I morţii şi VIII

6

Miercuri dimineaţă, Joshua Rhinehart zbură la San Francisco în avionul personal, Cessna Turbo Skylane RG. Era o minunăţie de aparat, cu o viteză de croazieră de 173 de noduri şi o autonomie de zbor de peste o mie şase sute de kilometri.

Începuse să ia lecţii de zbor cu trei ani în urmă, la scurt timp după moartea Corei. În cea mai mare parte a vieţii lui visase să fie pilot, dar niciodată nuşi găsise timp să înveţe cum să piloteze pînă la vîrsta de cincizeci şi opt de ani. Cînd o pierduse pe Cora întrun mod atît de neaşteptat, înţelesese că era un naiv dacăşi închipuia că moartea era o nenorocire care se abătea numai asupra altora. Îşi dusese existenţa ca şi cum iar fi fost dat să trăiască o eternitate, ca şi cum ar fi putut cheltui din ea la infinit. Îşi închipuise că avea tot timpul la dispoziţie ca să meargă în Europa şi în Orient, ca să se relaxeze, să călătorească şi să se distreze, aşadar, întotdeauna amînase croazierele şi vacanţele, le amînase pînă cînd îşi făcuse o carieră ca jurist, apoi pînă cînd reuşise să plătească toate ipotecile pentru vasta lor proprietate mobiliară, apoi pînă cînd afacerea cu viticultura se pusese pe picioare, apoi... Apoi deodată Cora nu mai avusese timp. Îi era îngrozitor de dor de ea şi încă îl chinuiau remuşcările cînd se gîndea la toate acele lucruri amînate pentru prea mult timp. El şi Cora fuseseră fericiţi împreună. Din multe puncte de vedere, avuseseră parte de o viaţă conjugală frumoasă, ba chiar excelentă în raport cu alţii. Niciodată nu duseseră lipsă de nimic: nici de hrană, nici de adăpost, nici de lux. Întotdeauna avuseseră destui bani. Însă niciodată destul timp. Joshua nu se putea împiedica să nu se gîndească la cum ar fi putut să fie. No putea readuce pe Cora lîngă el, însă, cel puţin, era ferm hotărît să se bucure de viaţă cît mai mult posibil în anii carei mai erau hărăziţi. Cum niciodată nu fusese sociabil şi fiindcă avea impresia că nouă din zece persoane erau teribil de ignorante sau răutăcioase, cele mai multe plăceri şi le afla în singurătate. Dar, cu toată preferinţa lui pentru singurătate, aproape nici una dintre acele plăceri nui oferea mulţumirea pe care ar fi trăito dacă lear fi împărţit cu Cora. Zborul era una dintre puţinele excepţii. În avionul Cessna, sus deasupra solului, se simţea eliberat de toate constrîngerile: nu numai de legile gravităţii, ci şi de lanţurile regretelor şi ale remuşcării.

Înviorat şi refăcut de zbor, Joshua ateriză la San Francisco puţin după ora nouă. În mai puţin de un ceas se găsea la First Pacific United Bank, dînd mîna cu domnul Ronald Preston, cu care discutase la telefon marţi dupăamiază.

Preston era unul dintre vicepreşedinţii băncii şi avea un birou somptuos, cu mobilier tapiţat cu piele şi cu mult lemn de tec bine lustruit. Era un birou luxos, bine izolat şi confortabil.

În contrast cu biroul, Preston era un om înalt şi slab, cu un aer fragil şi vulnerabil. Avea obrazul foarte bronzat şi purta o mustaţă tunsă cu grijă. Vorbea prea repede, gesticulînd grăbit, ca o maşină scurtcircuitată care arunca scîntei în toate părţile.

În acelaşi timp, însă, era eficient. Pregătise un dosar amănunţit cu toate conturile lui Bruno Frye, pentru toţi cei cinci ani cît Frye făcuse afaceri cu First Pacific United. Dosarul conţinea o listă a depunerilor şi retragerilor din contul de economii, altă listă cu datele la care Frye vizitase seiful, fotocopii clare după evaluările lunare ale contului de cecuri, realizate după înregistrări pe microfilm, şi copii ale fiecărui cec completat pentru acest cont.

— La prima vedere, poate vi se pare că nu vam dat copii după toate cecurile scrise de domnul Frye. Dar vă asigur că nu este aşa. Pur şi simplu, nau existat prea multe. În cont au intrat şi au ieşit mulţi bani, dar în primii trei ani şi jumătate domnul Frye a completat numai două cecuri pe lună. În ultimul an şi jumătate au existat trei cecuri pe lună, de fiecare dată pentru aceleaşi persoane.

Joshua nu se obosi să deschidă dosarul.

— Am săl consult mai tîrziu. Acum aş vrea să stau de vorbă cu casiera care a plătit banii retraşi din contul de cecuri şi din cel de economii.

Întrun colţ al încăperii se vedea o masă rotundă de şedinţe, cu şase scaune tapiţate şi confortabile aşezate de jur împrejur. Joshua îşi alese acest loc pentru a sta de vorbă cu angajaţii.

Cynthia Willis, casiera, era o negresă sigură pe ea şi destul de frumoasă, în vîrstă de aproape patruzeci de ani. Purta o fustă albastră şi o bluză albă, apretată. Avea părul frumos coafat, unghiile frumos tăiate şi date cu lac strălucitor. Se mişca graţios şi elegant, iar cînd Joshua o invită să ia loc pe scaunul din faţa lui, se aşeză ţinînduşi spatele foarte drept.

Preston rămase în picioare lîngă birou, frămîntînduse în tăcere.

Joshua deschise plicul adus de acasă, în care se găseau cincisprezece fotografii ale unor persoane care locuiau sau locuiseră la St. Helena. Le întinse pe masă şi spuse:

— Domnişoară Willis...

— Doamna Willis, îl corectă ea.

— Iertaţimă, doamnă Willis. Aş dori să priviţi fiecare dintre aceste fotografii şi apoi sămi spuneţi care îl reprezintă pe Bruno Frye. Dar numai după ce le studiaţi pe toate.

Ea cercetă fotografiile preţ de un minut, apoi alese două dintre ele.

— Acestea două.

— Sînteţi sigură?

— Absolut, întări femeia. Nici nui greu. Ceilalţi treisprezece nu seamănă deloc cu el.

Se descurcase minunat, mult mai bine decît se aşteptase Joshua. Multe fotografii erau înceţoşate, altele întunecate. Joshua se folosise cu bună ştiinţă de fotografii de slabă calitate, pentru a face identificarea mai dificilă, dar doamna Willis nu ezitase nici o clipă. Deşi afirmase că ceilalţi treisprezece nu semănau cu Frye, cîţiva aduceau totuşi cu el. Joshua alesese cîteva persoane care aduceau cu Frye, măcar pentru motivul că aparatul de fotografiat nu fusese bine reglat, dar şiretlicul nu avusese nici un efect asupra doamnei Willis, la fel de inoperant se dovedise şi trucul de a include două fotografii cu Frye, prim plan, dar foarte deosebite una de cealaltă.

Bătînd uşor cu degetul arătător în cele două fotografii, doamna Willis spuse:

— Acesta a fost omul care a venit la bancă în dupăamiaza zilei de joi, săptămîna trecută.

— Joi dimineaţă, spuse Joshua, Frye a fost ucis în Los Angeles.

— Nu cred, răspunse ea categoric. Trebuie să fie o greşeală.

— Iam văzut cadavrul, o asigură Joshua. Lam îngropat la St Helena duminica trecută.

Ea clătină din cap.

— Atunci, probabil aţi îngropat pe altcineva. Aţi înmormîntat altă persoană.

— Îl cunosc pe Bruno Frye de cînd avea cinci ani, îi explică Joshua. Cu neputinţă să mă fi înşelat.

— Iar eu ştiu bine pe cine am văzut, răspunse politicos, dar cu încăpăţînare femeia.

Nu aruncă nici o privire către Preston. Era prea mîndră ca săşi adapteze răspunsurile la indicaţiile lui. Ştia că este o funcţionară capabilă şi nu se temea de şeful ei. Îndreptînduşi spatele şi mai mult, spuse:

— Domnul Preston are dreptul la propria sa opinie. La urma urmei, nu dînsul la văzut pe omul acela, ci eu. A fost domnul Frye. În ultimii cinci ani a venit la bancă de două, trei ori pe lună. Întotdeauna depunea cel puţin două mii de dolari în contul de cecuri, uneori chiar trei mii, numai bani gheaţă. Numerar. Este un lucru neobişnuit. Sa făcut remarcat. La aceasta se adaugă înfăţişarea lui, musculatura şi...

— Sînt convins că nu făcea de fiecare dată depunerile la ghişeul dumneavoastră.

— Nu de fiecare dată, recunoscu ea. Dar de multe ori aşa sa întîmplat. Şi jur că el a fost acela care a operat retragerea de joi. Dacă îl cunoaşteţi cît de cît, domnule Rhinehart, ştiţi bine că nici nar fi fost nevoie săl văd vreodată pe domnul Frye ca să ştiu că era el. Laş fi recunoscut şi legată la ochi, datorită vocii lui neobişnuite.

— O voce poate fi imitată, spuse Preston, intervenind pentru prima oară în discuţie.

— Nu şi vocea lui, replică doamna Willis.

— Ar putea fi imitată, spuse Joshua, dar nu cu uşurinţă.

— Apoi ochii lui, spuse doamna Willis. Ochii sînt, cel puţin, la fel de ciudaţi ca vocea.

Intrigat de remarca femeii, Joshua se aplecă spre ea şi întrebă:

— Cei cu ochii lui?

— Avea o privire rece, răspunse ea. Nu din pricina culorii albastrecenuşii. Avea o privire foarte rece şi necruţătoare. De cele mai multe ori părea că nici nu te putea privi în ochi. Privirea îi luneca întro parte, ca şi cum sar fi temut să nui citeşti gîndurile. Dar în acele rare ocazii cînd te privea în ochi, expresia din privirea lui te făcea să te gîndeşti că... cel din faţa ta... nui chiar în toate minţile.

În calitatea sa de bancher diplomat dintotdeauna, Preston se grăbi să intervină.

— Doamnă Willis, nu mă îndoiesc că domnul Rhinehart doreşte să vă menţineţi în limitele obiective ale cazului. Dacă veniţi cu păreri personale, ele nu vor face decît să complice cazul şi săi îngreuneze misiunea.

Doamna Willis clătină din cap.

— Tot ce ştiu eu este că omul care a fost aici joia trecută avea aceiaşi ochi.

Joshua era oarecum şocat de remarcă, fiindcă şi el se gîndise adesea că ochii lui Bruno trădau un suflet chinuit. Privirea lui avea o expresie rătăcită, obsedată, dar şi o răceală de gheaţă sau de moarte, sesizată şi de Cynthia Willis.

În următoarele treizeci de minute Joshua îi puse mai multe întrebări, referitoare, printre altele, la omul care retrăsese banii lui Frye, la procedurile obişnuite cărora casiera trebuia să se conformeze cînd elibera mari sume de bani, la procedurile urmate în ziua de joi a săptămînii precedente, la tipul de act de identitate prezentat de impostor, la viaţa ei personală, la soţ, la copii, la cartea de muncă, la situaţia financiară curentă şi la alte cîteva lucruri. Se arătă sever cu ea, ba chiar aspru, cînd socoti că o asemenea atitudine iar fi fost utilă. Iritat la gîndul că va pierde alte săptămîni cu lichidarea proprietăţii Frye, datorită situaţiei nou ivite, dornic să găsească explicaţia misterului cît mai curînd, căuta un motiv ca so acuze de complicitate la jefuirea conturilor Frye, dar, pînă la urmă, nu descoperi nimic suspect. Întradevăr, cînd termină cu întrebările, ajunse so placă pe doamna Willis şi să aibă suficientă încredere în ea. Merse pînă întracolo, încît îşi ceru scuze că pe alocuri adoptase o atitudine aspră şi arţăgoasă, lucru pe care nul făcea decît arareori.

După ce doamna Willis se înapoie la casierie, Ronald Preston o chemă în birou pe Jane Symmons. Era femeia care însoţise sosia lui Frye în seiful băncii, la cutia cu valori. Jane Symmons avea douăzeci şi şapte de ani, era roşcată cu ochii verzi, un nas turtit şi o fire irascibilă. Vocea ei plîngăreaţă şi răspunsurile morocănoase stîrniră în Joshua cele mai rele porniri, dar cu cît el devenea mai aspru, cu atît ea se făcea mai arţăgoasă. Jane Symmons nu era la fel de clară în exprimare ca Cynthia Willis, şi Joshua no plăcu aşa cum o plăcuse pe negresă. Însă nuşi ceru scuze. Cu toate acestea, nu se îndoia că fata era la fel de sinceră ca doamna Willis, cel puţin în legătură cu problema în cauză.

După ce Jane Symmons ieşi din birou, Preston îl întrebă:

— Ei bine, ce părere aveţi?

— Nu cred ca vreuna din ele să fi fost implicată în vreo escrocherie, răspunse Joshua.

Preston răsuflă uşurat, dar se strădui să no arate.

— Aceasta este şi concluzia noastră.

— Însă cel care sa dat drept Frye prezintă, probabil, o neobişnuită asemănare cu răposatul.

— Domnişoara Symmons este o tînără foarte isteaţă, spuse Preston. Dacă ea a afirmat că omul semăna perfect cu Frye, asemănarea trebuie să fi fost cu adevărat uluitoare.

— Domnişoara Symmons e o arţăgoasă incorigibilă, replică îmbufnat Joshua. Dacă ar fi fost singura martoră, nu ştiu ce maş fi făcut. Preston clipi surprins. Totuşi, continuă Joshua, doamna Willis are un ascuţit simţ de observaţie. Şi e al naibii de inteligentă. Sigură pe sine, fără a fi încrezută. În locul dumitale, iaş încredinţa o slujbă mai importantă decît cea de casieră.

Preston îşi drese glasul.

— Păi... ăă... şi acum?

— Vreau să văd conţinutul seifului.

— Presupun că nu aveţi cheia domnului Frye.

— Nu. Încă nu sa întors din groapă ca să mio dea.

— Mă gîndeam că, poate, aţi găsito printre lucrurile lui Frye, după discuţia noastră de ieri.

— Nu. Dacă impostorul sa folosit de cheia lui, presupun că se află şi acum la el.

— Cum o fi intrat în posesia cheii? se miră Preston. Dacă ia fost dată de domnul Frye, lucrurile apar în cu totul altă lumină. Banca şiar putea schimba poziţia. Dacă domnul Frye a conspirat cu o sosie ca să ridice fonduri...

— Domnul Frye nu avea cum să conspire. Domnul Frye e mort. Acum cear fi să mergem să vedem ce se află în seif?

— Fără amîndouă cheile, va trebui să spargem seiful.

— Atunci, vă rog so faceţi, îi ceru Joshua.

Treizeci de minute mai tîrziu Joshua şi Preston se găseau în seiful băncii, inginerul băncii scoase încuietoarea sfărîmată, apoi trase toată cutia afară din peretele seifului. Îi înmînă cutia lui Ronald Preston, care io întinse lui Joshua.

— În mod obişnuit, spuse Preston oarecum înţepat, cineva var fi însoţit întrun separeu, ca să puteţi cerceta conţinutul cutiei, fără să fiţi văzut de cineva. Totuşi, întrucît există mari şanse să ridicaţi pretenţii la unele valori scoase din seif pe căi ilegale şi întrucît banca ar putea fi implicată întrun proces pornind de la aceste acuzaţii, insist să deschideţi cutia în prezenţa mea.

— Nu aveţi nici un temei legal să insistaţi asupra acestui lucru, replică acru Joshua. Dar nici prin gînd numi trece să dau banca dumneavoastră în judecată pe motive imaginare, aşa că am să vă satisfac curiozitatea chiar acum.

Joshua săltă capacul cutiei de valori. Înăuntru nu se găsea nimic altceva decît un plic alb. Joshua îl luă. Îi înapoie cutia goală lui Preston şi deschise plicul. Înăuntru se afla o singură foaie de hîrtie, cu o însemnare bătută la maşină, datată şi semnată.

Era cel mai bizar lucru pe care Joshua îl citise în viaţa lui. Nota părea scrisă de un om în delir.
Joi, 25 septembrie
Pentru oricine este interesat de această problemă:
Mama mea, Katherine Anne Frye, a murit acum cinci ani, dar mereu învie şi se întrupează în alte fiinţe omeneşti. A descoperit o cale de a se întoarce din mormînt şi încearcă să pună mîna pe mine. În momentul de faţă locuieşte în Los Angeles, sub numele de Hilary Thomas.

Azidimineaţă ma înjunghiat şi am murit în Los Angeles. Am de gînd să mă întorc acolo înainte ca ea să mă ucidă din nou. Fiindcă, dacă mă ucide de două ori, voi rămîne mort. Nu cunosc vrăjile ei. Nu mă pot întoarce din mormînt. Nu şi dacă mă ucide de două ori.

Mă simt atît de pustiit pe dinăuntru, atît de incomplet. Ma ucis şi nu mai sînt om întreg.

Las acest bilet, în caz că ea va învinge iarăşi. Pînă cînd voi muri de două ori, acesta este micul meu război, al meu şi numai al meu. Nu pot da totul la iveală şi nu pot cere protecţia poliţiei. Dacă fac acest lucru, toată lumea va şti ce sînt şi cine sînt. Toţi vor afla ce am ascuns o viaţă întreagă şi mă vor linşa. Dar, dacă ea va pune din nou mîna pe mine, nu va mai conta dacă toată lumea află cine sînt, fiindcă deja voi fi mort de două ori. Dacă pune din nou mîna pe mine, atunci oricine va găsi această însemnare va trebui săşi asume răspunderea şi so oprească.

Trebuie să i se reteze capul şi să i se umple gura cu usturoi. Să i se smulgă inima şi să i se înfigă un ţăruş în ea. Să i se îngroape capul şi inima în cimitire diferite. Nui un vampir. Dar cred că aceste măsuri de prevedere vor da rezultat. Dacă e ucisă în acest fel, poate va rămîne moartă.

Mereu se întoarce din mormînt.

Sub notă era o semnătură a lui Bruno Frye, scrisă cu cerneală, un fals extrem de reuşit. Fără îndoială că era un fals. Frye era mort la ora cînd fuseseră scrise acele rînduri.

Joshua simţi cum i se zbîrleşte părul la ceafă şi, fără un motiv anume, îi veni în gînd noaptea de vineri, cînd ieşise din casa de pompe funebre a lui Avril Tannerton şi păşise în bezna de nepătruns, convins că în preajma lui se găsea ceva periculos, simţind prezenţa răului în întuneric, prezenţa a ceva care stătea ascuns şi aştepta.

— Despre cei vorba? întrebă Preston.

Joshua îi întinse foaia de hîrtie.

Preston o citi şi rămase uluit.

— Ce Dumnezeu înseamnă asta?

— Probabil că a fost pusă în cutie de către impostorul care a lichidat conturile, răspunse Joshua.

— Dar de ce să fi făcut aşa ceva?

— Poate e o farsă, îşi dădu cu părerea Joshua. Oricine ar fi, se vede clar căi plac poveştile cu strigoi. Ştia că vom descoperi că a lichidat conturile de cecuri şi economii, aşa că a hotărît să se amuze pe seama noastră.

— Dar e atît de... straniu, insistă Preston. Teai aştepta ca din scrisoarea lui să răzbată un sentiment de satisfacţie, cumva să ne rîdă în nas. Dar aşa? Nu pare să fie mîna unui farsor. Deşi bizară şi chiar absurdă pe alocuri, pare atît de... sinceră.

— Dacă no socotiţi o simplă farsă, atunci ce credeţi că este? întrebă Joshua. Vreţi sămi spuneţi că Bruno Frye a scris această scrisoare şi a puso în seif după ce a murit?

— Păi... nu. Bineînţeles că nu.

— Atunci, cum?

Bancherul privi scrisoarea pe care o ţinea în mînă.

— Aş spune că impostorul, acest om care seamănă izbitor de mult cu domnul Frye şi care vorbeşte la fel cu domnul Frye, acest om care are permis de conducere pe numele domnului Frye şi care ştia că domnul Frye avea conturi la First Pacific United — nu numai că se dă drept domnul Frye. De fapt, chiar se crede domnul Frye. Ridică ochii spre Joshua. Nu cred că un hoţ de duzină, chiar şi pus pe şotii, ar scrie astfel de rînduri. Scrisoarea aceasta e rodul gîndirii unui dement.

Joshua încuviinţă din cap.

— Mă tem că trebuie să vă dau dreptate. Dar de unde a apărut această stafie sosie? Cine este? De cît timp dă tîrcoale pe aici? Bruno ştia de existenţa ei? De ce ar împărtăşi această dublură fantomatică teama şi ura obsedantă a lui Bruno faţă de Katherine Frye? Cum ar putea să sufere amîndoi de aceeaşi iluzie, de credinţa că ea sa întors din mormînt? Sînt mii de întrebări. Te doare mintea.

— Fără îndoială, întări Preston. Iar eu nu pot să vă ofer nici un răspuns. Totuşi, vin cu o sugestie. Această Hilary Thomas ar trebui anunţată că se găseşte în mare pericol.

După înmormîntarea lui Frank Howard, desfăşurată cu toate onorurile poliţiei, Tony şi Hilary luară avionul de ora 11.55 cu plecare din Los Angeles. Pe timpul zborului Hilary se strădui să fie veselă şi amuzantă, ştiind că înmormîntarea îl întristase pe Tony, trezindui amintiri îngrozitoare, legate de schimbul de focuri de luni. La început, el se adînci în fotoliu, cufundat în gînduri, abia scoţînd cîte un cuvînt. După un timp păru săşi dea seama de efortul ei de al înveseli şi, poate fiindcă nu voia ca Hilary să aibă impresia că nui aprecia strădania, îşi regăsi zîmbetul pierdut şi începu săşi revină din tristeţe. Aterizară la ora fixată pe Aeroportul Internaţional San Francisco, însă cursa aeriană de ora două pentru Napa fusese amînată pentru ora trei, datorită unor probleme minore de ordin mecanic.

Fiindcă le rămînea ceva timp, luară prînzul la restaurantul aeroportului, care oferea o privelişte asupra pistelor în plină activitate. Cafeaua uimitor de bună era singurul articol care salva localul, sandvişurile parcă erau de cauciuc, iar cartofii prăjiţi erau sleiţi.

Pe măsură ce se apropia ora plecării spre Napa, Hilary începu să se teamă de călătoria pe care se pregăteau so facă. Temerile ei sporeau cu fiecare clipă.

Tony remarcă schimbarea.

— Ce sa întîmplat?

— Nu ştiu precis. Mă simt ca şi cum..., în sfîrşit, poate că nui bine ce facem. Poate ne aventurăm singuri în vizuina leului.

— Frye e tocmai în Los Angeles. Nu are de unde şti că tu te duci la St. Helena, spuse Tony.

— Aşa să fie?

— Tot mai eşti convinsă că e vorba de ceva supranatural, spirite, fantome şi mai ştiu eu ce?

— Nu elimin nici o posibilitate.

— În cele din urmă, vom găsi o explicaţie raţională.

— Fie că o vom găsi sau nu, eu am acest sentiment... această presimţire.

— Ce fel de presimţire?

— Că răul abia începe, răspunse ea.

După un prînz grăbit, dar excelent, în sufrageria privată a First Pacific United Bank, Joshua Rhinehart şi Ronald Preston se întîlniră în biroul lui Preston cu cîteva oficialităţi bancare locale şi federale. Birocraţii erau plicticoşi, slab pregătiţi şi vădit ineficienţi, dar Joshua îi suportă, răspunse la întrebări, completă formularele necesare, întrucît era de datoria lui să folosească sistemul federal de asigurări pentru a recupera fondurile furate, în beneficiul proprietăţii Frye.

În timp ce birocraţii se pregăteau de plecare, sosi agentul federal Warren Sackett. Întrucît banii fuseseră furaţi dintro instituţie financiară aflată în evidenţa federală, infracţiunea intra sub jurisdicţia FBI. Sackett — un bărbat înalt, interiorizat, cu trăsături bine conturate — se aşeză la masa de conferinţe împreună cu Joshua şi Preston, cărora le ceru de două ori mai multe informaţii decît întreaga cohortă de birocraţi, în numai jumătate din timpul irosit de acei hîrţogari. Agentul îl informă pe Joshua că ancheta implica şi o verificare amănunţită a persoanei lui, lucru pe care Joshua îl cunoştea şi de care nu avea motive să se teamă. Sackett se declară de acord cu ideea că Hilary Thomas se putea găsi în pericol şişi asumă răspunderea de a anunţa poliţia din Los Angeles cu privire la situaţia neobişnuită care se crease, aşa încît şi poliţia şi secţia FBI din Los Angeles să fie pregătite săi ofere protecţie.

Deşi Sackett se arătă politicos, eficient şi meticulos, Joshua îşi dădu seama că FBI nu va rezolva problema în cîteva zile — afară de cazul în care impostorul care se dăduse drept Bruno Frye venea la ei şi făcea mărturisiri complete. Pentru ei nu era o chestiune urgentă. Întro ţară infestată de diverse grupări de terorişti demenţi, de familii ale crimei organizate şi de politicieni corupţi, resursele FBIului nu puteau fi solicitate pentru un caz implicînd suma de optsprezece mii de dolari. Mai mult ca sigur, Sackett era singurul agent desemnat să se ocupe de incidentul de la bancă. Ancheta avea să demareze încet, prin verificarea atentă a tuturor persoanelor implicate, apoi agentul urma să desfăşoare o cercetare minuţioasă a tuturor băncilor din nordul Californiei, să vadă dacă Bruno Frye avea şi alte conturi secrete. Sackett nu avea să ajungă la St. Helena decît peste o zi sau două. Şi dacă nu avea să descopere vreun fir în următoarele şapte, zece zile, era posibil ca pe viitor să se ocupe de caz numai în paralel cu alte însărcinări.

Cînd agentul sfîrşi cu întrebările, Joshua se întoarse spre Ronald Preston şi spuse:

— Domnule, sper ca cei optsprezece mii de dolari să fie recuperaţi cît mai curînd.

— Păi... Preston îşi mîngîie neliniştit mustăcioara bine îngrijită. Va trebui să aşteptăm pînă cînd FDIC aprobă cererea.

Joshua se uită la Sackett.

— E adevărat că FDIC va aştepta pînă cînd dumneavoastră îi veţi asigura că nici eu, nici alt beneficiar al proprietăţii nu sîntem implicaţi în retragerea celor optsprezece mii de dolari?

— Posibil, încuviinţă Sackett. În definitiv, e un caz extrem de bizar.

— Dar pînă le veţi putea da aceste asigurări, e posibil să treacă multă vreme, insistă Joshua.

— Nu vă vom lăsa să aşteptaţi mai mult decît se cuvine, replică Sackett. Trei luni cel mult.

Joshua oftă.

— Speram să lichidez rapid proprietatea.

Sackett ridică din umeri.

— Poate nu va fi nevoie de trei luni. Poate că adevărul va ieşi repede la iveală. Nu se ştie niciodată. Întro zi, două e posibil să dau de urma acestui individ, dublura lui Frye. Atunci, aş putea anunţa FDICul să efectueze plăţile.

— Dar, de fapt, nu vă aşteptaţi să rezolvaţi chiar atît de repede.