I morţii şi VIII

— Ascultă, ar putea, cel puţin, să stea de vorbă cu şeriful din comitatul Napa.

— Iar şeriful Laurenski îi va debita aceeaşi poveste pe care a spuso aseară. Va susţine că Frye era acasă şi că făcea fursecuri sau ceva asemănător.

— Atunci şeriful e un dobitoc şi un incompetent, care a crezut pe cuvînt pe cineva din personalul casei lui Frye. Sau e un mincinos. Sau e de conivenţă cu Frye.

— Dute la şeful poliţiei cu această teorie şi ne va trimite pe amîndoi la medic, să vadă dacă nu suferim de schizofrenie paranoică.

— Dacă nui conving pe poliţişti să facă ceva, nu se lăsă Wally, atunci voi angaja o echipă bună de detectivi particulari.

— Detectivi particulari?

— Cunosc exact agenţia potrivită. Sînt buni profesionişti. Mult mai buni decît majoritatea poliţiştilor. Vor începe să facă cercetări în viaţa personală a lui Frye şi vor descoperi toate micile lui secrete. Vor aduce dovezile de care avem nevoie ca să redeschidem cazul.

— Dar nu costă mult?

— Facem cheltuielile pe din doua, răspunse el.

— Oh, nu.

— Oh, ba da.

— E foarte generos din partea ta, dar...

— Nui deloc generos. Eşti un bun de mare preţ, micuţo. Deţin un procent din tine, prin urmare suma plătită unei echipe de detectivi particulari este doar o asigurare. Nu vreau decît sămi apăr interesele.

— Nici tu nu crezi ce spui, replică ea. Eşti generos, Wally. Dar deocamdată nu angaja pe nimeni. Celălalt poliţist despre care ţiam vorbit, locotenentul Clemenza, a spus că va trece pe aici în această dupăamiază ca să vadă dacă îmi mai amintesc unele lucruri. El pare să mă creadă, însă e nedumerit, fiindcă mărturia lui Laurenski creează o mare fisură în versiunea mea. Cred că Clemenza sar folosi de cel mai mic pretext ca să redeschidă cazul. Să aşteptăm pînă discut cu el. Dacă situaţia va fi la fel de sumbră, vom angaja echipa de detectivi particulari despre care miai vorbit.

— Atunci... bine, încuviiinţă Wally, fără prea mare tragere de inimă. Între timp am să le spun să trimită un om la tine acasă, să te păzească.

— Wally, nam nevoie de gardă de corp.

— Pe dracu' nai!

— Toată noaptea nu mi sa întîmplat nimic şi...

— Uite ce e, fetiţo, trimit pe cineva la tine. Şi cu asta, basta. Nul contrazice pe Unchiul Wally. Dacă nai săi dai voie înăuntru, va sta de pază la intrare, ca o strajă la castel.

— Zău că...

— Mai curînd sau mai tîrziu, îi spuse Wally cu blîndeţe, va trebui să te confrunţi cu faptul că nu poţi trece prin viaţă singură, numai cu tine însăţi. Nimeni nu poate. Nimeni, fetiţo. Din cînd în cînd, toţi trebuie să acceptăm o mînă de ajutor. Ar fi trebuit sămi telefonezi aseară.

— Nam vrut să te deranjez.

— Dar nu mai fi deranjat, pentru numele lui Dumnezeu! Îţi sînt prieten. De fapt, mai deranjat mult mai mult prin faptul că nai vrut să mă deranjezi aseară. Fetiţo, e foarte bine să fii puternică, independentă şi să te bizui pe tine însăţi. Dar cînd exagerezi, cînd te izolezi astfel, e o palmă pentru toţi cei cărora le pasă de tine. Şiacum, ai săi deschizi omului trimis de mine ca să te păzească?

Ea oftă.

— OK.

— Bun. Va fi acolo în cel mult o oră. Promiţi sămi telefonezi de îndată ce stai de vorbă cu Clemenza?

— Promit.

— Pe cuvîntul tău?

— Pe cuvîntul meu.

— Ai dormit azinoapte?

— Spre marea mea surprindere, da.

— Dacă nu teai odihnit destul, încearcă să aţipeşti puţin dupăamiază, o sfătui el.

Hilary rîse.

— Ai fi o mamă minunată la evrei.

— Poate trec diseară săţi aduc o oală mare cu supă de pui. La revedere, draga mea

— La revedere, Wally. Îţi mulţumesc că mai sunat.

Puse receptorul în furcă şi se uită la scrinul pus în faţa uşii. După noaptea fără incidente, baricada părea ridicolă. Wally avea dreptate: cea mai bună soluţie era să angajeze gărzi de corp permanente şi să pună pe urmele lui Frye o echipă de detectivi particulari de prima mînă. Planul ei iniţial de a face faţă situaţiei era, pur şi simplu, ridicol. Nuşi putea baricada ferestrele cu scînduri, nu se putea juca dea Bătălia de la Alamo cu Frye.

Se dădu jos din pat, îşi puse halatul de mătase şi se duse la scrin. Scoase pe rînd sertarele şi le puse deoparte. Cînd mobila înaltă rămase destul de uşoară, ca să poată fi mutată din loc, Hilary o trase de lîngă uşă, aşezîndo la loc pe semnele de pe covor care marcau locul în care stătuse pînă cu o seară în urmă. Puse la loc sertarele.

Se duse la noptieră, luă cuţitul şi zîmbi trist, dînduşi seama cît fusese de naivă. O luptă corp la corp cu Bruno Frye? Să se lupte cu un maniac, folosinduse de un cuţit? Cum îşi închipuise că ar fi avut vreo şansă întro înfruntare atît de inegală? Frye era mult mai puternic decît ea. Avusese mare noroc cu o noapte în urmă că reuşise să scape din mîinile lui. Din fericire, atunci avea pistolul. Dar dacă ar fi încercat săi ţină piept cu cuţitul, el ar fi tăiato bucăţele.

Intenţionînd să ducă cuţitul înapoi la bucătărie şi să se îmbrace pînă cînd avea să vină garda de corp, se apropie de uşa dormitorului, o descuie, o deschise, făcu un pas pe coridor şi în clipa următoare scoase un ţipăt, în aceeaşi secundă în care Bruno Frye o înşfăcă şi o izbi de perete. Capul i se lovi de zid cu o pocnitură sonoră, şi Hilary se luptă săşi învingă senzaţia de leşin carei întuneca vederea. Frye îi prinse gîtul cu mîna dreaptă, pironindo pe loc. Cu stînga îi sfîşie halatul şi începu săi frece sînii goi, rînjind obscen şi numindo căţea şi tîrfă.

Probabil ascultase discuţia avută la telefon cu Wally, probabil ştia că poliţia îi luase pistolul, fiindcă nu se temea de ea cîtuşi de puţin. Hilary nui pomenise nimic lui Wally despre cuţit, şi Frye nu era pregătit pentru această armă. Hilary înfipse lama lungă de zece centimetri în pîntecele lui tare şi musculos. Cîteva secunde el păru să nuşi dea seama. Îşi luă mîna de pe sînii ei şi încercă săi strecoare degetele în vagin. În clipa în care ea smulse cuţitul din rană, îl fulgeră o durere arzătoare. Ochii i se măriră şi scoase un urlet ascuţit. Hilary înfipse din nou cuţitul în el, de astă dată mai sus şi lateral, chiar sub coaste. Brusc, chipul lui deveni livid şi unsuros ca o bucată de slănină. Urlă, îi dădu drumul din strînsoare şi se trase cîţiva paşi în spate, clătinînduse pe picioare, pînă cînd se izbi de peretele opus, trîntind un tablou la podea.

Dînduşi seama ce făcuse, pe Hilary o năpădi o violentă senzaţie de greaţă. Totuşi, nu dădu drumul cuţitului din mînă, ci rămase pregătită săl înjunghie încă o dată, dacă sar fi apropiat de ea.

Bruno Frye privi uimit în jos, la răni. Lama se înfipsese adînc. O şuviţă subţire de sînge se prelingea din rană, întinzînduse rapid pe pulover şi pe pantaloni.

Hilary nu aşteptă ca expresia lui de uimire să se preschimbe întruna de furie şi durere. Alergă în camera de oaspeţi, trînti uşa după ea şi o încuie. Timp de jumătate de minut ascultă gemetele surde ale lui Frye, blestemele şi mişcările lui stîngace, întrebînduse dacă îi mai rămăsese atîta putere cît să spargă uşa. I se păru căl aude păşind greoi pe coridor, spre scară, dar nu putea fi sigură. Alergă la telefon. Cu mîinile tremurînde şi nepătate de sînge, ridică receptorul şi formă numărul centralei, cerînd legătura cu poliţia.

Căţeaua! Căţea afurisită!

Frye îşi strecură o mînă pe sub puloverul galben, apăsînduşi rana de jos, cea din pîntece, care sîngera cel mai tare. Îşi ţinu lipite marginile tăieturii cum putu mai bine, încercînd să oprească viaţa care se scurgea din el. Simţi sîngele cald prelingînduse pe la cusăturile mănuşii şi mînjindui degetele.

Nul durea aproape deloc. Simţea numai o vagă arsură în stomac. Un curent electric pe partea stîngă. Un zvîcnet uşor şi ritmic, simultan cu bătăile inimii. Atît şi nimic mai mult.

Cu toate acestea, ştia că rana era gravă şi că starea lui se va înrăutăţi din clipă în clipă. Se simţea slăbit şi neputincios. Puterea lui neobişnuită îl părăsise brusc şi total.

Ţinînduşi pîntecele cu o mînă, se prinse de balustradă cu cealaltă şi coborî primele trepte, la fel de înşelătoare ca întro casă a groazei din parcul de distracţii, părînd că se leagănă şii fug din faţa ochilor. Cînd ajunse jos, era leoarcă de transpiraţie.

Afară, lumina soarelui îi înţepă ochii. Era mai strălucitor decît oricînd, un soare monstruos, care umplea cerul şil ardea fără cruţare. Avea senzaţia că strălucirea lui îi pătrundea prin pleoape, aprinzînd mici focuri pe toată suprafaţa creierului.

Se îndoi de mijloc, blestemînd, şi se tîrî pe trotuar pînă ajunse la furgoneta fumurie. Se săltă cu greu pe scaunul de la volan şi trase portiera, de parcă ar fi cîntărit cinci tone.

Conduse cu o mînă, coti la dreapta pe Wilshire Boulevard, se îndreptă spre Sepulveda şi viră la stînga în căutarea unei cabine telefonice mai ferite. Simţea fiecare denivelare din asfalt ca o lovitură în plexul solar. Din cînd în cînd, maşinile din jurul lui păreau că se întind, se ondulează şi se umflă, de parcă ar fi fost făcute dintrun material elastic, iar el era nevoit să se concentreze, ca să le readucă la forme mai familiare.

Oricît de tare îşi apăsa rana, sîngele continua să i se scurgă din trup. Arsura din pîntece deveni mai ascuţită. Zvîcnetul ritmic era acum o înţepătură ascuţită. Dar durerea insuportabilă pe care o aştepta încă nu se instalase.

Conduse pe Sepulveda, care părea că nu se mai sfîrşeşte şi, în sfîrşit, găsi telefonul public pe carel căuta. Cabina se afla în colţul cel mai îndepărtat al parcării unui supermagazin, la vreo sută de metri de magazin.

Parcă microbuzul pieziş, ascunzînd cabina telefonică de ochii celor din magazin şi de automobiliştii care treceau pe Sepulveda. Nu era o cabină propriuzisă, ci un simplu paravan de plastic care, teoretic, asigura o excelentă izolare fonică, dar care, în realitate, nu oferea protecţie împotriva zgomotului din jur, însă, cel puţin, părea în stare de funcţionare şi era destul de izolat. În spatele lui se înălţa un gard mare de ciment, care despărţea terenul supermagazinului de un teren cu locuinţe. În dreapta se găseau cîteva tufişuri şi doi palmieri pitici, care ascundeau telefonul de strada laterală care făcea legătura cu Sepulveda. Era puţin probabil ca cineva săl vadă îndeajuns de bine cît săşi dea seama că era rănit; Frye nu avea nevoie de curioşi prin preajmă.

Se căzni să treacă pe locul de lîngă şofer şi coborî pe portiera din dreapta. Privi în jos la dîra roşie şi vîscoasă care i se prelingea printre degete şi simţi căl cuprinde ameţeala. Se uită repede în altă parte. Nu avea de făcut decît trei paşi pînă la telefon, dar fiecare dintre ei părea lung de un kilometru.

Nuşi amintea numărul cartelei telefonice de credit, cîndva la fel de cunoscut ca şi data naşterii, aşa că sună direct în Napa Valley.

Centralista repetă apelul de şase ori.

— Alo?

— O convorbire cu taxă inversă din partea lui Bruno Frye, pentru oricine se întîmplă să răspundă. Acceptaţi convorbirea?

— Vă rog sămi faceţi legătura.

Se auzi un păcănit uşor şi centralista ieşi de pe fir.

— Sînt rănit grav. Cred... că sînt pe moarte, îi spuse Frye bărbatului din comitatul Napa.

— Oh, Iisuse, nu. Nu!

— Va trebui să... chem o ambulanţă, continuă Frye. Şi... şi atunci toată lumea va afla adevărul.

Discutară un minut, amîndoi speriaţi şi neştiind ce să facă.

Deodată, Frye simţi cum ceva cedează înăuntrul lui. Ceva se destinsese ca un un arc.

Ca o pungă cu apă care plesneşte. Scoase un ţipăt de durere.

Bărbatul din Napa ţipă la rîndul lui, cuprins de milă, ca şi cum ar fi simţit şi el durerea.

— Trebuie... să chem o ambulanţă, repetă Frye.

Închise telefonul.

Sîngele i se prelinsese pe cracul pantalonilor pînă pe pantofi şi acum se scurgea pe asfalt.

Ridică din nou receptorul şil puse pe tăblia de metal de lîngă aparat. Alese o monedă de zece cenţi de pe tăblie, unde îşi pusese mărunţişul din buzunar, dar degetele refuzau săl asculte. O scăpă din mînă şi o urmări cu o privire prostească, în timp ce moneda se rostogolea pe asfalt. Găsi altă fisă. O ţinu cît putu de strîns. O apucă de parcă ar fi fost un disc de plumb, mare cît o roată de maşină, şi, în sfîrşit, o introduse în lăcaşul ei. Încercă să formeze 0. Nu mai avea putere nici pentru o mişcare atît de simplă. Braţele lui musculoase, umerii laţi, pieptul uriaş, spinarea puternică, pîntecele tare, coapsele vînjoase nul mai ascultau.

Nu putea telefona, nu putea nici să se mai ţină pe picioare. Căzu, se rostogoli pe asfalt şi rămase, zăcînd, cu faţa în jos.

Nu se putea mişca.

Nu vedea nimic. Era orb.

În faţa ochilor avea doar întuneric de smoală.

Era înspăimîntat.

Încercă săşi spună că şi el se va ridica din morţi, la fel cum făcuse Katherine. Mă voi întoarce şi voi pune mîna pe ea, se gîndi. Mă voi întoarce. Dar, în adîncul sufletului, nu credea o iotă.

Cum zăcea acolo, cu mintea treptat golită de gînduri, avu un surprinzător moment de luciditate şi se întrebă dacă nu cumva se înşelase crezînd că Katherine se întorcea din morţi. Nu cumva ucisese femei care doar îi semănau? Femei nevinovate? Nu cumva era nebun?

O nouă explozie de durere îi spulberă gîndul, aruncîndul din nou în bezna sufocantă care îl înconjura.

Simţi cum ceva se mişcă pe trupul lui.

Ceva se tîra pe trupul lui.

Pe braţele şi pe picioarele lui.

Pe faţă.

Încercă să ţipe. Nu putea.

Auzi şoaptele.

Nu!

Intestinele i se revărsară afară.

Şoaptele crescură întrun cor şuierător şil purtară cu ele, asemenea unui rîu negru şi învolburat.

Joi dimineaţă, Tony Clemenza şi Frank Howard dădură de urma lui Jilly Jenkins, un vechi prieten al lui Bobby Valdez "Îngerul". Jilly îl văzuse pe violatorul şi asasinul cu faţă de copil în luna iulie, dar nul mai întîlnise de atunci. În perioada aceea Bobby tocmai îşi părăsise slujba de la Spălătoria Vee Vee Gee de pe Olympic Boulevard. Jilly nu ştia mai mult de atît.

Vee Vee Gee era o clădire mare cu ornamente din stuc, cu un nivel, datînd de la începutul anilor '50, cînd o întreagă pleiadă de arhitecţi ignoranţi din Los Angeles se gîndiseră să combine, pentru prima oară, un simulacru de stil spaniol cu funcţionalitatea unei fabrici. Tony nu reuşise niciodată să înţeleagă cum se întîmpla că pînă şi arhitecţii cei mai lipsiţi de sensibilitate reuşeau să vadă frumuseţe întrun hibrid atît de grotesc. Acoperişul de ţiglă roşieportocalie era înţesat cu zeci de hornuri de cărămidă şi guri de aerisire din tablă ondulată, dintre care abia dacă jumătate scoteau aburi. Ferestrele rustice aveau cadre grosolane din lemn închis la culoare, ca la locuinţa unui terrateniente bogat şi influent, însă sticla geamurilor de fabrică era dublată cu plasă de sîrmă. În locul verandelor existau pasarele de încărcare. Zidurile erau drepte, cu colţuri ascuţite, clădirea avînd, întrucîtva, aspectul unei cutii — spre deosebire de muchiile rotunjite şi arcadele graţioase ale arhitecturii spaniole autentice. Clădirea arăta ca o prostituată bătrînă, îmbrăcată în haine mai elegante decît fusese obişnuită să poarte şi care încerca cu disperare să se dea drept mare cucoană.

— Mă întreb de ceau ridicato, spuse Tony, coborînd din maşina fără însemnele poliţiei şi închizînd portiera.

— Ce să ridice? întrebă Frank.

— De ceau construit clădiri atît de urîte? Ce rost aveau?

Frank clipi.

— Cei aşa urît la ele?

— Pe tine nu te supără cum arată?

— E o curăţătorie. Nu avem nevoie de curăţătorii?

— Tu ai vreun arhitect în familie?

— Arhitect? Nu, răspunse Frank. De ce?

— Mă întrebam şi eu.

— Vezi tu, uneori e tare greu să te înţeleagă omul.

— Nu eşti primul caremi spune asta, replică Tony.

În biroul de la stradă cerură să vorbească cu proprietarul, Vincent Garamalkis, şi fură întîmpinaţi cu o răceală neobişnuită. Secretara deveni dea dreptul ostilă. Curăţătoria Vee Vee Gee plătise patru amenzi în patru ani fiindcă angajase necunoscuţi fără acte de identitate. Secretara era convinsă că Tony şi Frank veneau din partea Serviciului de Imigrări. Se mai îmbună puţin văzîndule legitimaţia de poliţişti ai oraşului Los Angeles, dar nu se arătă binevoitoare decît după ce Tony reuşi so convingă că nui interesa cîtuşi de puţin naţionalitatea lucrătorilor de la Vee Vee Gee. În cele din urmă, femeia recunoscu, fără prea mare entuziasm, că domnul Garamalkis se găsea în clădire. Tocmai se pregătea săi conducă la el cînd sună telefonul, aşa că femeia le dădu cîteva instrucţiuni grăbite şii rugă să se descurce singuri.

Enorma sală principală a curăţătoriei mirosea a săpun, apret şi abur. Era o încăpere umedă, fierbinte şi zgomotoasă. Maşinile de spălat industriale duduiau, bîzîiau şi fîşîiau. Uscătoare uriaşe zbîrnîiau şi huruiau monoton. Pocnetul şi şuieratul aparatelor automate de împăturit îi dădea lui Tony senzaţia că i se strepezesc dinţii. Cei mai mulţi lucrători care descărcau cărucioarele cu rufe, bărbaţii voinici care introduceau hainele în maşini şi femeile care puneau etichete cu numere la două şiruri de mese lungi vorbeau între ei tare şi repede în spaniolă. În timp ce Tony şi Frank străbăteau sala, zarva se domoli puţin. Muncitorii încetară să mai vorbească şii priviră bănuitori.

Vincent Garamalkis se găsea la un birou uzat, în celălalt capăt al uriaşei săli. Biroul era montat pe o platformă înaltă de un metru, astfel ca şeful săşi poată supraveghea angajaţii. Văzîndui că se apropie, Garamalkis se ridică şi veni pînă la marginea platformei. Era un bărbat scund şi îndesat, cu un început de chelie, cu trăsături aspre şi ochi căprui şi blînzi, care nu se potriveau deloc cu restul chipului. Îi aşteptă cu mîinile în şolduri, ca şi cum lear fi dat a înţelege că nu puteau urca pînă la el.

— Sîntem de la poliţie, spuse Frank, arătîndui legitimaţia.

— Da, încuviinţă Garamalkis.

— Nu de la Imigrări, îl linişti Tony.

— De ce miaş face probleme cu Serviciul de Imigrări? întrebă sfidător Garamalkis.

— Secretara dumneavoastră îşi făcea probleme, replică Frank. Garamalkis îi privi încruntat de sus în jos.

— Sînt curat. Nu angajez decît cetăţeni americani şi străini cu acte de identitate.

— Bineînţeles, replică Frank. Iar urşii nuşi mai fac nevoile în pădure.

— Uitaţi ce este, interveni Tony, zău că puţin ne pasă de unde vin muncitorii dumneavoastră.

— Atunci ce doriţi?

— Am vrea să vă punem cîteva întrebări.

— Despre ce?

— Despre omul acesta, răspunse Frank, întinzîndui cele trei fotografii cu Bobby Valdez.

Garamalkis aruncă o privire la ele.

— Cei cu el?

— Îl cunoaşteţi? întrebă Frank.

— De ce?

— Am vrea să dăm de urma lui.

— Pentru ce?

— Se ascunde de poliţie.

— Ce a făcut?

— Uitaţi ce este, începu Frank, sătul de reacţia posomorîtă a omului din faţa lui. Eu pot să vă şi oblig sămi răspundeţi. Putem purta discuţia aceasta aici sau în oraş. Iar dacă vă încăpăţînaţi să nu răspundeţi, putem apela la Serviciul de Imigrări. Puţin ne pasă dacă angajaţi cîţiva mexicani, dar, dacă nu ne ajutaţi, vom avea grijă să ajungeţi după gratii. Aţi priceput? Aţi auzit ceam spus?

— Domnule Garamalkis, interveni Tony, tatăl meu a emigrat din Italia. A venit în această ţară cu acte în regulă şi, în cele din urmă, a primit cetăţenia. Totuşi, o dată a avut necazuri cu cei de la Serviciul de Imigrări. Nu era decît o greşeală strecurată în evidenţa lor, o încurcătură birocratică. Cu toate acestea, lau hăituit mai mult de cinci săptămîni. Îl căutau la serviciu şi făceau vizite inopinate acasă, la ore neobişnuite. Iau cerut acte şi dovezi, iar cînd tata lea arătat aceste acte, iau spus că erau false. Lau ameninţat. De nenumărate ori. Ba chiar iau întocmit acte de deportare, înainte ca problema să fie clarificată. Tata a fost nevoit să angajeze un avocat, lucru pe care cu greu şi la permis, iar mama a fost cu nervii la pămînt pînă cînd totul sa lămurit. Vedeţi, deci, că nu am nici o simpatie pentru Serviciul de Imigrări. Prin urmare, naş mişca un deget ca săi pun pe urmele dumneavoastră. Naş mişca un deget, domnule Garamalkis.

Omuleţul cel îndesat privi o clipă în jos, spre Tony, apoi clătină din cap şi oftă.

— Nui aşa căţi toacă nervii? Acum un an sau doi, cînd toţi studenţii aceia din Iran ne dădeau de furcă aici, în Los Angeles, răsturnînd maşini şi încercînd să dea foc la case, Serviciul de Imigrări nici nu sa gîndit săi dea afară din ţară. La dracu', nici vorbă! Funcţionarii lor erau prea ocupaţi sămi hărţuiască lucrătorii. Oamenii pe carei angajez eu nu dau foc la case. Nu răstoarnă maşini şi nu aruncă cu pietre în poliţişti. Sînt oameni cumsecade şi muncitori. Nu vor decît să cîştige o pîine. Săşi asigure o existenţă, aşa cum nu pot avea la sud de graniţă. Şi ştiţi de ce Serviciul pierde atîta vreme umblînd după ei? Să vă spun eu, că am înţeles motivul. Fiindcă mexicanii nu opun rezistenţă. Nu sînt fanatici politici sau religioşi, cum sînt o mare parte dintre iranieni. Nu sînt ţicniţi, nu sînt periculoşi. E mult mai sigur şi mai simplu pentru cei de la Imigrări să umble după aceşti oameni, fiindcă, în general, îi pot ridica fără proteste. Ah, sistemul nostru e o ruşine.

— Înţeleg punctul dumneavoastră de vedere, spuse Tony. Aşadar, dacă aţi avea amabilitatea să vă uitaţi puţin la aceste fotografii...

Dar Garamalkis nu era încă pregătit să răspundă la întrebări. Mai avea de spus cîteva lucruri.

— Acum patru ani, îl întrerupse el pe Tony, am fost amendat pentru prima oară. Motivele obişnuite. Cîţiva dintre angajaţii mei mexicani nu aveau carte verde. Alţii aveau, dar era expirată. După ce am lămurit lucrurile la tribunal, am decis ca din acel moment să procedez conform legii. Să angajez doar mexicani cu carte verde valabilă. Iar dacă nu găseam destui din aceştia, intenţionam să angajez cetăţeni americani. Şi ştiţi ceva? Am fost un prost. Am fost un prost sămi închipui că puteam sămi ţin afacerea pe picioare în felul acesta. Vedeţi dumneavoastră, celor mai mulţi dintre lucrătorii mei numi permit să le plătesc decît salariul minim. Chiar şi acesta, cu mare efort. Problema este că americanii nu acceptă să lucreze pentru un salariu minim. Dacă eşti cetăţean american, poţi cîştiga mai bine din ajutorul de şomaj decît dintro slujbă plătită cu salariul minim. În plus, pentru ajutorul de şomaj nu plăteşti impozit. Prin urmare, vreme de vreo două luni am umblat înnebunit după muncitori, încercînd să menţin curăţătoria în programul ei normal. Am fost la un pas de a face infarct. Vedeţi dumneavoastră, clientela mea numără hoteluri, moteluri, restaurante, frizerii... şi toţi vor săşi ia lucrurile înapoi cît mai repede şi la data programată. Dacă naş fi început să angajez din nou mexicani, aş fi dat faliment.

Frank nu voia să mai audă şi restul. Tocmai se pregătea să spună o vorbă usturătoare, dar Tony îi puse o mînă pe umăr şil apăsă uşor, îndemnîndul să aibă răbdare.

— Sigur, continuă Garamalkis, înţeleg să nu dai emigraţilor ajutor de şomaj, asistenţă medicală gratuită şi altele asemenea, dar nu înţeleg de ce săi deportezi, cînd ei acceptă slujbe pe care nu le acceptă nimeni. E ridicol. E o ruşine. Oftă din nou, se uită la fotografiile cu Bobby Valdez pe care le ţinea în mînă şi spuse: Da, îl cunosc pe tip.

— Am auzit că a lucrat aici.

— Aşa e.

— Cînd?

— Cred că pe la începutul verii. În mai. Şi o parte a lunii iunie.

— După ce a fugit de poliţistul carel supraveghea, îi spuse Frank lui Tony.

— Asta nu ştiu, zise Garamalkis.

— Cum va spus că se numeşte? întrebă Tony.

— Juan.

— Şi numele de familie?

— Nu mai ţin minte. Na stat decît vreo lună jumătate. Dar trebuie să figureze în acte.

Garamalkis coborî de pe platformă şii conduse prin sala mare, prin abur şi miros de detergent, sub privirile bănuitoare ale lucrătorilor. Ajungînd în biroul de la intrare, Garamalkis îi ceru secretarei să verifice registrele şi, în cîteva minute, ea găsi statul de plată pe carel căuta. Bobby îşi dăduse numele de Juan Mazquezza. Adresa era pe La Brea Avenue.