I morţii şi VIII

— Atunci cum aţi intrat?

— Cum?

— Cine va dat cheia?

— Oh. Oh, da, răspunse ea, înseninînduse puţin la faţă, acum că întrezărea o portiţă de scăpare. Impresarul ei. Un impresar artistic. Mai întîi a trebuit să trecem pe la biroul lui, ca să luăm cheia.

— Unde vine asta?

— În Beverly Hills. Dacă vrei să ştii unde este femeia, trebuie să mergi să stai de vorbă cu impresarul ei. Cu el trebuie să discuţi. Cu siguranţă că ştie unde poate fi găsită.

— Cum îl cheamă?

Ea şovăi.

— Are un nume neobişnuit. Lam văzut scris... dar nu ştiu dacă mil amintesc exact... El îi apropie din nou cuţitul de ochi.

— Topelis, spuse fata.

— Spunemil pe litere.

Ea se supuse.

— Nu ştiu unde este domnişoara Thomas. Dar acest domn Topelis ştie. Cu siguranţă că ştie.

El îi îndepărtă cuţitul de ochi.

Trupul ei încordat la maximum se destinse puţin.

El o privi ţintă. Ceva zvîcni în străfundurile memoriei, o amintire, apoi o cumplită revelaţie.

— Părul tău, spuse el. Ai părul negru. Şi ochii. Foarte întunecaţi.

— Ce sa întîmplat? întrebă ea speriată, dînduşi brusc seama că încă nu se găsea în siguranţă.

— Ai aceiaşi ochi, acelaşi păr şi acelaşi ten ca ea, spuse Frye.

— Nu înţeleg. Nu ştiu despre ce vorbeşti. Mă înspăimînţi.

— Credeai că ai să mă poţi trage pe sfoară?

Rînjea, încîntat că nu se lăsase tras pe sfoară.

Ştia. Ştia.

— Ai crezut că am să plec şi am să mă duc la acest Topelis, spuse Bruno. Şi că astfel ai să poţi fugi.

— Topelis ştie unde este. El ştie. Eu nu ştiu. Îţi jur că nu ştiu nimic.

— Acum ştiu eu unde este, spuse Bruno.

— Dacă ştii, mă poţi lăsa în pace.

El rîse.

— Aţi schimbat trupurile, nui aşa?

Fata se holbă la el.

— Cum?

— Ai ieşit cumva din femeia aia, din Hilary Thomas, şi ai luat în stăpînire trupul fetei, nui aşa?

Fata încetă să mai plîngă. Spaima o răvăşise atît de mult, încît îi secase izvorul lacrimilor.

Căţeaua.

Căţea afurisită.

— Chiar îţi închipuiai că mă poţi păcăli? întrebă el. Rîse din nou, satisfăcut. După cîte miai făcut, cum ţiai închipuit că nu teaş recunoaşte?

În glasul ei se ghicea teroarea.

— Nu ţiam făcut nimic. Nu ştiu ce vrei să spui. Oh, Iisuse! Dumnezeule, Doamne Dumnezeule. Ce vrei de la mine?

Bruno se aplecă şişi apropie obrazul de al ei. O privi în ochi şi spuse:

— Eşti aici, aşai? Eşti înăuntru, acolo în adînc, te ascunzi de mine, nui aşa? Nui aşa, mamă? Te văd, mamă. Te văd acolo, înăuntru.

Cîţiva picuri grei de ploaie izbiră în fereastra dublă a biroului lui Joshua.

Vîntul nopţii gemu în întuneric.

— Tot nu înţeleg de ce Frye ma ales tocmai pe mine, spuse Hilary. Cînd am venit aici, ca să mă documentez pentru scenariu, sa arătat prietenos. Mia răspuns la toate întrebările despre prepararea vinului. Am petrecut două sau trei ore împreună şi nimic din comportarea lui nu mia dat a înţelege că sar deosebi de ceilalţi oameni de afaceri. Ca după cîteva săptămîni săşi facă apariţia în casa mea, înarmat cu un cuţit. Din scrisoarea găsită în seif, se pare că mă crede mama lui, încarnată întrun nou trup. De ce tocmai eu?

Joshua se foi în fotoliu.

— Mam tot uitat la dumneata şi mam gîndit...

— La ce?

— Poate tea ales fiindcă... ei bine, fiindcă semeni puţin cu Katherine.

— Doar nu vreţi să spuneţi că avem de a face cu o altă dublură, interveni Tony.

— Nu, răspunse Joshua. Nui vorba decît de o vagă asemănare.

— Bun, spuse Tony. Altă sosie ar fi deja prea mult.

Joshua se ridică, se duse la Hilary, îi prinse bărbia între degete, îi înălţă capul şi o întoarse cu faţa spre stînga, apoi spre dreapta.

— Părul, ochii, tenul arămiu, spuse el gînditor. Da, există unele asemănări. Chipul dumitale îmi aminteşte vag de Katherine şi din alte puncte de vedere. E vorba de lucruri neînsemnate, atît de vagi, încît nici nu le pot numi. E o uşoară asemănare. Katherine nu era atît de frumoasă ca dumneata.

Joshua dădu drumul bărbiei lui Hilary, iar fata se ridică şi se duse lîngă biroul avocatului. Cugetînd la cele aflate în decursul ultimei ore, privi, cu atenţie, obiectele aranjate cu grijă pe masa de lucru: sugativă, capsator, cuţit de tăiat corespondenţa, greutatea pentru hîrtii.

— Sa întîmplat ceva? întrebă Tony.

Vîntul se înfurie brusc şi o noua rafală de stropi izbi fereastra.

Ea se întoarse cu faţa către cei doi bărbaţi.

— Daţimi voie să rezum situaţia. Să văd dacă am înţeles bine.

— Nu cred că vreunul dintre noi a înţeles situaţia, interveni Joshua, înapoinduse la fotoliul lui. Toată povestea asta e prea încurcată ca săi putem da de capăt.

— Exact asta am vrut să spun şi eu, replică Hilary. Sar putea să fi descoperit o nouă întorsătură.

— Spune, o îndemnă Tony.

— Din cîte îmi dau seama, spuse Hilary, la scurt timp după moartea mamei lui, în mintea lui Bruno a încolţit ideea că ea se înapoiase din mormînt. Timp de cinci ani a cumpărat cărţi despre morţi vii de la Latham Hawthorne. Timp de cinci ani a trăit cu spaima de Katherine. În sfîrşit, cînd ma întîlnit pe mine, a tras concluzia că eu eram noul trup în care se reîncarnase mama lui. Dar de ce ia luat atîta timp?

— Nu cred că te înţeleg, spuse Joshua

— De ce ia luat cinci ani ca săşi îndrepte atenţia spre cineva, cinci ani ca să aleagă o ţintă în carne şi oase pentru spaima lui?

Joshua ridică din umeri.

— E nebun. Nu ne putem aştepta ca judecata lui să fie logică şi uşor de înţeles.

Însă Tony pricepu sensul întrebării. Se trase mai în faţă pe canapea, încruntînduse.

— Cred că ştiu ce vrei să spui, vorbi el. Dumnezeule, mi se face pielea de găină.

Joshua se uită de la unul la altul şi spuse:

— Cred că bătrîneţea ma făcut încet la minte. Vrea cineva să explice şi unui sărman bătrîn despre cei vorba?

— Poate că eu nu sînt prima femeie pe care o ia drept mama lui, spuse Hilary. Poate a mai ucis şi altele înainte să vină după mine.

Joshua o privi cu gura căscată.

— Imposibil!

— De ce?

— Dacă ar fi ucis femei vreme de cinci ani de zile, sar fi aflat. Ar fi fost prins!

— Nui neapărat nevoie, interveni Tony. Criminalii psihopaţi sînt, de regulă, foarte inteligenţi şi foarte grijulii. Unii îşi fac planuri amănunţite, şi totuşi, au o capacitate neobişnuită de aşi asuma riscurile necesare cînd intervine ceva şi le dejoacă planurile. Nu sînt uşor de prins.

Joshua îşi trecu o mînă prin coama de păr alb ca zăpada.

— Dacă Bruno a ucis şi alte femei, unde sînt cadavrele?

— Nu în St Helena, răspunse Hilary. O fi fost el schizofrenic, dar partea respectabilă a personalităţii lui, doctorul Jekyll, se stăpînea perfect printre oamenii care îl cunoşteau. Cu siguranţă că pleca din oraş ca săşi aleagă victima. Se ducea în altă parte decît în vale.

— La San Francisco, spuse Tony. Se pare că mergea în oraş cu regularitate.

— În oricare oraş din nordul statului, spuse Hilary. În oricare loc îndeajuns de îndepărtat de Napa Valley, ca săşi asigure anonimatul.

— Staţi aşa! exclamă Joshua Aşteptaţi o clipă. Chiar dacă se ducea în altă parte şi găsea femei care semănau vag cu Katherine, chiar dacă le ucidea în alte oraşe, tot ar fi trebuit să existe cadavre. Sar fi constatat similitudini în modul în care fuseseră ucise, asemănări pe care autorităţile nu aveau cum să nu le remarce. Poliţia ar fi căutat un Jack Spintecătorul al zilelor noastre. Am fi aflat din jurnalele de actualităţi.

— Dacă crimele se întind pe o durată de cinci ani şi au avut loc în mai multe oraşe din diverse comitate, probabil că poliţia na făcut nici o legătură între ele, spuse Tony. E un stat mare. Cu o suprafaţă de sute de mii de kilometri pătraţi. Există sute şi sute de secţii de poliţie şi ele rareori fac schimb de informaţii, aşa cum sar cuveni. De fapt, pentru poliţie există o singură cale sigură de a remarca legătura între mai multe crime aparent izolate: dacă cel puţin două, preferabil trei, au loc la scurt interval una după alta, întro singură jurisdicţie, un singur oraş sau comitat.

Hilary se îndepărtă de masa de lucru şi se înapoie la canapea.

— Prin urmare, e posibil, spuse ea cu sufletul la fel de îngheţat ca vîntul de octombrie de afară. E posibil ca Frye să fi măcelărit şi alte femei — două, şase, zece, cincisprezece, poate chiar mai multe — în ultimii cinci ani, dar eu sînt prima care ia dat de furcă.

— Nu numai căi posibil, dar şi foarte probabil, interveni Tony. Părerea mea e că nu trebuie să ne îndoim de acest lucru. Copia xerox a scrisorii descoperite în seiful de la bancă se găsea pe măsuţa de cafea din faţa lui. Tînărul o luă şi citi cu voce tare prima frază. "Mama mea, Katherine Anne Frye, a murit acum cinci ani, dar mereu se întoarce din mormînt şi se încarnează în noi trupuri."

— Trupuri, sublinie Hilary.

— Iată cuvîntul cheie, spuse Tony. Nu trup, la singular. Trupuri, la plural. De aici cred că putem deduce că a ucis de mai multe ori şi că era convins că Katherine sa întors de mai multe ori printre cei vii.

Joshua era pămîntiu la faţă.

— Dar dacă aveţi dreptate... eu am... noi toţi în St. Helena am trăit în preajma unui monstru crud şi inuman. Fără să avem habar!

Chipul lui Tony era încrîncenat.

— "Fiara Iadului se plimbă printre noi în hainele unui om de rînd."

— Asta de unde ai mai luato? întrebă Joshua.

— Am o minte ca o ladă cu vechituri, explică Tony. Foarte puţin se pierde, fie că vreau, fie că nu. Îmi amintesc citatul de la orele de catehism catolic de odinioară. E luat din scrierile sfinţilor, dar nu mai ştiu exact cui aparţine. "Fiara Iadului se plimbă printre noi în hainele unui om de rînd. Dacă demonul îşi va dezvălui adevărata faţă întrun moment în care teai îndepărtat de Dumnezeu, atunci vei fi lipsit de apărare şi el îţi va devora bucuros inima, îţi va sfîşia membrele unul cîte unul şiţi va duce sufletul nemuritor în străfundurile iadului."

— Vorbeşti ca Latham Hawthorne, spuse Joshua.

Afară se auzea urletul vîntului.

Frye puse cuţitul pe noptieră, departe de Sally. Apoi apucă poalele halatului şil sfîşie. Nasturii săriră cît colo.

Ea era paralizată de spaimă. Nui opuse rezistenţă, nu putea.

El rînji şi spuse:

— Haide, haide, mamă. Acum vom fi chit.

Rupse halatul pe toată lungimea lui şil dădu în lături. Fata rămase în sutien, chiloţi şi ciorapi. Avea un trup zvelt şi frumos.

El apucă cupele sutienului şi le smuci în jos. Bretelele intrară în piele, apoi se rupseră. Materialul se sfîşie. Elasticul plesni.

Avea sîni mari pentru înălţimea şi osatura ei, sîni plini, cu sfîrcuri foarte tari şi închise la culoare. El îi frămîntă cu sălbăticie.

— Da, da, da, da, da!

Vocea gravă şi hîrşîită făcea ca fiecare cuvînt să pară o incantaţie sinistră, o litanie satanică.

Îi smulse pantofii, mai întîi dreptul, apoi stîngul şii azvîrli întro parte. Unul din ei lovi oglinda de deasupra măsuţei de toaletă şio făcu ţăndări.

Sunetul de sticlă spartă trezi fata din transa cauzată de şoc. Încercă să se smulgă de lîngă el, dar spaima o sleia de puteri. Începu să se zvîrcolească şi să se zbată zadarnic sub trupul lui.

El o potoli fără prea mare greutate, o pălmui de două ori cu atîta forţă, încît ea rămase cu gura căscată şi ochii i se umplură de lacrimi. Un firicel de sînge i se ivi în colţul gurii şi se prelinse pe bărbie.

— Căţea afurisită! scrîşni el. Nu vrei sex, ai? Ziceai că eu nu pot să fac sex. Niciodată, aşa ziceai. Că nu puteam să risc ca vreo femeie să afle cine sînt, aşa ziceai. Ei bine, tu ştii deja cine sînt, mamă. Tu îmi cunoşti deja secretul. De tine nam ce să ascund, mamă. Tu ştii că sînt altfel decît ceilalţi bărbaţi. Ştii că organul meu nui ca al lor. Ştii bine cine a fost tatăl meu. Ştii. Ştii că organul meu seamănă cu al lui. De tine nu trebuie săl ascund, mamă. Am săl înfig în tine, mamă. Pînă sus. Mai auzit? Da?

Femeia plîngea, legănînduşi capul dintro parte întralta.

— Nu, nu, nu! Oh, Dumnezeule! Apoi se stăpîni, îl privi cu atenţie în ochi (dar dincolo de ochii aceia căprui, Bruno o vedea pe Katherine, privindul furioasă) şi spuse: Ascultămă. Te rog, ascultămă. Eşti bolnav. Eşti foarte bolnav. Nu ştii ce vorbeşti. Ai nevoie de ajutor.

— Taci, taci, taci!

O plesni din nou, cu şi mai mare forţă decît înainte, luînduşi avînt şi repezinduşi palma peste obrazul ei.

Fiecare act de violenţă îl excita. Îl excita sunetul sec al fiecărei lovituri, fiecare icnet de durere, ţipetele ei de pasăre speriată, felul în care carnea se înroşea şi se umfla. Vederea chipului schimonosit de spaimă şi ochii ei ca de iepuraş speriat îi transformau dorinţa în patimă arzătoare.

Tremura de dorinţă, tremura, ardea, trepida. Răsufla greu ca un taur. Avea ochii larg deschişi. Saliva atît de abundent, încît trebuia să înghită o dată la cîteva secunde, ca să nu saliveze pe ea.

Chinuia cu sălbăticie sînii ei frumoşi, mîngîindui şi strivindui, frămîntîndui cu cruzime.

Spaima ei pierise, făcînd loc aceleiaşi stări de semitransă, încremenită şi rigidă.

Pe de o parte, Bruno o ura şi nui păsa cît o făcea să sufere. Voia săi producă suferinţă. Voia so facă să sufere pentru toate cîte îi făcuse ea şi, în primul rînd, pentru faptul că îl adusese pe lume.

Pe de altă parte, îi era ruşine să atingă sînii mamei lui, îi era ruşine că voia săşi introducă penisul în ea. Aşadar, pe măsură ceşi punea mîinile pe ea, încerca să se explice şi săşi justifice gesturile.

— Îmi spuneai că, dacă voi încerca vreodată să fac dragoste cu o femeie, ea îşi va da seama imediat că nu sînt o fiinţă omenească. Spuneai căşi va da seama de deosebire şi că va înţelege. Că va chema poliţia şi că voi fi arestat şi ars pe rug, fiindcă toţi îşi vor da seama cine a fost tatăl meu. Dar tu ştii deja. Pentru tine nui nici o noutate, mamă. Aşa cămi pot folosi organul cu tine. Îl pot vîrî în tine, mamă şi nimeni nu mă va arde de viu.

Nici o clipă nui trecuse prin minte acest gînd cîtă vreme ea fusese în viaţă. Se simţise dominat fără speranţă de personalitatea ei. Dar, pînă cînd ea se întorsese din mormînt şi se reîncarnase pentru prima oară, Bruno prinsese gustul libertăţii şi în mintea lui încolţiseră o sumedenie de idei noi şi îndrăzneţe. Înţelesese imediat că trebuia so ucidă, ca so împiedice să pună iarăşi stăpînire pe viaţa lui sau săl tragă după ea în mormînt. Totodată, îşi dăduse seama că o putea viola fără riscuri, din moment ce ea îi cunoştea deja secretul. Ea era cea carei destăinuise adevărul despre propriai persoană, il repetase de zeci de mii de ori. Katherine ştia că tatăl lui era un demon, o creatură hidoasă şi respingătoare, fiindcă ea fusese violată de acea creatură şi rămăsese însărcinată împotriva voinţei ei. Pe timpul sarcinii purtase corsete peste corsete, ca săşi ascundă starea. Cînd se apropiase sorocul, se dusese să nască sub îngrijirea unei moaşe discrete din San Francisco. Mai tîrziu povestise oamenilor din St. Helena că Bruno era fiul din flori al unei prietene din colegiu, care dăduse de necaz, şi că mama lui murise la scurt timp după naştere, ultima ei dorinţă fiind ca Katherine săi crească băiatul. Katherine adusese copilul acasă, pretinzînd căi fusese încredinţat spre îngrijire după toate rigorile legii. Trăise cu spaima permanentă şi paralizantă că cineva va descoperi că Bruno era copilul ei şi că tatăl lui nu era o făptură omenească. Unul dintre lucrurile carel însemnau ca fiind progenitura unui demon era penisul. Avea penisul unui demon, altfel decît cel al unui bărbat obişnuit. Katherine îi spunea că va trebui întotdeauna să şil ascundă, altfel va fi descoperit şi ars pe rug. Îi povestise despre toate aceste lucruri, i le repetase încă de cînd era prea mic ca să înţeleagă la ce folosea un penis. Astfel, în mod straniu, ea devenise în acelaşi timp binecuvîntarea şi blestemul lui. Un blestem, fiindcă mereu se întorcea din morţi ca să pună stăpînire pe el sau săl ucidă. Dar şi o binecuvîntare, fiindcă, dacă nu învia iar şi iar, Bruno nu avea în cine să descarce enorma cantitate de spermă acumulată în el ca o lavă fierbinte. Fără ea, ar fi fost condamnat la o viaţă de celibat. Prin urmare, deşi reîncarnările ei îl umpleau de furie şi de groază, o parte din fiinţa lui aştepta cu nerăbdare fiecare întîlnire cu fiecare nou trup în care se reîncarna mama lui.

Îngenunchind pe pat alături de ea, cu ochii la sînii şi părul pubian a cărui culoare neagră era vizibilă prin chiloţii galben pal, organul îi crescu atît de tare, încît începu săl doară. Era conştient că jumătatea demonică a fiinţei lui prelua controlul, simţea fiara ieşind la suprafaţă şi punînd stăpînire pe mintea lui. Apucă ciorapii lui Sally (Katherine) şii trase în jos, sfîşiind nailonul şi dezgolindui picioarele frumoase. Îi prinse coapsele cu mîinile lui mari şi i le depărtă, mişcînduse cu stîngăcie pe saltea, pînă îngenunche între picioarele ei.

Fata se trezi din nou din transă. Brusc, începu să se împotrivească, săl lovească, să dea din picioare, dar el o imobiliză fără efort. Ea continua săl lovească cu pumnii, însă fără vlagă. Dînduşi seama că loviturile nul impresionau, îşi făcu palmele căuş, cu unghiile prefăcute în gheare, şil zgîrie pe faţă, sfîşiindui obrazul stîng, apoi încercă săi scoată ochii.

El se trase brusc înapoi, ridică un braţ ca să se apere şişi strînse pleoapele cînd unghiile ei îi zgîriară adînc dosul palmei. Apoi se prăvăli cu tot trupul peste ea, strivindo cu trupul lui mare şi puternic. Îşi puse un braţ peste gîtul ei şi începu să apese, sufocîndo.

Joshua Rhinehart spălă cele trei pahare de whiskey în chiuvetă, apoi i se adresă lui Tony şi lui Hilary:

— Voi doi sînteţi mai implicaţi decît mine. Cear fi să veniţi mîine cu mine la Hollister, ca so vedeţi pe Rita Yancy?

— Speram să ne propuneţi, spuse Hilary.

— Deocamdată, aici nu mai avem nimic de făcut, adăugă Tony.

Joshua îşi şterse mîinile cu un prosop de bucătărie.

— Bun. Sa aranjat. Vaţi luat cameră la hotel pentru la noapte?

— Nu încă, răspunse Tony.

— Sînteţi bineveniţi în casa mea, zise Joshua.

Hilary îi răspunse cu un surîs fermecător.

— Sînteţi foarte amabil. Dar nu vrem să vă deranjăm.

— Nu mă deranjaţi.

— Totuşi, am venit neanunţaţi şi...

— Domnişoară, i se adresă Joshua, pierzînduşi răbdarea. Ştii de cît timp nam mai primit eu oaspeţi? De peste trei ani. Şi ştii de ce nam mai primit oaspeţi de trei ani? Fiindcă nam invitat pe nimeni să vină în casa mea, de aceea. Nu sînt din cale afară de sociabil. Nu fac invitaţii cu unacu două. Dacă aş avea impresia că dumneata şi Tony maţi inoportuna — sau, şi mai rău, maţi plictisi — nu vaş fi invitat. Acum, dămi voie să nu mai pierd vremea cu amabilităţi inutile. Aveţi nevoie de o cameră. Eu dispun de o cameră. Rămîneţi la mine sau nu?

Tony rîse, iar Hilary îi zîmbi larg lui Joshua.

— Vă mulţumim pentru invitaţie. Am fi încîntaţi.

— Bravo, spuse Joshua.

— Îmi place stilul dumneavoastră, adăugă ea.

— Cei mai mulţi mă consideră un uricios.

— Dar un uricios simpatic.

Joshua zîmbi şi el.

— Mulţumesc. Cred că am să pun să mi se scrie asta pe mormînt. " Aici zace Joshua Rhinehart, un urîcios simpatic."

Chiar cînd ieşeau din birou, se auzi telefonul, şi Joshua se înapoie să răspundă. Era doctorul Nicholas Rudge, care telefona din San Francisco.

Bruno Frye continua să stea lungit peste trupul femeii, ţintuindo de saltea cu braţul musculos proptit în gîtul ei.

Fata se îneca şi se chinuia să tragă aer în piept. Obrazul îi devenise stacojiu şi schimonosit de chinurile agoniei.

Priveliştea îl excita.

— Nu te lupta cu mine, mamă. Nu te lupta aşa. Ştii bine că nare nici un rost. Ştii bine că, pînă la urmă, tot eu am să înving.

Fata se zvîrcoli sub trupul lui, mult mai greu şi mai puternic. Încercă săşi arcuiască spatele şi să se rostogolească întro parte. Nu reuşi săl arunce deoparte, şi tot trupul începu săi tremure spasmodic, reacţionînd la lipsa de aer şi la cantitatea tot mai redusă de sînge care ajungea la creier. În cele din urmă, păru săşi dea seama că nu va reuşi niciodată să se elibereze de el, că nu avea absolut nici o scăpare şi rămase inertă, învinsă.

Convins că femeia cedase atît psihic, cît şi trupeşte, Frye îşi ridică braţul de pe gîtul ei învineţit. Îşi ridică şi genunchii, eliberîndui trupul de greutatea lui. Ea îşi duse mîinile la gît. Se înecă şi începu să tuşească violent.

Peste măsură de excitat, cu inima bătînd săi spargă pieptul, cu timpanele bubuind, arzînd de dorinţă, Frye se ridică şi, rămînînd în picioare lîngă pat, se dezbrăcă şişi aruncă hainele departe, pe comodă.

Privi în jos la sexul în erecţie. Priveliştea îl înfioră de plăcere. Era tare ca oţelul. Enorm. De culoarea furiei.

Se urcă din nou pe pat.

Fata era de acum docilă. Ochii ei priveau în gol.

Îi smulse chiloţii galben pal şi îngenunche între picioarele ei frumoase. Saliva i se prelinse din gură, picurînd pe sînii ei.

O pătrunse. O pătrunse cu organul lui de demon, pe toată lungimea lui. Mîrîind ca un animal. O înjunghie cu penisul lui de demon. O înjunghie iar şi iar, pînă cînd o umplu de sămînţa lui.

Îşi imagină lichidul lăptos. Şil imagină ţîşnind din el în adîncul trupului ei.

Se gîndi la sîngele care ţîşneşte dintro rană. Petale roşii răspîndinduse dintro rană adîncă de cuţit.

Amîndouă imaginile îl excitau la culme: sperma şi sîngele.

O posedă fără menajamente.

Transpirînd, gîfîind, salivînd, se împinse în ea iar şi iar. În ea. Înăuntrul ei. Tot mai adînc.

Mai tîrziu avea să folosească cuţitul.

Joshua Rhinehart apăsă un buton al telefonului de pe birou, comutînd convorbirea pe difuzorul exterior, astfel ca Tony şi Hilary să poată auzi discuţia.

— Am încercat mai întîi la numărul de acasă, spuse Rudge. Nu mă aşteptam să fiţi la birou la ora aceasta.

— Sînt un maniac al muncii, domnule doctor.

— Ar trebui să luaţi măsuri, spuse Rudge pe un ton care trăda sinceră îngrijorare. Nui un mod de viaţă. Am tratat multe persoane peste măsură de ambiţioase, pentru care munca devenise singura preocupare în viaţă. Obsesia muncii vă poate distruge.

— Domnule doctor Rudge, care este specialitatea dumneavoastră?

— Psihiatria.

— Am bănuit.

— Sînteţi executorul testamentar?

— Exact. Presupun că aţi auzit de moartea lui Bruno Frye.

— Doar ce sa scris în ziare.

— În timp ce mă ocupam de unele probleme ale proprietăţii, am descoperit că domnul Frye va vizitat cu regularitate în ultimul an şi jumătate, pînă la moartea lui.

— Venea la mine o dată pe lună, preciză doctorul Rudge.

— Ştiaţi că avea porniri ucigaşe?

— Bineînţeles că nu, răspunse Rudge.

— Laţi tratat atîta timp şi nu vaţi dat seama că era capabil de violenţă?

— Ştiam că suferă de tulburări grave, explică Rudge. Dar nu miam închipuit că reprezenta un pericol pentru cineva. În orice caz, trebuie să înţelegeţi că nu mia oferit ocazia de ai depista latura violentă. Mă refer la faptul că venea aici o dată pe lună, după cum vam spus. Am cerut săl văd cel puţin o dată pe săptămînă, dacă nu chiar de două ori, dar a refuzat. Pe de o parte, voia săl ajut. Dar, în acelaşi timp, se temea de ce ar fi putut afla despre el însuşi. După un timp, am hotărît să nu insist prea mult în legătură cu vizitele săptămînale, fiindcă mă temeam să nu renunţe complet şi să nu anuleze şi vizita lunară. Mam gîndit că, oricît de insuficientă ar fi fost terapia, oricum era mai bine decît deloc.

— De ce a venit la dumneavoastră?

— Vreţi să ştiţi ce era în neregulă cu el, de ce anume se plîngea?

— Întocmai.