I morţii şi VIII

II

Morţii şi morţii vii
Bunătatea vorbeşte în şoaptă.

Răul urlă.

Proverb tibetan
Bunătatea vorbeşte în şoaptă.

Răul vorbeşte în şoaptă.

Proverb din Bali

5

Marţi dimineaţă oraşul Los Angeles fusese zguduit de un cutremur de intensitate medie pentru a doua oară în opt zile. Cutremurul atinsese 4,6 grade pe scara Richter, după cum se înregistrase la Cal Tech, şi durase douăzeci şi trei de secunde.

Nu se produseseră pagube mari şi majoritatea locuitorilor oraşului aminteau despre cutremur doar ca subiect de glume. Spuneau în glumă că arabii ar fi intrat în posesia unei părţi a ţării, acea parte care nu reuşise săşi plătească datoriile la petrol. În seara aceea la televiziune Johnny Carson avea să declare că Dolly Parton provocase seismul, dînduse jos din pat prea brusc. Cu toate acestea, pentru persoanele mutate recent în oraş cele douăzeci şi trei de secunde nu fuseseră cîtuşi de puţin amuzante şi nu le venea să creadă că vor ajunge vreodată să privească cu nepăsare pămîntul care li se mişca sub tălpi. Fireşte, peste un an aveau şi ei să facă glume despre alte cutremure.

Pînă la cutremurul cel mare.

Ceea cei făcea pe californieni să glumească pe seama zguduiturilor şi a zgîlţîielilor mai mici era o spaimă nerostită, profund ascunsă în subconştient, în legătură cu acel uriaş cutremur care avea să pună capăt tuturor cutremurelor. Dacă te gîndeai prea mult la posibilitatea unui cataclism, la pămîntul care ţiar putea fugi de sub picioare, ajungeai să fii paralizat de spaimă. Viaţa trebuie să continue, oricare ar fi riscurile. În definitiv, cutremurul cel mare sar putea produce abia după o sută de ani. Sau poate niciodată. Iernile din est, cu zăpadă abundentă şi temperaturi sub zero grade, făceau mai multe victime decît cutremurele din California. Viaţa în ţinutul bîntuit de uragane al Floridei şi în cîmpiile măturate de tornade din Vestul Mijlociu era deopotrivă de riscantă ca şi cea de pe falia San Andreas. Iar cînd fiecare naţiune a globului îşi procura sau încerca săşi procure armament nuclear, furia pămîntului părea mai puţin înfricoşătoare decît furia agresivă a oamenilor. Alungînd ameninţarea cutremurului undeva în viitor, californienii reuşeau să atenueze sentimentul pericolului, găsind o sursă de umor în potenţialul dezastru şi pretinzînd că viaţa pe pămîntul instabil nui afecta în nici un fel.

Dar în acea zi de marţi, la fel ca în toate celelalte zile în care pămîntul se mişca simţitor, mai mulţi oameni decît de obicei aveau să depăşească viteza limită pe autostrăzi, grăbinduse la lucru sau la distracţii, mergînd acasă sau la prieteni, la iubiţi, nici unul dintre ei nu era conştient că trăia întrun ritm ceva mai rapid decît cu o zi în urmă. Un număr mai mare de bărbaţi cereau divorţ decît întro zi fără cutremure. Mai multe soţii îşi părăseau bărbaţii decît în ziua precedentă. Mai multe persoane hotărau să se căsătorească. Un număr mai mare de amatori de jocuri de noroc făceau planuri săşi petreacă sfîrşitul de săptămînă la Las Vegas. Prostituatele aveau clienţi noi. Şi, fără îndoială, exista o creştere substanţială a activităţii sexuale între soţi şi soţii, între îndrăgostiţi, între adolescenţi fără experienţă, aflaţi la primele tentative stîngace. Nu existau dovezi incontestabile ale aspectului erotic al activităţii seismice. Dar în decursul anilor, la mai multe grădini zoologice, numeroşi sociologi şi psihologi behaviorişti observaseră că primatele — gorile, cimpanzei şi urangutani — se angajau întrun număr anormal de mare de acuplări frenetice în orele de după un cutremur de intensitate mare sau mijlocie, şi era logic să se presupună că, cel puţin în materie de organe reproducătoare, omul nu se deosebea prea mult de rudele lui mai primitive.

Majoritatea californienilor nutreau convingerea orgolioasă că erau adaptaţi perfect la viaţa dintrun ţinut al cutremurelor, dar în moduri de care nu erau conştienţi, tensiunea psihologică îi modela şii schimba continuu. Teama de catastrofa iminentă era ca o şoaptă omniprezentă care bîntuia subconştientul, o şoaptă extrem de obsedantă, care modela comportamentul şi caracterul oamenilor mai mult decît îşi dădeau ei seama.

Fireşte, nu era decît o şoaptă între multe altele.

Pe Hilary no surprinse reacţia poliţiei la povestea ei şi încercă să nu se lase impresionată.

La mai puţin de cinci minute după ce Tony anunţase poliţia de la locuinţa unui vecin şi la aproximativ treizeci şi cinci de minute înainte de cutremurul de dimineaţă, doi poliţişti în uniformă se prezentară la locuinţa lui Hilary întro maşină alb cu negru, clipind din girofar, fără sirenă. Cu politeţe şi superficialitate plictisită, tipică profesiei, îşi notară conştiincioşi versiunea lui Hilary asupra incidentului, identificară locul prin care intrusul pătrunsese în casă (tot o fereastră de la birou), întocmiră o listă generală a distrugerilor din salon şi din sufragerie şi adunară celelalte informaţii necesare pentru redactarea corectă a unui raport cu privire la infracţiune. Întrucît Hilary declarase că atacatorul purta mănuşi, cei doi poliţişti deciseră să nu se mai complice chemînd specialişti care să caute amprente.

Îi surprinse insistenţa ei că bărbatul care o atacase era acelaşi pe care credea căl ucisese joia trecută. Interesul lor nu avea nimic dea face cu dorinţa de a determina dacă ea identificase în mod corect făptaşul, îşi formară o opinie de îndată ce auziră relatarea ei. În ceea cei privea pe ei, era cu neputinţă ca atacatorul să fi fost Bruno Frye. Îi cerură să relateze atacul de mai multe ori şi o întrerupseră frecvent, pentru ai pune întrebări, dar nu voiau decît săşi dea seama dacă se înşela, dacă era isterică, dacă avea mintea tulburată sau dacă minţea. După un timp, traseră concluzia că era vag tulburată în urma şocului, confuzia datorînduse asemănării dintre intrus şi Bruno Frye.

— Vom porni de la descrierea pe care neaţi dato, îi spuse unul din poliţişti.

— Totuşi, nu putem da un mort în urmărire generală, preciză celălalt. Nu mă îndoiesc că înţelegeţi.

— A fost Bruno Frye, declară cu încăpăţînare Hilary.

— Ei bine, aşa nu putem continua, domnişoară Thomas.

Deşi Tony îi susţinu relatarea cum se pricepu mai bine, avînd în vedere că nul văzuse pe atacator, argumentele şi poziţia lui în cadrul poliţiei din Los Angeles nui impresiona prea mult, sau chiar deloc, pe poliţiştii în uniformă. Cei doi ascultară politicoşi, încuviinţînd din cap tot timpul, dar rămaseră la părerea lor.

La douăzeci de minute după cutremurul de dimineaţă Tony şi Hilary rămaseră în pragul uşii de la intrare, urmărind din ochi limuzina negru cu alb a poliţiei, care ieşea de pe alee.

— Şi acum? întrebă ea dezamăgită.

— Şi acum, îţi vei termina de făcut valiza, apoi vom merge la mine acasă. După aceea voi suna la birou şi voi sta de vorbă cu Harry Lubbock.

— Despre cine e vorba?

— Despre şeful meu. Căpitanul Lubbock. Mă cunoaşte foarte bine şi ne respectăm unul pe celălalt. Harry ştie că nu mă lansez pe o pistă dacă nu am motive temeinice. Am săi cer săl mai cerceteze o dată pe Bruno Frye, să caute să obţină mai multe date despre el. La rîndul lui, Harry îl poate constrînge pe şeriful Laurenski mai mult decît a făcuto pînă acum. Nuţi face griji. Întrun fel sau altul, voi iniţia o cercetare.

Cu toate acestea, trei sferturi de oră mai tîrziu, în bucătăria lui Tony, cînd acesta sună la birou, nu reuşi să obţină de la Harry Lubbock ceea ce dorea. Căpitanul îl ascultă pînă la capăt şi spuse că nu se îndoia că Hilary era convinsă căl văzuse pe Bruno Frye, dar că el nu vedea nici un motiv pentru care să deschidă o investigare a lui Frye în legătură cu o infracţiune comisă la cîteva zile după decesul respectivului. Nu era dispus să accepte nici şansa de unu la un milion ca legistul să se fi înşelat şi ca Frye să fi supravieţuit unei hemoragii masive, unei autopsii şi unei congelări în morgă. Harry se arătă înţelegător, blînd, extrem de răbdător, dar era limpede că nu socotea datele oferite de Hilary ca fiind demne de încredere, închipuinduşi că percepţia ei era deformată de spaimă şi isterie.

Tony se aşeză lîngă ea pe unul dintre cele trei scaune de bar şii povesti ce spusese Lubbock.

— Isterie! exclamă Hilary. Doamne, mam săturat de acest cuvînt! Toată lumea crede că miam ieşit din minţi de spaimă. Toţi sînt perfect convinşi că am ajuns o epavă care nu mai ştie ce vorbeşte. Ei bine, dintre toate femeile pe care le cunosc, sînt ultima care şiar pierde capul întro asemenea situaţie.

— Sînt de acord cu tine, spuse Tony. Eu nam făcut decît săţi spun cum vede lucrurile Harry.

— La dracu'!

— Întocmai.

— Dar sprijinul tău nu înseamnă nimic?

Tony schiţă o grimasă.

— Harry crede că nici eu nu sînt perfect lucid, după cele întîmplate cu Frank.

— Cu alte cuvinte, eşti şi tu isteric.

— Doar zguduit. Oarecum tulburat.

— Chiar aşa a spus?

— Da.

— Poate că meritai, zise Hilary, amintinduşi cum Tony descrisese starea ei în exact aceleaşi cuvinte, după ce auzise, pentru prima oară, povestea despre mortul revenit la viaţă.

— Poate că meritam.

— Cea spus Lubbock cînd iai pomenit despre ameninţări: ţăruşul bătut în inimă, gura umplută cu usturoi şi toate celelalte?

— A fost de acord căi vorba de o uluitoare coincidenţă.

— Numai atît? O simplă coincidenţă?

— Deocamdată, astai părerea lui, răspunse Tony.

— La dracu'!

— Nu mia spus de la obraz, dar sînt convins căşi închipuie că săptămîna trecută ţiam destăinuit ce sa găsit în furgoneta lui Frye.

— Dar tu nu miai spus nimic.

— Ştii bine că nu, la fel cum ştiu şi eu. Dar presupun că toţi ceilalţi vor crede altceva.

— Parcă spuneai că eşti în relaţii bune cu Lubbock şi că vă respectaţi reciproc.

— Adevărat, încuviinţă Tony. Dar, după cum ţiam spus, Harry crede că nici eu nu sînt în apele mele. După părerea lui, îmi voi reveni în cîteva zile, o săptămînă, cînd voi depăşi şocul provocat de moartea colegului meu. Îşi închipuie că atunci voi renunţa săţi mai susţin versiunea. Eu sînt convins că nu voi renunţa, fiindcă ştiu că nu aveai cunoştinţă de cărţile oculte şi de celelalte obiecte din furgoneta lui Frye. Totodată, am o foarte mare bănuială că, întrun fel sau altul, Frye sa întors. Dumnezeu ştie cum. Dar, pentru al convinge pe Harry, am nevoie de ceva mai mult decît de o simplă bănuială, aşa că nul pot învinovăţi că se arată sceptic.

— Şi pînă atunci?

— Pînă atunci cazul nu prezintă interes pentru secţia de criminalistică. Nu e de competenţa noastră. Va fi investigat ca oricare alt caz de intrare prin efracţie şi tentativă de atac cu unul sau mai mulţi autori necunoscuţi.

Hilary se încruntă.

— Ceea ce înseamnă că nu se va face mare lucru.

— Din păcate, mă tem că aşa stau lucrurile. Poliţia nu poate face mai nimic în cazul unei astfel de reclamaţii. Astfel de cazuri se rezolvă de obicei — dacă se rezolvă — după mult timp, dacă individul este prins asupra faptei, adică spărgînd altă locuinţă sau atacînd altă femeie, şi dacă mărturiseşte şi alte infracţiuni, reprezentînd cazuri nerezolvate pînă în acel moment.

Hilary se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe prin mica bucătărie.

— Aici se întîmplă ceva straniu şi înfricoşător. Nu pot aştepta o săptămînă, pînă îl vei convinge tu pe Lubbock. Frye ma ameninţat că se va întoarce. Va încerca în continuare să mă ucidă, pînă cînd unul din noi va fi mort. Definitiv şi irevocabil. Şiar putea face apariţia oriunde şi oricînd.

— Nu vei fi în pericol dacă vei rămîne aici pînă cînd vom rezolva misterul, spuse Tony. Sau, cel puţin, pînă vom obţine o dovadă care săl convingă pe Harry Lubbock. Aici vei fi în siguranţă. Frye — dacă despre el e vorba — nu va şti unde să te găsească.

— De unde eşti atît de sigur? întrebă ea.

— Doar nui atotştiutor.

— Nu?

Tony se încruntă.

— Ia stai puţin. Doar nu vrei să spui că are puteri supranaturale sau vedere interioară, sau mai ştiu eu ce.

— Nam să afirm aşa ceva, dar nici nu elimin posibilitatea, răspunse Hilary. Uite ce e, o dată ce ai acceptat posibilitatea ca, întrun fel sau altul, Frye să fie încă în viaţă, cum poţi să elimini orice altă eventualitate? Aş putea să încep să cred chiar în spiriduşi, în pitici şi în Moş Crăciun. Însă ceea ce voiam să spun este că, poate, pur şi simplu, nea urmărit pînă aici.

Tony ridică din sprîncene.

— Să ne urmărească de la tine de acasă?

— Este o posibilitate.

— Nu. Nu este.

— Eşti absolut convins?

— Cînd am sosit eu la tine acasă, el a fugit.

Ea se opri în loc şi rămase în mijlocul bucătăriei, înconjurînduşi trupul cu braţele.

— Poate a rămas undeva prin apropiere, la pîndă, aşteptînd să vadă ce vom face şi unde ne vom duce.

— Foarte puţin probabil. Chiar dacă ar fi rămas pe aproape după venirea mea, nu mă îndoiesc că a şterso cînd a văzut venind maşina de poliţie.

— Nu poţi merge pe această presupunere, îl contrazise Hilary. În cazul cel mai fericit, avem de a face cu un nebun. În cel mai rău caz, ne confruntăm cu necunoscutul, cu ceva care depăşeşte atît de mult puterea noastră de înţelegere, încît pericolul e greu de imaginat. Oricare ar fi situaţia, nu te poţi aştepta ca Frye să gîndească şi să se comporte ca un om normal. Orice ar fi el, cu siguranţă că nui un om ca toţi ceilalţi.

Tony o privi fix un moment, apoi îşi trecu palma peste faţă cu un gest obosit.

— Ai dreptate.

— Deci, eşti chiar atît de sigur că nam fost urmăriţi pînă aici?

— Păi... nam verificat, mărturisi Tony. Nu mia dat prin gînd.

— Nici mie. Pînă în clipa aceasta. Deci, din cîte ne putem da seama, în momentul de faţă ar putea fi afară, supraveghind apartamentul.

Gîndul îl tulbură pe Tony. Se ridică în picioare.

— Ar trebui să fie al dracului de îndrăzneţ ca să se aventureze pînă aici.

— Dar este îndrăzneţ!

Tony încuviinţă din cap.

— Da. Ai dreptate şi de astă dată.

Rămase o clipă pe loc, căzînd pe gînduri, apoi ieşi din bucătărie.

Ea îl urmă.

— Unde te duci?

El străbătu salonul, îndreptînduse spre ieşire.

— Rămîi aici. Mă duc să arunc o privire prin împrejurimi.

— Nici vorbă, protestă categoric Hilary. Merg cu tine.

El se opri cu mîna pe clanţă.

— Dacă Frye e afară, cu ochii pe noi, vei fi mult mai în siguranţă rămînînd aici.

— Dar dacă eu te aştept pe tine... şi se întoarce altcineva?

— E ziua în amiaza mare, o linişti Tony. Nu mi se va întîmpla nimic rău.

— Violenţa nu ţine numai de întuneric, îl preveni Hilary. Oamenii sînt ucişi ziua în amiaza mare la tot pasul. Eşti poliţist. Ştii asta foarte bine.

— Am la mine revolverul. Îmi pot purta singur de grijă.

Hilary clătină din cap, neclintită în hotărîrea ei.

— Nu stau aici, rozîndumi unghiile. Să mergem.

Afară se opriră lîngă balustrada terasei şi priviră în jos, la vehiculele din parcarea complexului de apartamente. La ora aceea în parcare nu erau prea multe maşini. Cei mai mulţi locatari plecaseră la serviciu cu peste o oră în urmă. În afară de jeepul albastru al lui Tony mai erau şapte maşini. Lumina strălucitoare a soarelui se răsfrîngea pe crom, preschimbînd o parte din geamuri în oglinzi.

— Cred că toate îmi sînt cunoscute, spuse Tony. Aparţin vecinilor.

— Eşti absolut convins?

— Nu chiar.

— Vezi pe careva în vreo maşină?

El îşi încordă privirea.

— Numi dau seama. Bate soarele în geamuri.

— Să mergem să ne uităm mai de aproape, îl îndemnă ea.

Jos, în parcare, văzură că în maşini nu era nimeni. Prin preajmă nu se zărea nici o figură necunoscută.

— Bineînţeles, spuse Tony, oricît de îndrăzneţ ar fi, e puţin probabil să ne pîndească chiar din pragul casei. Şi cum nu există decît un singur drum de acces spre şi dinspre complexul de apartamente, near putea urmări de la distanţă.

Ieşiră dintre zidurile complexului şi porniră pe alee. Se uitară spre nord, apoi spre sud, pe toată lungimea străzii umbrite de copaci. Era un cartier de blocuri, case şi vile împrejmuite de grădini, aproape toate lipsite de spaţii de parcare, prin urmare, chiar şi la acea oră de dimineaţă, întro zi de lucru, multe maşini se găseau parcate dea lungul ambelor borduri.

— Vrei să le verifici? întrebă Hilary.

— E pierdere de timp. Dacă are binoclu, poate supraveghea aleea de la o depărtare de patru cvartale. Ar trebui să mergem cale de patru cvartale în toate direcţiile, dar chiar şi atunci, ar putea demara şi pleca înainte de venirea noastră.

— Dar, dacă pleacă, îl putem vedea. Bineînţeles că nul vom putea opri, însă, cel puţin, vom şti precis că nea urmărit. Şi vom şti ce maşină conduce.

— Nu şi dacă e la distanţă de trei cvartale, o contrazise Tony. Nam fi suficient de aproape ca să fim siguri că e el. În plus, ar putea, pur şi simplu, să coboare din maşină şi să pornească pe jos, ca apoi să revină după plecarea noastră.

Lui Hilary aerul îi părea sufocant, era chinuitor săl tragă adînc în piept. Ziua promitea să fie caniculară, mai ales pentru un sfîrşit de septembrie, totodată, avea să fie o zi umedă, îndeosebi în Los Angeles, unde aerul era aproape întotdeauna uscat. Cerul era adînc şi senin, de un albastru intens. Deja din pavaj se ridicau aburi de căldură, ca nişte şerpi încolăciţi. Adierea molcomă aducea rîsete ascuţite şi melodioase, copiii se jucau în piscina de peste drum.

Întro astfel de zi era greu săţi păstrezi credinţa în morţi reveniţi printre cei vii.

Hilary oftă şi spuse:

— Deci, cum aflăm dacăi pe aproape şi dacă ne pîndeşte?

— Nu avem cum să fim siguri.

— Mă temeam că asta ai să spui.

Hilary privi în lungul străzii, pe care se amestecau lumini şi umbre. Spaimă ascunsă în lumina soarelui. Teroare pîndind din spatele frumoşilor palmieri, a zidurilor strălucitoare de stuc şi a acoperişurilor cu ţiglă spaniolă.

— Paranoia Avenue, spuse ea.

— Paranoia City pînă se termină asta.

Se întoarseră de la stradă şi traversară parcarea pietruită din faţa complexului de apartamente.

— Şi acum ce facem? întrebă ea.

— Cred că amîndoi avem nevoie de puţină odihnă.

Hilary nu se simţise niciodată atît de istovită. Ochii o usturau de nesomn şi aproape că nu suporta lumina puternică a soarelui. Îşi simţea gura năclăită şi avea pe limbă un gust ca de rumeguş, pe dinţi i se aşternuse o peliculă neplăcută de tartru şişi simţea limba încărcată. O dureau toate oasele, muşchii şi tendoanele, din cap pînă în picioare, iar faptul căşi dădea seama că această stare se datora cel puţin pe jumătate tensiunii psihice mai curînd decît epuizării fizice nu ajuta la mare lucru.

— Ştiu că avem nevoie de odihnă, încuviinţă ea. Dar tu chiar crezi că ai să poţi dormi?

— Înţeleg ce vrei să spui. Sînt frînt de oboseală, dar gîndurile numi dau pace. Numi va fi uşor să adorm.

— Aş vrea să pun expertului legist o întrebare, două, spuse Hilary. Sau cui a făcut autopsia. Poate că, după ce voi avea unele răspunsuri, voi reuşi să aţipesc puţin.

— OK, se învoi Tony. Să încuiem apartamentul şi să plecăm la morgă chiar acum.

Cîteva minute mai tîrziu, plecară de la locuinţa lui Tony în jeepul cel albastru, verificînd dacă nu cumva erau urmăriţi, dar nu venea nimeni pe urmele lor. Bineînţeles, aceasta nu însemna că Frye nu se găsea întruna dintre maşinile parcate dea lungul străzii străjuite de copaci. Dacă mai devreme îi urmărise de la casa lui Hilary, nu avea de ce să mai pornească după ei, fiindcă deja aflase unde se ascundeau.

— Dacă intră în casă în absenţa noastră? întrebă Hilary. Dacă se ascunde în apartament, aşteptînd să ne întoarcem?

— Am două încuietori la uşă, îi explică Tony. Una din ele e cea mai sigură din cîte există în comerţ. Va trebui să spargă uşa cu toporul. Singura cale ar fi să spargă o fereastră de la balcon. Iar dacă ne aşteaptă înăuntru, vom şti cu mult înainte să punem piciorul în casă.

— Dar dacă găseşte altă cale de acces?

— Nu există altă cale, insistă Tony. Ca să pătrundă pe una dintre celelalte ferestre, ar trebui să urce pînă la etajul al doilea pe un zid neted ca în palmă şi să se caţere în văzul tuturor. Cu siguranţă că cineva lar observa. Nu te frămînta. Locuinţa mea e un adăpost sigur.

— Poate e în stare să treacă prin uşă. Înţelegi? insistă ea pe un ton nu prea convins. Ca o fantomă. Sau, poate, e în stare să se transforme în abur şi să treacă prin gaura cheii.

— Doar nu crezi în astfel de prostii, exclamă Tony.

Ea încuviinţă din cap.

— Ai dreptate.

— Nu are nici un fel de putere supranaturală. Azinoapte a fost nevoit să spargă un geam ca să pătrundă în locuinţa ta.

Porniră spre centru, prin circulaţia intensă de la acea oră. Epuizarea fizică afecta raţiunea de regulă puternică a lui Hilary, care o ferea de boala primejdioasă a neîncrederii în sine, lăsîndo astfel neobişnuit de vulnerabilă. Pentru prima oară de cînd dăduse cu ochii de Frye ieşind din sufragerie, începu să se întrebe dacă întradevăr văzuse ceea ceşi închipuia că văzuse.

— Oare nu sînt în toate minţile? îl întrebă ea pe Tony.

El îi aruncă o privire, apoi îşi concentră din nou atenţia la trafic.

— Ba eşti. Eşti în toate minţile. Ai văzut ceva. Doar nu ţiai distrus singură casa. Nu ţiai imaginat, pur şi simplu, că intrusul semăna cu Bruno Frye. Recunosc că, la început, aşa am crezut şi eu. Acum însă ştiu că nu ai mintea tulburată.

— Bine, dar... un mort care umblă? Nui mai mult decît se poate accepta?

— E la fel de dificil de acceptat ca şi cealaltă teorie: doi psihopaţi distincţi, amîndoi suferind de aceleaşi năluciri, amîndoi obsedaţi de o teamă exagerată de vampiri, şi care te atacă în decursul aceleiaşi săptămîni. De fapt, cred căi oarecum mai uşor de crezut că, întrun fel sau altul, Frye trăieşte.

— Poate teai molipsit şi tu de la mine.

— De ce anume să mă molipsesc?

— De ţicneală.

El zîmbi.

— Ţicneala nui ca o răceală oarecare. Nu te poţi molipsi prin tuse... sau printrun sărut

— Nai auzit de "psihoză în masă"?

Tony frînă la semafor şi spuse:

— "Psihoză în masă"? Nui cumva un program de bunăstare socială pentru nebunii privaţi de drepturi şi care nuşi pot permite o ţicneală proprie?

— Îţi arde de glume tocmai acum?

— Mai ales acum!

— Dar de isterie în masă ai auzit?

— Nu se numără printre distracţiile mele preferate.

— Vreau să spun că, poate, avem de a face cu aşa ceva.

— Nu. Imposibil, spuse el. Nu sîntem decît doi. Nui suficient ca să ne putem numi mase.

Ea zîmbi.

— Doamne, ce fericită sînt că eşti aici. Ar fi cumplit să lupt de una singură.

— De acum încolo nu vei mai fi niciodată singură.

Ea îi puse o mînă pe umăr.

La unsprezece şi un sfert ajunseră la morgă.în biroul medicului legist, Hilary şi Tony aflară de la secretară că şeful secţiei de medicină legală nu efectuase autopsia pe cadavrul lui Bruno Frye. În zilele de joi şi vineri ale săptămînii precedente şeful secţiei plecase la San Francisco, la o conferinţă. Autopsia fusese lăsată în seama asistentului, care făcea parte din echipa şefului.

Vestea îi dădu lui Hilary speranţa că, poate, exista o soluţie simplă la întoarcerea din mormînt a lui Bruno Frye. Poate că asistentul căruia îi fusese încredinţată autopsia nuşi făcuse datoria, poate era un om comod care, o dată scăpat de sub supravegherea permanentă a şefului, sărise peste autopsia propriuzisă şi întocmise un raport fictiv.

Speranţa i se spulberă cînd îl întîlni pe Ira Goldfield, tînărul medic care răspunsese de autopsie. Abia trecut de treizeci de ani, doctorul Goldfield era un bărbat frumos, cu ochi albaştri şi pătrunzători, cu păr bogat şi cîrlionţat. Medicul se arătă prietenos, energic, isteţ, vădit interesat de munca lui şi mult prea devotat meseriei ca să nu facă o treabă perfectă.