I morţii şi VIII

— Nam ştiut că mai eşti aici, îi spuse Joshua. Aruncă o privire la ceas. Ar fi trebuit să pleci încă de acum o oră.

— Am mai zăbovit la masa de prînz. Îmi rămăseseră de pus la punct cîteva lucruri.

— Munca este o parte esenţială a vieţii, draga mea. Dar nu pierde prea mult timp muncind. Dute acasă. Ai săţi termini treaba mîine.

— Termin în zece minute, îl asigură ea. Tocmai au venit două persoane. Vor să stea de vorbă cu dumneavoastră.

— Nam nici o întîlnire programată.

— Au venit de la Los Angeles. Pe el îl cheamă Anthony Clemenza, iar doamna carel însoţeşte este Hilary Thomas. E femeia care...

— Ştiu cine este, o întrerupse Joshua, surprins. Pofteştei imediat.

Ocoli masa de lucru şişi întîmpină vizitatorii în mijlocul încăperii. După prezentările oarecum stînjenite, Joshua se asigură că oaspeţii se instalaseră confortabil, le oferi de băut, turnă Jack Daniel's pentru fiecare din ei şişi trase un scaun faţă în faţă cu canapeaua pe care cei doi se aşezaseră unul lîngă celălalt.

Tony Clemenza avea ceva carei plăcu din prima clipă lui Joshua. Părea un om sigur pe el şi competent.

Hilary Thomas radia aceeaşi agerime, încredere în sine şi competenţă ca şi Clemenza. Pe deasupra, era nespus de încîntătoare.

Cîteva momente, nici unul dintre ei nuşi găsi cuvintele. Se priviră unul pe altul în tăcere şi în aşteptare, apoi îşi muiară buzele în whiskey.

Joshua fuse cel care sparse gheaţa.

— Niciodată nam crezut prea mult în lucruri ca previziunea, dar pe Dumnezeul meu, în clipa de faţă am o mică presimţire. Naţi bătut atîta drum doar ca sămi povestiţi despre miercurea şi joia trecută, nui aşa? Între timp sa mai întîmplat ceva.

— Sau întîmplat multe, răspunse Tony. Dar nimic din toate acestea nu pare să aibă sens.

— Şeriful Laurenski nea trimis la dumneavoastră, spuse Hilary.

— Sperăm să ne puteţi da unele răspunsuri.

— Şi eu caut răspunsuri, replică Joshua.

Hilary îşi lăsă capul întro parte şil privi ciudat.

— Cred că, la rîndul meu, am o presimţire, spuse ea. Şi aici sa întîmplat ceva, nui aşa?

Joshua luă o înghiţitură de whiskey.

— Dacă aş fi un om superstiţios, probabil vaş răspunde că... undeva... un mort se plimbă printre cei vii.

Afară, ultima geană de lumină fu alungată de pe cer. Dincolo de fereastră noaptea cea neagră puse stăpînire pe vale. Un vînt rece încercă săşi facă loc printre nenumăratele careuri de sticlă ale ferestrei, şuierînd şi gemînd. Dar biroul lui Joshua părea inundat de o căldură nouă, fiindcă el, Hilary şi Tony se simţeau legaţi prin ceea ce ştiau despre misterul reîntoarcerii lui Bruno Frye din lumea morţilor.

În dimineaţa aceea, Bruno Frye dormise în partea din spate a furgonetei albastre Dodge, în parcarea unui supermagazin, pînă la ora unsprezece, cînd îl trezise coşmarul unor şoapte cumplite şi ameninţătoare, dar fără înţeles. Un timp rămase lungit în aerul înnăbuşitor al furgonetei slab luminate, cu braţele înlănţuite în jurul trupului, simţinduse atît de singur, de părăsit şi de înspăimîntat, încît scînci şi plînse ca un copil.

Sînt mort, se gîndi el. Mort Ma ucis căţeaua. Mort. Căţeaua afurisită şi blestemată mia înfipt cuţitul în burtă.

Pe măsură ce plînsul i se potolea, îl năpădi un gînd neobişnuit şi tulburător: Dar dacă sînt mort... cum de mă aflu aici? Cum pot fi mort şi viu în acelaşi timp?

Îşi pipăi abdomenul cu amîndouă mîinile. Nu avea locuri dureroase, nici răni de cuţit, nici cicatrice.

Brusc, gîndul i se limpezi. O ceaţă cenuşie se ridică de pe mintea lui şi în clipa următoare totul începu să strălucească asemenea luminilor unui cristal cu multe faţete. Începu să se întrebe dacă Katherine se întorsese cu adevărat din mormînt. Oare Hilary Thomas era doar Hilary Thomas, nu Katherine Anne Frye? Oare era nebun de voia so ucidă? Oare toate celelalte femei, pe care le ucisese în ultimii cinci ani, fuseseră, întradevăr, noi trupuri în care se ascunsese Katherine? Sau fuseseră oameni obişnuiţi, femei nevinovate care nu meritaseră să moară?

Bruno se aşeză pe podeaua furgonetei, năucit, copleşit de această nouă faţă a lucrurilor.

Şi şoaptele care îi năpădeau somnul în fiecare noapte, şoaptele acelea îngrozitoare, carel umpleau de spaimă...

Dintro dată înţelese că, dacă se concentra îndeajuns de mult, dacă scotocea cu atenţie printre amintirile copilăriei, avea să descopere ce însemnau acele şoapte, semnificaţia lor. Îşi aminti două uşi masive de lemn fixate în pămînt. Şio aminti pe Katherine deschizînd acele uşi şi îmbrîncindul în întunericul de dedesubt. Şio aminti trîntind uşile la loc şi ferecîndule, apoi treptele care duceau jos, tot mai jos, în inima pămîntului...

Nu!

Îşi acoperi urechile cu mîinile, ca şi cum astfel ar fi putut opri amintirile urîte la fel de uşor cum te fereşti de un zgomot neplăcut.

Era leoarcă de sudoare. Tremura din toate încheieturile.

— Nu, murmură el. Nu, nu, nu!

De cînd se ştia, neîncetat încercase să afle cine şoptea în coşmarurile de fiecare noapte. Dorise cu ardoare să descopere ce încercau săi spună şoaptele şi, poate, astfel să le alunge din somnul lui pentru totdeauna. Acum cînd se afla în pragul acelei descoperiri, îşi dădu seama că adevărul era mult mai cumplit şi mai înspăimîntător decît misterul şi, cuprins de panică, se îndepărtă de revelaţie cu o clipă înainte ca în mintea lui să se facă lumină.

Furgoneta se umplu din nou de şoapte, voci şuierătoare, murmure obsedante.

Bruno ţipă îngrozit, legănînduse dintro parte în alta pe podea.

Din nou simţi tîrînduse pe el creaturi ciudate, încercînd să i urce pe braţe, pe piept şi pe spate. Să ajungă la obrazul lui. Să se strecoare printre buzele şi dinţii lui. Săi intre în nări.

Zvîrcolinduse şi ţipînd, încercă să le scuture de pe el, să le lovească cu palma, să le alunge.

Dar iluzia era întreţinută de întuneric, iar în furgonetă era prea multă lumină ca halucinaţiile groteşti să poată dura. Văzu că nu avea nimic pe trup şi panica se potoli încet-încet, lăsîndul sleit de puteri.

Timp de cîteva minute rămase pe podea, cu spatele rezemat de peretele furgonetei, tamponînduşi cu batista obrazul transpirat şi ascultînd cum respiraţia lui îşi încetinea ritmul.

În cele din urmă, hotărî că sosise timpul să pornească din nou în căutarea căţelei afurisite. Era undeva afară, îl aştepta, se ascundea undeva în oraş. Trebuia să dea de ea şi so ucidă, înainte ca ea să găsească o cale de ai veni de hac.

Scurtul moment de limpezime a minţii, scînteia de luciditate dispăruse ca şi cum nici nar fi existat vreodată. Îşi uitase întrebările şi îndoielile. Din nou era absolut convins că Katherine se întorsese din mormînt şi că trebuia cu orice preţ oprită.

Mai tîrziu, după un prînz grăbit, se duse cu maşina în Westwood şi opri ceva mai departe de casa lui Hilary. Urcă din nou în spatele furgonetei şi începu să supravegheze casa printrun mic orificiu din partea laterală a maşinii.

Pe aleea circulară din faţa locuinţei domnişoarei Thomas se vedea o furgonetă utilitară. Pe părţile laterale era scris cu litere albastre şi aurii:
FEMEI DE SERVICIU LA DISCREŢIE

CURĂŢENIE SĂPTĂMÎNALĂ, DE PRIMĂVARĂ

SAU DUPĂ PETRECERI

SPĂLĂM CHIAR ŞI GEAMURILE

Trei femei în halate albe lucrau în casă. Făcură cîteva drumuri din casă pînă la furgonetă, ducînd mături şi cîrpe umede, aspiratoare, găleţi, scoţînd saci de plastic plini cu gunoi, apoi ducînd o maşină cu abur pentru curăţarea covoarelor, scoţînd fragmente de mobilă sfărîmată de Bruno în accesul de furie distrugătoare din zorii zilei precedente.

Deşi stătu la pîndă toată dupăamiaza, no văzu nici o clipă pe Hilary Thomas şi se convinse că nu era acasă. De fapt, îşi închipuia că nu se va întoarce decît cînd va avea certitudinea că se afla în siguranţă, cînd îl va şti mort.

— Dar nu eu sînt cel care va muri, spuse el cu voce tare, studiind casa Ai auzit, căţea? Mai întîi, am săţi fac ţie de petrecanie. Am să pun mîna pe tine înainte să ai tu ocazia să mă înşfaci. Am săţi retez capul tău cel blestemat.

În cele din urmă, puţin după ora cinci, femeile îşi luară ustensilele şi le urcară în spatele furgonetei. Apoi încuiară uşa şi plecară.

Bruno se luă după ele.

Erau singurul lui fir către Hilary Thomas. Căţeaua le angajase. Probabil că ştiau unde se afla. Dacă ar reuşi să o prindă singură pe una dintre ele şi so facă să vorbească, ar afla unde se ascunde Katherine.

Sediul firmei de prestări de servicii se găsea întro clădire ornamentată cu stuc şi avînd un singur nivel, pe o stradă laterală murdară, la jumătate de cvartal de Pico. Furgoneta urmărită de Frye se opri întro parcare de lîngă clădire, în rînd cu alte opt furgonete marcate cu numele firmei scris cu aceleaşi litere albastre şi aurii.

Frye trecu pe lîngă şirul de furgonete albe, se duse pînă în capătul cvartalului, întoarse în intersecţia pustie şi porni în direcţie opusă. Ajunse exact la timp ca să le vadă pe cele trei femei intrînd în sediu. Nici una nu părea săl fi remarcat sau săşi fi dat seama că furgoneta Dodge era una şi aceeaşi maşină care rămăsese toată ziua în preajma locuinţei domnişoarei Thomas. Opri în apropiere de colţ, vizavi de firma de prestări de servicii, sub ramurile unui curmal care foşneau în bătaia vîntului şi aşteptă să apară una dintre cele trei femei.

În următoarele zece minute din sediu ieşiră multe lucrătoare în halate albe dar nici una dintre ele nu fusese la locuinţa lui Hilary Thomas în acea dupăamiază. Apoi recunoscu pe una. Femeia ieşise din clădire şi se îndrepta spre o maşină Datsun de culoare galbenă strălucitoare. Era tînără, sub treizeci de ani, cu părul şaten şi drept, lung pînă aproape de talie. Mergea cu umerii daţi spre spate, cu bărbia ridicată, cu paşi agili şi elastici. Vîntul îi lipea uniforma de şolduri şi de coapse, făcînd săi fluture tivul pînă deasupra genunchilor frumoşi. Fata urcă la volanul automobilului Datsun şi ieşi din parcare. Viră la stînga şi porni spre Pico.

Frye ezită, încercînd săşi dea seama dacă fata reprezenta ţinta cea mai potrivită sau dacă trebuia să aştepte pe una din celelalte două. Dar ceva îi spunea că fata era exact ce căuta. Porni furgoneta Dodge şi se desprinse de bordură.

Pentru a nu fi observat, încercă să interpună cîte o maşină între Dodge şi automobilul Datsun galben. O urmări de pe o stradă pe alta, cît mai discret posibil. După toate aparenţele, ea nu avea nici cea mai mică idee că era urmărită.

Locuinţa fetei se găsea în Culver City, la numai cîteva cvartale de studiourile cinematografice MGM. Locuia întrun bungalou vechi, dar frumos, pe o străduţă cu alte bungalouri, la fel de vechi şi de frumoase. Cîteva case purtau patina timpului: cenuşii, afundate în pămînt şi triste, necesitau lucrări de reparaţii. Dar cele mai multe erau întreţinute cu vizibilă mîndrie, proaspăt zugrăvite, cu obloane în culori vii, cu mici verande elegante, icicolo cîte un vitraliu, icicolo cîte o uşă cu geam încastrat sau lampioane, sau acoperişuri de ţiglă. Nu era un cartier bogat, însă avea o puternică personalitate. Casa fetei era cufundată în întuneric. Ea intră şi aprinse luminile în camerele de la stradă.

Bruno parcă furgoneta Dodge de cealaltă parte a străzii, întro porţiune mai întunecoasă decît noaptea care se lăsase nu de mult. Stinse farurile, opri motorul şi coborî geamul portierei. Cartierul era liniştit, nu se auzea aproape nici un zgomot. Singurele sunete erau foşnetul copacilor care răspundeau vîntului insistent de toamnă, vîjîitul cîte unei maşini aflate în trecere şi muzica swing provenită de la o combină muzicală sau un aparat de radio îndepărtat. Era o melodie a lui Benny Goodman de prin anii patruzeci, dar Bruno nuşi mai amintea titlul, sunetul de alămuri ajungea pînă la el cu intermitenţă, după bunul plac al vîntului. Bruno rămase la volan, ascultînd, pîndind.

La ora 6:40 Frye trase concluzia că femeia nu avea nici soţ, nici prieten. Dacă ar fi locuit împreună cu un bărbat, mai mult ca sigur că pînă atunci acesta sar fi întors de la lucru.

Frye mai lăsă să treacă cinci minute.

Muzica lui Benny Goodman încetă.

Era singura schimbare.

La 6:54 coborî din furgonetă şi traversă strada, înspre casa fetei.

Bungaloul se găsea pe un mic teren, mult prea aproape de vecini pentru scopul urmărit de Bruno. Avea însă avantajul numeroşilor copaci şi tufe care înconjurau proprietatea, ascunzînd veranda de la intrare de privirile iscoditoare ale vecinilor din dreapta şi din stînga. Dar chiar şi aşa, era nevoit să acţioneze rapid, să intre în casă repede şi fără zgomot, fără ai lăsa fetei răgazul să ţipe.

Urcă cele două trepte joase pînă pe verandă. Scîndurile scîrţîiră uşor. Bruno apăsă butonul soneriei.

Fata veni la uşă, zîmbind întrebător:

— Da?

De cealaltă parte a uşii se vedea un lanţ de siguranţă. Mai gros şi mai rezistent decît altele, dar nici pe departe atît de eficient pe cît îşi închipuia femeia. Chiar şi cineva mai puţin solid decît Bruno Frye lar fi putut smulge din perete cu cîteva lovituri zdravene în uşă. Bruno nu trebui decît săşi proptească umărul masiv în uşă o singură dată, cu putere, chiar în clipa în care ea întreba zîmbind "Da?" Uşa se deschise brusc spre interior, aşchii zburară prin aer şi o parte a lanţului rupt căzu pe podea cu un clinchet puternic.

Dintrun salt, Bruno fu înăuntru, trîntind uşa în spatele lui. Era convins că nimeni nul văzuse intrînd.

Femeia zăcea pe spate pe podea. Uşa o trîntise la pămînt. Încă purta halatul alb. Fusta i se ridicase, dezvelindui coapsele. Avea picioare foarte frumoase.

El îngenunche alături de ea.

Fata era năucită. Deschise ochii şi încercă săşi privească atacatorul, dar avu nevoie de cîteva clipe ca săşi recapete vederea limpede.

El îi puse vîrful cuţitului în gît.

— Dacă ţipi, te spintec. Ai înţeles?

Ochii ei căprui şi calzi îşi pierdură expresia nedumerită şi în ei îşi făcu loc spaima. Începu să tremure. În colţul ochilor i se adunară lacrimi sclipitoare, care însă nu se rostogoliră pe obraz.

Nerăbdător, el o împunse în gît cu vîrful cuţitului. Pe piele apăru un strop minuscul de sînge.

Ea îşi strînse pleoapele.

— Fără ţipete, o ameninţă Bruno. Mai auzit?

Cu un efort, ea răspunse:

— Da.

— Ai să fii cuminte?

— Te rog. Te rog să numi faci rău.

— Nu vreau săţi fac rău, spuse Frye. Dacă nu ţipi, dacă eşti cuminte şi mă ajuţi, nu voi fi nevoit săţi fac rău. Dar, dacă ţipi sau încerci să fugi, te fac bucăţi. Ai înţeles?

— Da, răspunse ea cu glas abia auzit.

— Ai să fii cuminte?

— Da.

— Locuieşti singură?

— Da.

— Nu ai soţ?

— Nu.

— Nici prieten?

— Nu locuieşte aici.

— Îl aştepţi în astăseară?

— Nu.

— Mă minţi?

— E adevărat. Jur.

Obrazul smead devenise alb ca varul.

— Dacă mă minţi, spuse el, îţi fac faţa fîşii.

Ridică lama cuţitului şii lipi vîrful de obraz.

Ea închise ochii şi se cutremură.

— Aştepţi pe cineva?

— Nu.

— Cum te cheamă?

— Sally.

— OK, Sally, vreau săţi pun cîteva întrebări, dar nu aici şi nu aşa.

Ea deschise ochii. Avea lacrimi în gene. O lacrimă i se prelinse pe obraz. Înghiţi cu greu.

— Ce vrei să ştii?

— Vreau săţi pun cîteva întrebări despre Katherine.

Ea se încruntă.

— Nu cunosc nici o Katherine.

— O cunoşti sub numele de Hilary Thomas.

Ea se încruntă şi mai tare.

— Femeia din Westwood?

— Azi ai făcut curat în casa ei.

— Da... dar no cunosc. Nam întîlnito niciodată.

— Asta vom vedea.

— E adevărat. Nu ştiu nimic despre ea.

— Poate că ştii mai multe decît îţi închipui.

— Nu. Zău că nu.

— Haide, o îndemnă el, străduinduse să zîmbească şi să vorbească pe un ton prietenos. Să mergem în dormitor, acolo vom discuta mai confortabil.

Ea începu să tremure şi mai tare, aproape ca o epileptică.

— Vrei să mă violezi, aşai?

— Nu, nu.

— Ba da. Ba da.

Frye abia reuşea săşi stăpînească furia. Era furios că fata îl contrazicea Furios că nu voia să se mişte de acolo. Ar fi vrut săi poată înfige cuţitul în burtă şi săi scoată de acolo ceea ce dorea să ştie, dar bineînţeles că nu putea. Voia să ştie unde se ascundea Hilary Thomas. I se părea că cea mai bună cale de a afla informaţia necesară era so frîngă pe femeia aceea ca pe o sîrmă rezistentă: so îndoaie înainte şi înapoi pînă cînd se va rupe, săi adreseze cînd ameninţări, cînd vorbe bune, recurgînd la mici violenţe, folosind tonul prietenos şi mîngîierea. Nu se gîndi nici o clipă că ea ar fi dispusă săi destăinuie ce ştia. În mintea lui, fata fusese angajată de Hilary Thomas, deci de Katherine, prin urmare era complice la tentativa lui Katherine de al ucide. Fata nu era doar o spectatoare inocentă. Era femeia de serviciu a lui Katherine, o complotistă, poate tot o moartă revenită printre cei vii. Bănuia că fata ascundea informaţia şi că refuza să io dezvăluie.

— Îţi promit că nu te violez, spuse el încet şi cu blîndeţe. Dar, în timp ceţi pun întrebările, vreau să stai culcată pe spate, ca să nu te poţi ridica so iei la fugă. Mă voi simţi mai în siguranţă dacă stai culcată pe spate. Deci, dacă tot trebuie să stai un timp culcată, de ce să nu stai pe o saltea moale, în loc de podea? Nu mă gîndesc decît la confortul tău, Sally.

— Mă simt bine aici, spuse ea neliniştită.

— Nu vorbi prostii, o dojeni Frye. În plus, dacă vine cineva la uşa din faţă şi sună la sonerie... near putea auzi şi şiar putea închipui că ceva nu e în regulă. Dormitorul e mult mai intim. Hai să mergem. Haide. Sus!

Ea se ridică în picioare.

Bruno continuă să ţină cuţitul lipit de gîtul ei.

Se duseră în dormitor.

Hilary nu era o băutoare, dar îi părea bine că avea în faţă un pahar de whiskey bun, în timp ce şedea pe canapeaua din biroul lui Joshua Rhinehart şil asculta pe avocat. Joshua le povesti amîndurora despre banii ridicaţi din banca de la San Francisco, despre sosia care lăsase o scrisoare bizară în seiful băncii şi despre propriai nesiguranţă în privinţa identităţii persoanei îngropate ca Bruno Frye.

— Aveţi de gînd să exhumaţi cadavrul? întrebă Tony.

— Nu încă, răspunse Joshua. Mai întîi, trebuie să verific cîteva lucruri. Dacă reuşesc, sar putea să am suficiente răspunsuri ca să nu mai fie nevoie să dezgrop cadavrul.

Le povesti despre Rita Yancy din Hollister şi despre doctorul Nicholas Rudge din San Francisco, apoi reproduse recenta conversaţie cu Latham Hawthorne.

Cu toată căldura din cameră şi cea produsă de whiskey, Hilary simţea fiori de gheaţă în oase.

— Acest Hawthorne pare el însuşi numai bun să fie închis întrun ospiciu.

Joshua oftă.

— Uneori mă gîndesc că, dacă am închide toţi ţicniţii în ospicii, nar mai rămîne nimeni afară.

Tony se aplecă în faţă pe locul lui de pe canapea.

— Credeţi că Hawthorne chiar nu ştia despre existenţa sosiei?

— Da, răspunse Joshua. În mod paradoxal, îl cred. Poate că a bătut cîmpii în legătură cu satanismul şi poate că, din anumite puncte de vedere, e lipsit de scrupule, ba chiar periculos, dar nu mia făcut impresia unui mincinos. Oricît ar părea de ciudat, cred că, de cele mai multe ori, spune adevărul şi nu cred să mai avem ceva de aflat de la el. Poate că doctorul Rudge sau Rita Yancy ne vor destăinui informaţii mai preţioase. Dar de ajuns cu asta. Povestiţimi despre dumneavoastră. Ce sa întîmplat? Ce va adus tocmai la St. Helena?

Hilary şi Tony relatară, pe rînd, întîmplările din ultimele zile.

Cînd terminară, Joshua rămase o clipă cu ochii la Hilary, apoi clătină din cap şi spuse:

— Eşti tare curajoasă, domnişoară!

— Nici pomeneală! protestă ea. Sînt o fricoasă. Sînt speriată de moarte. De zile întregi trăiesc întro spaimă cumplită.

— Faptul că eşti speriată nu înseamnă că eşti fricoasă, o contrazise Joshua. Toate actele de curaj pornesc din frică. Atît laşul, cît şi fricosul, acţionează din spaimă şi necesitate. Singura deosebire între ei este că laşul cedează în faţa fricii, în timp ce omul curajos triumfă asupra ei. Dacă ai fi laşă, ai fi fugit întro vacanţă de o lună în Europa, în Hawai sau mai ştiu eu unde şi ai fi lăsat timpul să rezolve enigma lui Bruno Frye. Dar dumneata ai venit aici, în oraşul de reşedinţă al lui Bruno, unde se presupune că rişti mai mult decît în Los Angeles. Eu nu admir multe lucruri pe lumea asta, dar admir curajul dumitale.

Hilary se îmbujoră. Se uită La Tony, apoi la paharul cu whiskey.

— Dacă aş fi curajoasă, răspunse ea, aş rămîne în oraş şi iaş întinde o cursă, folosindumă pe mine ca momeală. Aici nu sînt chiar în pericol. La urma urmei, el mă caută în Los Angeles. Nu are de unde şti unde mam dus.

Dormitorul.

De pe pat Sally îl urmărea pe Frye cu o privire încordată şi îngrozită.

El se plimbă prin cameră, uitînduse prin sertare. Apoi se întoarse lîngă ea.

Gîtul fetei era gingaş şi neted. Stropul de sînge se prelinsese pe curbura delicată, pînă pe claviculă.

Fata îl văzu privind sîngele, întinse mîna, atinse picătura şişi privi degetele pătate.

— Nu te teme, spuse el. E o simplă zgîrietură.

Dormitorul lui Sally, aflat în partea din spate a bungaloului mic şi cochet, era decorat în nuanţe de cafeniu. Trei pereţi erau zugrăviţi în bej. Cel de al patrulea era acoperit cu tapet imitînd pînza de sac. Covorul era de culoarea ciocolatei. Cuvertura şi draperiile aveau un model abstract cafeniu cu crem, un fel de spirale în nuanţe naturale, odihnitoare pentru ochi. Mobilierul din lemn de maho