să bem un coniac împreună, mă vei împinge pe panta beţiei şi a ruinei totale.

— Ceea ce nu miaş ierta o viaţă întreagă.

Un sfert de oră mai tîrziu şedeau alături pe canapea, în faţa şemineului, cu ochii la flăcări şi sorbind coniac Remy Martin.

Hilary se simţea uşor ameţită, nu din pricina coniacului, ci datorită prezenţei lui şi fiindcă se întreba dacă vor face dragoste. Niciodată nu se culcase cu un bărbat de la prima întîlnire. De regulă era circumspectă şi ezita să se angajeze întro relaţie înainte de cîteva săptămîni — uneori chiar cîteva luni — timp în care săl cunoască mai bine. De multe ori îi luase atît de mult timp ca să se hotărască, încît pierduse bărbaţi care ar fi putut deveni amanţi minunaţi şi prieteni de o viaţă. Dar după o singură seară petrecută cu Tony Clemenza se simţea în largul ei şi în deplină siguranţă alături de el. Era un bărbat extrem de atrăgător. Înalt. Brunet. O frumuseţe aspră. Cu autoritatea şi siguranţa de sine a unui poliţist. Şi totuşi blînd. Surprinzător de blînd. Şi sensibil. Trecuse atîta timp de cînd nu se mai lăsase atinsă şi posedată, de cînd iubise şi fusese iubită, de cînd împărţise ceva cu un bărbat. Cum de lăsase să treacă atîta timp? Se imagina cu uşurinţă în braţele lui, goală sub trupul lui, apoi deasupra lui şi, pe cînd acele imagini încîntătoare îi invadau mintea, îşi dădu seama că, probabil, şi el împărtăşea aceleaşi gînduri.

În clipa aceea sună telefonul.

— La dracu'! exclamă ea.

— Cineva cu care nu voiai să vorbeşti?

Ea întoarse capul şi se uită la telefon, un model de culoare castanie, aşezat pe un birou din colţ. Telefonul continua să sune insistent.

— Hilary?

— Pun prinsoare că e el, spuse femeia.

— Care el?

— Am primit mereu astfel de telefoane...

Ţîrîitul strident nu înceta.

— Ce fel de telefoane? întrebă Tony.

— În ultimele zile cineva ma sunat mereu şi, de fiecare dată cînd ridic receptorul, nu scoate o vorbă. Sa întîmplat de şase sau opt ori.

— Şi nu spune nimic?

— Nu face decît să asculte, spuse ea. Trebuie să fie vreun ţicnit care sa inspirat din relatările ziarelor despre Bruno Frye.

Ţîrîitul insistent o făcu să scrîşnească din dinţi.

Se ridică şi se apropie, şovăind, de aparat.

Tony se duse lîngă ea.