I morţii şi VIII

— Spunemi un lucru, ţipă el, ca să acopere muzica.

— Orice doreşti, ţipă şi Otto.

— Oamenii nu vin aici ca să lege noi cunoştinţe?

— Ca să intre în vorbă. Atît şi nimic mai mult.

— Atunci de ce dracu' au barurile pentru celibatari asemenea orchestre?

— Ce ai de reproşat orchestrei?

— O groază de lucruri. În primul rînd, îţi sparge timpanele.

— Şi?

— Atunci, cum poate cineva să închege o conversaţie interesantă?

— O conversaţie interesantă? repetă Otto. Păi bine, frate, oamenii nu vin aici pentru conversaţii interesante. Vin să se întîlnească, să vadă cu cine au de a face şi să aleagă cu cine să se culce.

— Fără conversaţie?

— Uităte la ei. Aruncă o privire. Despre ceai vrea să stea de vorbă? Dacă nam pune muzica tare şi continuu, toţi sar simţi stînjeniţi.

— Adică, ar avea de umplut atîtea momente de tăcere înnebunitoare.

— Exact. Sar duce în altă parte.

— Unde muzica ar fi mai tare, şi ei nar avea nevoie decît de gesturi.

Otto ridică din umeri.

— Asteas vremurile.

— Poate trebuia să mă fi născut în alte timpuri, spuse Tony.

Afară noaptea era blîndă, dar Tony ştia că mai tîrziu va fi mai frig. O pîclă subţire înainta dinspre mare, încă nu ceaţă în adevăratul sens al cuvîntului, ci un fel de respiraţie umedă şi unsuroasă care plutea în aer, creînd aureole în jurul tuturor luminilor.

Frank aştepta la volanul unei maşini fără însemnele poliţiei. Tony se urcă pe locul din dreapta şişi prinse centura de siguranţă.

Mai aveau de verificat un bar înainte de aşi considera ziua încheiată. Ceva mai devreme, cîţiva clienţi ai barului pentru celibatari Century City declaraseră căl văzuseră pe Bobby Valdez şi în localul The Big Quake de pe Sunset Boulevard, în Hollywood.

Circulaţia deveni destul de intensă pe măsură ce se apropiau de centrul oraşului. Uneori Frank îşi pierdea răbdarea şi se muta de pe o bandă pe alta, intrînd şi ieşind cu sunet de claxon şi scrîşnet de frîne, încercînd să mai cîştige teren preţ de cîteva lungimi de maşină. Nu şi în această seară. Acum înainta o dată cu şirul de vehicule.

Tony se întrebă dacă Frank Howard discutase filozofie cu Otto.

După un timp Frank spuse:

— Puteai so ai.

— Pe cine?

— Pe blonda aceea. Judy.

— Eram în timpul programului, Frank.

— Puteai aranja ceva pentru mai tîrziu. Umbla cu limba scoasă după tine.

— Nu era genul meu.

— Era trăsnet.

— Tipul de femeie ucigaşă.

— Ce?

— Mar fi mîncat de viu.

Frank chibzui o clipă la cele auzite, apoi zise:

— Rahat! Eu miaş încerca norocul, dacă mi sar ivi ocazia.

— Ştii bine unde o găseşti.

— Poate am să trec pe acolo ceva mai tîrziu, după ce ne terminăm treaba.

— Nai decît, răspunse Tony. Iar eu am săţi fac o vizită la sanatoriu, după ce te dă gata.

— La dracu', cei cu tine? Nu era chiar atît de deosebită. Genul acesta de femei nuţi face prea mari probleme.

— Poate de aceea nu mia trebuit.

— Zău dacă te înţeleg!

Tony Clemenza era obosit. Îşi şterse faţa cu mîinile, ca şi cum oboseala ar fi fost o mască pe care o putea scoate şi arunca.

— Era trecută prin prea multe mîini, prea uzată.

— De cînd ai devenit puritan?

— Nu sînt puritan, răspunse Tony. Sau... da... OK, poate că sînt. Un pic, acolo. Doar un strop de puritanism în străfundul sufletului. Dumnezeu mie martor că am avut destule "relaţii semnificative", cum li se spune acum. Sînt departe de a fi virgin, însă, pur şi simplu, nu mă văd mergînd la agăţat întrun loc ca Barul Paradise, umblînd de colocolo, adresîndumă tuturor femeilor cu "Vulpiţo", în căutare de noi cuceriri. În primul rînd, naş putea rezista să fac genul de conversaţie care umple pauzele dintre două cîntece ale orchestrei. Mă vezi jucînd o scenă ca aceasta? "Bună, eu sînt Tony. Pe tine cum te cheamă? În ce zodie teai născut? Te interesează numerologia? Ai studiat la un institut acreditat? Crezi în incredibila totalitate a energiei cosmice? Crezi în destin ca fiind braţul unei conştiinţe cosmice atotcuprinzătoare? Crezi că nea fost scris să ne întîlnim? Crezi că am putea scăpa de karma negativă individuală, creînd împreună o energie pozitivă? Vrei să ne regulăm?"

— Afară de partea cu regulatul, nam înţeles un cuvînt din tot ceai spus, declară Frank.

— Nici eu. Asta şi voiam să spun. Întrun loc ca Barul Paradise toată conversaţia e artificială, replici superficiale, formulate astfel, încît să agăţi un partener de pat fără prea mare bătaie de cap. La Paradise nu pui unei femei nici o întrebare cu adevărat importantă. No întrebi despre sentimentele ei, despre calităţile ei, despre temerile, speranţele, nevoile, visele şi dorinţele ei. Deci, ceea ce se întîmplă e că ajungi în pat cu o necunoscută. Mai rău chiar, te trezeşti făcînd amor cu o reclamă pentru sex, cu un decupaj dintro revistă pentru bărbaţi, cu o imagine, nu o femeie reală, o bucată de carne, nu o persoană, ceea ce înseamnă că, de fapt, nu faci amor. Actul sexual nu este decît satisfacerea unei pofte trupeşti, la fel ca scărpinatul sau nevoile fiziologice. Dacă un bărbat reduce sexul la atît, atunci mai bine stă acasă şi se masturbează.

Frank opri la semafor şi spuse:

— Masturbarea nuţi aduce aceeaşi satisfacţie.

— Doamne, Frank, uneori eşti chiar grosolan.

— Sînt un om practic.

— Voiam să spun că, cel puţin, în ce mă priveşte pe mine, dansul nu merită efortul dacă nuţi cunoşti partenera. Nu sînt genul care merge la o discotecă doar ca să se amuze de propriai fantezie coregrafică. Trebuie să ştiu ce paşi urmează să facă partenera mea, cum anume vrea să se mişte şi de ce, ce simte, ce gîndeşte. Sexul e de o mie de ori mai plăcut dacă femeia înseamnă ceva pentru tine, dacă are o identitate, o taină a ei, nui doar un trup catifelat şi alunecos, cu rotunjimi perfecte, ci o personalitate unică, un caracter, cu părţile ei bune şi rele, cu experienţa ei.

— Numi vine sămi cred urechilor, spuse Frank, depăşind semaforul. Te referi cumva la teoria aceea răsuflată că sexul e inutil şi lipsit de satisfacţii dacă nui dublat de dragoste sau ceva asemănător?

— Nu mă refer la iubirea veşnică, preciză Tony. Nu vorbesc despre jurăminte eterne, valabile pînă la sfîrşitul lumii. Poţi iubi pe cineva un timp, întrun mod obişnuit. Poţi continua să iubeşti acea persoană şi după ce aspectul fizic al relaţiei sa încheiat. Am rămas în relaţii de prietenie cu fostele mele amante, fiindcă nam socotit legătura noastră o aventură trecătoare. Am continuat să avem ceva în comun şi după ce nam mai dormit în acelaşi pat. Întrun cuvînt, înainte să fac pasul, înainte să mă dezbrac în pielea goală şi să mă simt vulnerabil în faţa unei femei, vreau să ştiu sigur că pot avea încredere în ea. Vreau să simt că are ceva aparte, ceva care sămi fie drag, să ştiu căi o persoană care să merite să fie cunoscută, să merite să mă dezvălui ei, să merite să fiu un timp parte din fiinţa ei.

— Prostii! pufni dispreţuitor Frank.

— Aşa simt eu.

— Săţi dau un sfat.

— Ascult.

— Cel mai bun sfat pe care ai săl auzi vreodată.

— Sînt numai urechi.

— Dacă îţi închipui că există cu adevărat ceva care se numeşte dragoste, dacă crezi sincer că există un lucru care se cheamă dragoste şi care este la fel de puternică precum ura sau teama, atunci nu faci decît săţi atragi o sumedenie de necazuri. E o minciună. O minciună gogonată. Iubirea e ceva inventat de scriitori, ca săşi vîndă bine cărţile.

— Sper că nu vorbeşti serios.

— Pe dracu'! Frank îşi luă o clipă ochii de la carosabil şi se uită la Tony cu o privire plină de milă. Cîţi ani ai tu... treizeci şi trei?

— Aproape treizeci şi cinci, răspunse Tony.

Frank se concentră din nou asupra volanului şi ocoli un camion încărcat cu fier vechi, care se mişca precum melcul.

— Eu sînt cu zece ani mai mare decît tine, spuse Frank. Aşa că ascultă sfatul cuiva cu mai multă experienţă. Mai curînd sau mai tîrziu ai să crezi că teai îndrăgostit cu adevărat de vreo pipiţă, dar cînd ai să îngenunchezi săi săruţi picioruşele frumoase, ea o săţi tragă un şut de nai să te vezi. Fii convins căţi va frînge inima dacă ai săi dai a înţelege că ai una. Afecţiune? Sigur. Nam nimic împotrivă. Şi poftă trupească. Acesta e cuvîntul, prietene. Pofta trupească înseamnă totul. Nu iubirea. Trebuie neapărat săţi scoţi din cap prostiile astea cu iubirea. Distreazăte. Culcăte cu cît mai multe femei, cîtă vreme eşti tînăr. Ardele şi fugi. În acest fel nu vei suferi. Dar, dacă visezi cu ochii deschişi la iubire, nai să reuşeşti decît să te faci de rîs la nesfîrşit, pînă cînd, în cele din urmă, femeile te vor vîrî în pămînt.

— Eşti prea cinic pentru mine.

Frank ridică din umeri.

Cu şase luni în urmă trecuse printrun divorţ carel umpluse de amărăciune. Era încă marcat de acea tristă experienţă.

— De fapt, nici tu nu eşti cinic cu adevărat, continuă Tony. Nu cred că eşti convins de ce spui. Frank nu răspunse. Eşti un om sensibil, adăugă Tony.

Frank ridică din nou din umeri.

Timp de un minut sau două Tony încercă să reînnoade conversaţia, dar Frank terminase tot ce avea de spus pe acea temă şi se închisese în obişnuitai tăcere, ca un sfinx. Era surprinzător că vorbise atît de mult, fiindcă de regulă era un taciturn. De fapt, dacă Tony se gîndea mai bine, scurta discuţie, care tocmai se încheiase, fusese cea mai lungă pe care o avuseseră vreodată.

Tony lucra cu Frank Howard de peste trei luni. Încă nu era sigur dacă asocierea lor avea să dea rezultate.

Se deosebeau din multe puncte de vedere. De regulă, Tony era cel care vorbea. Frank se mulţumea să mormăie ceva în chip de răspuns. Tony avea o multitudine de preocupări în afara serviciului: filmele, cărţile, mîncarea, teatrul, muzica, arta, schiul, joggingul. Din cîte ştia el, pe Frank nul interesa mare lucru în afară de meseria lui. Tony era convins că un poliţist dispunea de multe instrumente pentru a obţine informaţii de la martori, de pildă amabilitatea, blîndeţea, isteţimea, compătimirea, înţelegerea, interesul, farmecul, insistenţa, inteligenţa — şi, bineînţeles, intimidarea, rareori chiar folosirea moderată a forţei. Frank credea că se putea descurca foarte bine doar prin perseverenţă, inteligenţă, intimidare şi ceva mai multă forţă decît era pe placul secţiei de poliţie. Nu vedea cu nici un chip utilitatea celorlalte moduri de abordare de pe lista lui Tony. Ca urmare, de cel puţin două ori pe săptămînă Tony se vedea nevoit săl ţină în frîu în mod subtil, dar ferm. Frank avea tendinţa de a se lăsa pradă unor accese de mînie carel făceau săi iasă ochii din orbite şi săi fiarbă sîngele în vine, cînd aveau prea multe ghinioane în aceeaşi zi. Pe de altă parte, Tony era calm aproape întotdeauna. Frank era înalt de un metru şaizeci, lat în umeri şi solid ca o cazemată. Tony măsura un metru optzeci, era zvelt, ager şi viguros. Frank era blond cu ochi albaştri. Tony era brunet. Frank era un pesimist şi un melancolic, Tony era un optimist. Uneori erau atît de deosebiţi, încît părea că parteneriatul lor nu va da niciodată rezultate.

Şi totuşi, în anumite privinţe semănau. De pildă, nici unul din ei nu era genul care săşi facă programul de opt ore şi atît. De cele mai multe ori munceau peste program două ore sau chiar trei, fără plată suplimentară, dar nici unul nu se plîngea. Aproape de încheierea unui caz, cînd dovezile şi firele se acumulau din ce în ce mai rapid, lucrau şi în zilele libere, dacă socoteau necesar. Nimeni nu le cerea să muncească în plus. Nimeni nu le ordona so facă. Era opţiunea lor.

Tony era dispus să se pună la dispoziţia departamentului de poliţie mai mult decît i se pretindea, deoarece era ambiţios. Nu avea de gînd să rămînă locotenent de poliţie pînă la sfîrşitul zilelor. Voia să avanseze cel puţin pînă la gradul de căpitan, poate chiar mai sus, pînă în vîrful ierarhiei, în biroul de şef, unde leafa şi avantajele la pensie erau cu mult mai mari decît ar fi obţinut pe postul pe carel ocupa acum. Crescuse întro familie numeroasă de italieni, în care spiritul de economie fusese o religie la fel de importantă ca romanocatolicismul. Tatăl lui, Carlo, fusese emigrant şi lucrase ca croitor. Bătrînul trudise din greu ani în şir ca să ofere copiilor un acoperiş deasupra capului, haine şi mîncare, însă de multe ori se găsise la un pas de sărăcie şi faliment. În familia Clemenza fuseseră atît de mulţi bolnavi, încît facturile sosite pe nepusă masă de la spitale şi farmacii înghiţiseră o bună parte din ce cîştiga bătrînul. Cînd Tony era încă un copil, înainte să ajungă să înţeleagă ce însemnau banul şi bugetul familial, înainte să priceapă spaima paralizantă de sărăcie carel chinuia pe tatăl lui zi de zi, auzise sute, poate mii, de prelegeri insistente asupra răspunderii fiscale. Carlo îl dăscălea aproape zilnic ce însemna munca sîrguincioasă, inteligenţa în afaceri, ambiţia şi siguranţa unei slujbe. Tatăl lui ar fi trebuit să lucreze la CIA, la departamentul de spălare a creierului. Tony fusese îndoctrinat atît de total, tatăl lui îi insuflase temerile şi principiile sale în asemenea măsură, încît chiar şi la vîrsta de treizeci şi cinci de ani, cînd avea un cont frumos în bancă şi o slujbă sigură, nu se simţea în largul lui dacă îşi lua liber mai mult de două sau trei zile. De cele mai multe ori concediile lungi se preschimbau întro corvoadă, în loc să fie o plăcere. Muncea mult peste program în fiecare săptămînă, fiindcă era fiul lui Carlo Clemenza, iar fiul lui Carlo Clemenza nu putea face altceva.

Frank Howard avea alte motive de a se pune mai mult timp la dispoziţia departamentului de poliţie. Nu părea să fie mai ambiţios decît ceilalţi colegi şi nici săşi facă griji inutile în privinţa banilor. Din cîte îşi dădea seama Tony, Frank muncea ore suplimentare fiindcă nu trăia cu adevărat decît cînd era la serviciu. Rolul de criminalist era singurul pe care se pricepea săl joace, singurul carei conferea un scop şi sentimentul valorii.

Tony îşi desprinse privirea de pe luminile maşinilor din faţă şi studie figura partenerului său. Frank nuşi dădea seama că era privit. Era atent la drum. Se concentra la fluxul rapid al circulaţiei de pe Wilshire Boulevard. Lumina verzuie a indicatoarelor de bord îi punea în evidenţă trăsăturile bine conturate. Nu era frumos în sensul clasic al cuvîntului, dar, în felul lui, era un bărbat atrăgător. Fruntea înaltă, ochi albaştri şi adînci. Nasul puţin cam mare şi ascuţit, gura frumos conturată, dar de cele mai multe ori strîmbată întro expresie posomorîtă carei contracta maxilarul puternic. Chipul lui degaja, fără nici un dubiu, forţă, atracţie şi multă voinţă neînduplecată. Nu era greu să ţil imaginezi pe Frank înapoinduse acasă, aşezînduse şi căzînd noapte de noapte întro transă care ţinea de la ora ieşirii din program pînă în dimineaţa următoare.

Pe lîngă dorinţa lor de a lucra ore suplimentare, Tony şi Frank mai aveau şi alte lucruri în comun. Deşi mulţi poliţişti în civil renunţaseră la vechiul stil vestimentar şi se prezentau la lucru în haine obişnuite, de la blugi la costume de lucru, Tony şi Frank continuau să fie adepţii costumelor tradiţionale, cu cravată. Se considerau profesionişti care făceau o meserie necesitînd calităţi şi pregătire specială, o meserie la fel de importantă şi exigentă ca cea de avocat pledant sau lucrător la asistenţa socială — poate chiar şi mai pretenţioasă — iar blugii, pur şi simplu, nu creau imaginea unor profesionişti. Nici unul din ei nu fuma. Nici unul din ei nu bea în exerciţiul funcţiunii. Şi nici unul nu încerca să lase munca cu hîrtiile pe seama celuilalt.

Poate totuşi vom face o echipă bună, se gîndi Tony. Poate cu timpul voi reuşi săl conving să utilizeze mai mult farmecul şi mai puţin forţa cînd are de a face cu martorii. Poate am săi trezesc interesul pentru filme sau pentru mîncare, dacă nu chiar pentru cărţi şi teatru. Dacă mie atît de greu să mă obişnuiesc cu felul lui de a fi, e pentru că sînt prea pretenţios. Doamne, cel puţin dacă laş face să vorbească cît de cît, în loc să stea aici ca o momîie!

Tony era destinat să aibă mari pretenţii de la partenerul lui, fiindcă timp de cinci ani, pînă în urmă cu un an, pe 7 martie, lucrase cu un partener aproape perfect, Michael Savatino. Amîndoi proveneau din familii de italieni, aveau amintiri, suferinţe şi plăceri comune. Mai important decît atît, foloseau metode similare în munca de poliţişti şi agreau aceleaşi feluri de distracţii. Michael era un cititor pasionat, un fan al cinematografelor şi gătea excelent. Colaborarea lor fusese marcată de conversaţii extraordinare.

În luna februarie a anului precedent Michael şi soţia lui, Paula, plecaseră să petreacă sfîrşitul de săptămînă în Las Vegas. Vizionaseră două spectacole, luaseră cina de două ori la Battista's Hole în the Wall, cel mai bun restaurant din oraş. Jucaseră la loto de douăsprezece ori, fără să cîştige nimic. Jucaseră jocuri de noroc şi pierduseră şaizeci de dolari, apoi, cu un ceas înainte de plecare, Paula pusese un dolar de argint în automatul de jocuri care promitea un cîştig progresiv, apăsase maneta şi cîştigase, fără efort, peste două sute douăzeci de mii de dolari.

Munca de poliţist nu fusese niciodată meseria preferată a lui Michael. La fel ca Tony, şi el căuta o carieră sigură în viaţă. Urmase academia de poliţie şi avansase relativ rapid de la poliţist de patrulă la criminalist, fiindcă serviciul public oferea cel puţin o siguranţă financiară medie. Cu toate acestea, în luna martie Michael dăduse departamentului un preaviz de şaizeci de zile, iar în mai îşi dăduse demisia. În toată existenţa lui de adult îşi dorise să aibă un restaurant. Cu cinci săptămîni în urmă inaugurase localul Savatino's, un ristorante mic, dar autentic italienesc, pe Santa Monica Boulevard, nu departe de complexul Century City.

Un vis devenit realitate.

Ce şanse am eu sămi văd visul împlinit în acelaşi fel? se întrebă Tony, privind viaţa de noapte a oraşului. Ce şanse am eu să merg la Las Vegas, să cîştig două sute de mii de dolari, să ies din poliţie şi sămi încerc norocul ca artist?

Nu avea nevoie să pună întrebarea cu glas tare. Nu avea nevoie să afle părerea lui Frank Howard. Cunoştea răspunsul. Ce şanse avea? Nici una. Sau tot atîtea ca şi de a afla pe neaşteptate că era fiul pierdut al unui prinţ arab putred de bogat.

La fel cum Michael Savatino visase întotdeauna să aibă un restaurant, Tony Clemenza visase să devină artist. Avea talent. Picta cu o varietate de mijloace: tuş, cerneală, acuarelă, ulei. Nu avea doar tehnică, avea şi o imaginaţie creatoare, bogată şi unică. Poate, dacă sar fi născut întro familie mijlocie, care să dispună măcar de resurse financiare moderate, ar fi mers la o şcoală bună şi sar fi pregătit cu cei mai buni profesori, şiar fi perfecţionat darurile date de la Dumnezeu şi ar fi ajuns să se bucure de un enorm succes. Însă el fusese un autodidact, citise sute de cărţi de artă, muncise mii de ore exersînduşi îndemînarea la desen şi experimentînd materiale. Suferise de acea primejdioasă lipsă de încredere în sine, atît de obişnuită la autodidacţii din orice domeniu. Deşi participase la patru expoziţii şi cîştigase de două ori premiul întîi, niciodată nu se gîndise în mod serios să renunţe la slujbă, dedicînduse existenţei creatoare. Era o simplă fantezie carei făcea plăcere, un vis frumos, cu ochii deschişi. Nici un fiu al lui Carlo Clemenza nar fi renunţat vreodată la leafa săptămînală pentru incertitudinea muncii liberprofesioniste, afară de cazul în care ar fi dat lovitura la Las Vegas.

Îl invidia pe Michael Savatino pentru norocul său. Bineînţeles, rămăseseră buni prieteni şi se bucura pentru el. Era încîntat, sincer, dar şi invidios. În definitiv, era om, şi în străfundurile minţii îl sîcîia aceeaşi întrebare, aprinzînduse şi stingînduse ca o firmă luminoasă: De ce nam putut fi eu acela?

Frank frînă brusc, smulgîndul pe Tony din visare, şi claxonă la automobilul Corvette care le tăiase calea.

— Dobitocule!

— Uşurel, Frank.

— Uneori tare aş vrea să fiu în uniformă şi să dau amenzi.

— E ultimul lucru pe care ţi lai dori.

— Iaş arăta eu lui!

— Afară de cazul în care ai avea de a face cu un drogat sau, pur şi simplu, cu un ţicnit. Cînd lucrezi prea mult la circulaţie, începi să uiţi că lumea e plină de smintiţi. Îţi intră în obişnuinţă, devine o rutină şi începi să fii neglijent. Astfel, poate lai opri şi teai duce spre maşina lui, cu chitanţierul în mînă, iar el tear întîmpina cu o armă. Poate chiar ţiar zbura creierii. Nu. Eu mă bucur că am lăsat munca la circulaţie definitiv în urmă. Cînd lucrezi la omucideri, cel puţin ştii cu ce fel de indivizi ai dea face. Nu uiţi nici o clipă că undeva ai putea întîlni un om înarmat cu un pistol sau un cuţit, sau o rangă. Rişti mult mai puţin să ai surprize neplăcute cînd lucrezi la omucideri.

Frank refuză să se lase antrenat în altă conversaţie. Fără săşi dezlipească privirea de pe carosabil, mormăi morocănos, ininteligibil, apoi se cufundă din nou în muţenie.

Tony oftă. Privea peisajul pe lîngă care treceau, cu ochiul unui artist gata să descopere amănunte nebănuite şi frumuseţea neobservată pînă atunci.

Modele.

Fiecare scenă — fiecare peisaj marin, fiecare privelişte, fiecare stradă, totul — îşi avea modelele sale. Dacă puteai discerne modele dintro scenă, puteai pătrunde dincolo de ele, spre structura de la baza lor. Dacă puteai vedea şi înţelege metoda prin care fusese realizată armonia de la suprafaţă, reuşeai, întrun tîrziu, să sesizezi cele mai profunde sensuri şi mecanisme ale oricărui lucru, şi astfel puteai crea o pictură reuşită. Dacă îţi luai pensulele şi te apropiai de şevalet, fără a face această analiză prealabilă, realizai o pictură reuşită, dar nu o operă de artă.

Modele.

În timp ce Frank Howard conducea spre est, pe Wiltshire, în drum spre un alt bar al celibatarilor, The Big Quake, Tony continua să caute modele în oraş şi în noapte. Venind dinspre Santa Monica, mai întîi apăreau contururile clare şi joase ale caselor cu vedere către mare şi siluetele învăluite în umbre ale palmierilor înalţi, cu ramuri ca nişte pene — modele ale tihnei şi civilizaţiei, precum şi ale unor bani frumoşi. Cînd intrară în Westwood, modelul dominant era rectiliniu: grupuri de zgîrienori cu birouri, pete alungite de lumină radiind de la ferestrele deschise în zidurile în mare parte întunecate ale clădirilor. Aceste forme dreptunghiulare perfect aliniate formau modelele gîndirii moderne, ale puterii corporaţiilor, ale unor averi mai mari decît cele care se puteau ghici în casele de pe ţărmul din Santa Monica De la Westwood. Se îndreptară spre Beverly Hills, zonă izolată în întinderea vastă a metropolei, loc în care poliţia din Los Angeles putea pătrunde, însă fără a avea vreo autoritate. În Beverly Hills modelele erau blînde, luxuriante, un şir nesfîrşit de vile mari, de parcuri, verdeaţă, magazine de lux, mai multe maşini scumpe decît în oricare altă parte a planetei. Mergînd de la Wilshire Boulevard spre Santa Monica Boulevard şi apoi spre Doheny, modelul era acela al unei bogăţii din ce în ce mai mari.

Cotiră spre nord, în direcţia Doheny, urcară colinele abrupte şi o luară spre dreapta, intrînd pe Sunset Boulevard şi îndreptînduse spre inima Hollywoodului. Cale de vreo cîteva cvartale, celebra arteră îşi confirma în parte numele şi legenda. La dreapta se înălţa Scandia, unul dintre cele mai bune şi mai scumpe restaurante din oraş şi unul dintre primele şase din întreaga ţară. Discoteci scăldate în lumină. Un club de noapte specializat în magie. Un alt local, aparţinînd unui hipnotizator care evolua şi pe scenă. Cluburi de comedie. Cluburi de rock and roii. Uriaşe panouri publicitare care făceau reclamă filmelor ce rulau în acel moment şi vedetelor la modă în lumea cîntecului. Lumini, lumini şi iar lumini. Iniţial, bulevardul confirma studiile universitare şi rapoartele guvernamentale care susţineau că Los Angelesul şi suburbiile sale formau cea mai bogată zonă metropolitană a ţării, poate chiar cea mai bogată din lume. Dar după un timp, pe măsură ce Frank se deplasa spre est, această strălucire pălea treptat. Chiar şi Los Angelesul suferea de îmbătrînire. Modelul devenea marginal, dar, indubitabil, canceros. În carnea sănătoasă a oraşului apăruseră cîteva excrescenţe maligne: baruri ieftine, un club de striptease, o benzinărie cu obloanele trase, saloane de masaj cu mobilier din alamă, o librărie pentru adulţi, cîteva clădiri care se cereau cu disperare renovate, cele mai multe cvartal cu cvartal. În acest cartier boala nu era în stadiul terminal, cum se întîmpla în cele învecinate, dar cancerul rodea zilnic cîte puţin din ţesutul sănătos. Frank şi Tony nu aveau nevoie să coboare în miezul scabros al tumorii, deoarece The Big Quake se găsea încă la marginea dezastrului. Barul apăru brusc în faţa lor, pe dreapta, întro izbucnire stridentă de lumini roşii şi albastre.