I morţii şi VIII


partamentul acela? întrebă Frank



Yüklə 1,79 Mb.
səhifə9/33
tarix12.01.2019
ölçüsü1,79 Mb.
#96013
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   33

— Chiar a locuit în apartamentul acela? întrebă Frank.

Garamalkis ridică din umeri.

— Nu era o muncă importantă, care să necesite o verificare a datelor personale.

— Va spus de ce a vrut să plece?

— Nu.


— Va spus unde se ducea?

— Nu sînt maicăsa.

— Vreau să ştiu dacă intenţiona să se angajeze în altă parte.

— Nu. A plecat, pur şi simplu.

— Dacă nul găsim pe Mazquezza la această adresă, spuse Tony, am vrea să ne întoarcem să discutăm cu lucrătorii dumneavoastră. Poate vreunul dintre ei a reuşit săl cunoască mai bine. Poate mai are prieteni printre ei.

— Vă puteţi întoarce dacă doriţi, spuse Garamalkis. Dar nu va fi uşor să staţi de vorbă cu oamenii mei.

— De ce?

— Mulţi dintre ei nu vorbesc englezeşte, zîmbi el.

Tony zîmbi larg şi spuse:

— Yo leo, escribo y hablo español.

— Ah! exclamă surprins Garamalkis.

Secretara le făcu o copie după statul de plată, şi Tony îi mulţumi lui Garamalkis pentru ajutor.

Urcară în maşină. Frank se încadră în trafic, pornind spre La Brea Avenue.

— Trebuie să las totul în seama ta, spuse el.

— Ce anume? întrebă Tony.

— Ai obţinut informaţia mult mai repede decît aş fi reuşit eu.

Tony rămase surprins de compliment. Pentru prima oară în cele trei luni de cînd erau colegi Frank recunoştea că sistemul partenerului său dădea rezultate.

— Păcat că nam şi eu ceva din stilul tău, continuă Frank. Îţi dai seama că nu în totalitate. Rămîn la părerea mea că de cele mai multe ori tot sistemul meu e mai bun. Dar din cînd în cînd întîlnim pe cîte unul care nu sar lăsa înduplecat de mine în vecii vecilor. Şi totuşi, tu reuşeşti să scoţi totul de la el întrun minut. Da, da, aş vrea să am şi eu ceva din blîndeţea ta.

— Poţi proceda la fel.

— Eu, nu. Nici vorbă.

— Bineînţeles că poţi.

— Tu ştii cum să iei omul, spuse Frank. Eu, nu.

— Poţi învăţa.

— Nu. Ne descurcăm destul de bine şi aşa. Reprezentăm exact cuplul poliţistul bun şi poliţistul rău, numai că noi nu ne jucăm rolurile. În cazul nostru, e vorba de firea fiecăruia.

— Dar tu nu eşti un poliţist rău.

Frank nu răspunse. În timp ce aşteptau la semafor, i se adresă lui Tony:

— Mai trebuie săţi spun un lucru, care no săţi placă.

— Să vedem, îl îndemnă Tony.

— În legătură cu femeia de aseară.

— Hilary Thomas?

— Da. Ţia căzut cu tronc, aşai?

— Păi... da. Părea o fată drăguţă.

— Nu asta am vrut să spun. Mă refer la faptul că ţia plăcut. Tea pus pe foc.

— Oh, nu. Arăta bine, însă nam...

— Nu face pe nevinovatul cu mine. Am văzut cum te uitai la ea.

Semaforul se schimbă în verde.

Merseră în tăcere cale de un cvartal.

În cele din urmă, Tony spuse:

— Ai dreptate. Nu mă aprind după prima femeie caremi iese în cale. Ştii asta foarte bine.

— Uneori îmi vine să cred că eşti eunuc.

— Hilary Thomas e... altfel. Nui vorba doar de cum arată. Desigur, e o femeie superbă, dar asta nui tot. Îmi place cum se mişcă, cum se poartă. Îmi place so ascult vorbind. Nu doar timbrul vocii ei. Mai e ceva. Îmi place cum se exprimă. Îmi place cum gîndeşte.

— Şi mie îmi place cum arată, spuse Frank, dar mă lasă rece modul ei de a gîndi.

— Na minţit, spuse Tony.

— Ai auzit cea spus şeriful...

— Poate că Hilary nu şia dat seama exact ce i sa întîmplat, însă na scornit toată povestea din senin. Probabil, a văzut pe cineva care semăna cu Frye şi...

— Ai ajuns la ceea ce voiam săţi spun şi team avertizat că no săţi placă, îl întrerupse Frank.

— Te ascult.

— Indiferent cît ţi sau aprins călcîiele după ea, nai nici o scuză pentru ce miai făcut mie aseară.

Tony îl privi nedumerit.

— Ce ţiam făcut?

— Se presupune că întro astfel de situaţie trebuie săţi sprijini colegul.

— Nu înţeleg.

Frank se înroşise. Nu se uita la Tony. Privea ţintă strada din faţa lui.

— Aseară, în timp cei puneam întrebări, iai luat apărarea în faţa mea în cîteva rînduri.

— Frank, nam vrut să...

— Ai încercat să mă opreşti să urmez un şir de întrebări despre care ştiam că sînt importante.

— Mi sa părut că eşti prea aspru cu ea.

— Atunci ar fi trebuit sămi dai a înţelege ce părere ai întrun mod mult mai subtil decît ai făcuto. Din ochi. Cu un gest, cu o atingere de mînă. Aşa cum procedezi de fiecare dată. Dar în prezenţa ei teai năpustit la mine ca un cavaler în zale.

— Trecuse printro încercare grea şi...

— Rahat! io tăie Frank. Nu trecuse prin nici o încercare. A inventat toată povestea!

— Rămîn în continuare de altă părere.

— Fiindcă gîndeşti cu ceai în pantaloni, nu cu capul.

— Frank, nui adevărat. Şi nui cinstit din partea ta.

— Dacă ai crezut că mă purtam prea aspru, de ce nu mai tras deoparte ca să mă întrebi ce urmăream?

— Dar team întrebat, pentru numele lui Dumnezeu! izbucni Tony, înfuriinduse fără voia lui. Team întrebat imediat ce ai telefonat la secţie, cît timp ea era încă pe peluză şi discuta cu reporterii. Voiam să ştiu ceai aflat, dar tu nai vrut sămi spui.

— Nu miam închipuit că mă asculţi, replică Frank. Deja ţi se scurgeau ochii după ea, ca unui puştan îndrăgostit.

— E o prostie şi ştii asta foarte bine. Sînt un poliţist la fel de bun ca tine. Nu amestec sentimentele cu munca. Însă ştii ceva? Am impresia că tu faci asta.

— Ce fac?

— Tu eşti acela care uneori laşi sentimentele personale să intervină în munca ta, continuă Tony.

— Ce dracu' vrei să spui?

— Ai obiceiul sămi ascunzi informaţiile cînd afli ceva extrem de valoros, preciză Tony. Şi dacă stau să mă gîndesc... procedezi astfel numai cînd e la mijloc o femeie şi cînd poţi folosi informaţia respectivă ca so răneşti, so îngenunchezi, so faci să plîngă. Îmi ascunzi informaţia, apoi o lansezi împotriva femeii pe neaşteptate, în modul cel mai abject cu putinţă.

— Întotdeauna obţin ceea ce caut.

— De regulă, există un mod mai simplu şi mai elegant de a afla.

— Adică modul tău.

— Acum două minute ai recunoscut că dă rezultate. Frank nu spuse nimic. Privea furios maşinile din faţa lui. Să ştii, Frank, că orice ţiar fi făcut soţia ta la divorţ, oricît de mult tear fi rănit, nui un motiv ca să urăşti toate femeile careţi ies în cale.

— Nu le urăsc.

— Poate nu conştient. Dar în subconştient...

— Mai slăbeştemă cu tîmpeniile tale freudiene.

— OK. Bine, se învoi Tony. Dar, în acest caz, facem schimb de acuzaţii. Miai spus că aseară am procedat neprofesionist. Iar eu am replicat că tu ai procedat neprofesionist. Sîntem chit.

Frank coti şi intră pe La Brea Avenue.

Opriră la alt semafor.

Lumina se făcu verde, şi continuară să înainteze ca melcul prin circulaţia din ce în ce mai intensă.

Timp de cîteva minute nici unul nu scoase un cuvînt.

Apoi Tony zise:

— Indiferent ce defecte sau slăbiciuni ai avea, eşti un poliţist al dracului de bun. Frank îi aruncă o privire uimită. Vorbesc serios, întări Tony. Între noi au existat neînţelegeri. De multe ori nu ne potrivim. Poate nu vom reuşi să lucrăm bine împreună. Poate că fiecare din noi va trebui să solicite un nou partener. Dar, în esenţă, e vorba doar de o diferenţă de personalitate. Deşi eşti de vreo trei ori mai dur cu oamenii decît e necesar, eşti foarte bun în meseria ta.

Frank îşi drese glasul.

— Păi... la fel şi tu.

— Mulţumesc.

— Numai că uneori eşti prea... dulce.

— Iar tu poţi fi o acritură uneori.

— Vrei să ceri un nou coleg?

— Încă nu ştiu.

— Nici eu.

— Dacă nu reuşim să ne înţelegem, e prea periculos să rămînem împreună. Partenerii care se stresează reciproc îşi riscă viaţa unul altuia.

— Ştiu, răspunse Frank. Lumea e plină de idioţi, de derbedei şi de fanatici care poartă arme. Trebuie să lucrezi cu colegul ca şi cum ar fi o parte din tine, un al treilea braţ. Altfel rişti mult să fii pus la pămînt.

— În concluzie, ar trebui să ne gîndim serios dacă ne potrivim unul cu celălalt.

— Da, încuviinţă Frank.

Tony începu să se uite după numerele de pe clădirile pe lîngă care treceau.

— Cred că sîntem pe aproape.

— Se pare că aceea e casa, arătă Frank.

Adresa lui Juan Mazquezza de pe statul de plată al Curăţătoriei Vee Vee Gee era un bloc cu şaisprezece apartamente, înconjurat de o grădină şi situat întrun cvartal dominat în mare parte de interese comerciale: puncte de depanare, un mic motel, un magazin de anvelope, o băcănie cu program nonstop. De departe, apartamentele păreau noi şi destul de scumpe, dar privindule mai îndeaproape, Tony descoperi urme de decrepitudine şi neglijenţă. Zidurile exterioare aveau nevoie să fie văruite, erau crăpate şi zgîriate. Scările, balustradele şi uşile de lemn se cereau vopsite. O pancartă pusă la intrare anunţa că locul se numea Apartamentele Las Palmeras. Panoul fusese lovit de o maşină şi era deformat vizibil, însă nimeni nu se grăbise săl înlocuiască. Las Palmeras arăta bine de la distanţă, fiindcă era înconjurat de verdeaţă, carei ascundea o parte din defecte şi îndulcea muchiile ştirbite. Dar chiar şi ambianţa, studiată mai îndeaproape, trăda decrepitudinea blocului Las Palmeras: tufişurile nu erau tunse de multă vreme, copacii creşteau la voia întîmplării, iar tufele aveau mare nevoie de îngrijire.

Modelul din Las Palmeras putea fi rezumat printrun singur cuvînt: tranziţie. Puţinele maşini din parcare întăreau această impresie. Se vedeau două maşini noi, potrivit de scumpe, strălucitoare şi îngrijite cu dragoste. Fără îndoială că aparţineau tinerilor şi tinerelor cu o perspectivă optimistă asupra vieţii, care vedeau în maşini un semn că sau realizat. Ceva mai departe se afla un vechi Ford uzat şi ruginit, cu o anvelopă spartă, aplecat pe o parte, nefolosit şi inutilizabil. Lîngă Ford se găsea un Mercedes vechi de opt ani, spălat şi lustruit, dar uzat: pe o aripă din spate se vedea o adîncitură provocată de rugină. În vremuri mai bune proprietarul îşi permisese să cumpere o maşină în valoare de douăzeci şi cinci de mii de dolari, în timp ce în prezent se părea că nu reuşea să facă rost de cei două sute de dolari necesari pentru reparaţii. Las Palmeras era un loc pentru persoane în tranziţie. Pentru unii dintre ei era o escală în ascensiunea spre cariere excelente şi atrăgătoare. Pentru alţii era un loc nesigur pe buza unei stînci, ultimul refugiu respectabil înaintea unei triste şi inevitabile prăbuşiri în ruină totală.



În timp ce Frank parca lîngă locuinţa administratorului, Tony îşi dădu seama că Las Palmeras reprezenta o metaforă pentru întreg oraşul Los Angeles. Oraşul îngerilor era poate cel mai faimos pămînt al făgăduinţei cunoscut vreodată de omenire. Pe aici treceau sume fabuloase de bani, aici existau mii de feluri de a cîştiga un cont gras în bancă. Los Angeles oferea suficiente poveşti de succes cît să umple un cotidian. Însă această uluitoare afluenţă crea în acelaşi timp şi o diversitate de instrumente ale autodistrugerii, punîndule la îndemîna tuturor. La Los Angeles orice drog putea fi găsit şi cumpărat mai simplu şi mai rapid decît la Boston sau New York, la Chicago sau Detroit. Cocaină, haşiş, heroină, marijuana, amfetamine, barbiturice, LSD, PCP... Oraşul era un supermagazin al consumatorilor de droguri. Şi sexul era mai liber. Principiile şi sensibilităţile victoriene se năruiseră în Los Angeles mai repede decît în restul ţării, în parte fiindcă aici era nucleul afacerilor cu muzică rock, din care sexul făcea parte integrantă. Dar existau şi alţi factori, mult mai importanţi, care contribuiseră la dezlănţuirea poftelor trupeşti ale californianului de rînd. Clima avea şi ea o influenţă; zilele calde şi uscate, lumina subtropicală şi vînturile care se luau la întrecere între ele — vînturile dinspre deşert şi cele dinspre mare — aveau un puternic efect erotic. Temperamentul latin al emigranţilor mexicani îşi lăsa amprenta asupra întregii populaţii. Dar poate că, mai presus de orice, în California aveai impresia că te afli la marginea lumii occidentale, la marginea necunoscutului, în faţa unui abis misterios. Rareori trăiai un sentiment lucid că te aflai la limita dintre două culturi, însă subconştientul era supus în permanenţă acestei influenţe, sentiment optimist şi uneori înfricoşător. Întrun fel, toate aceste elemente se contopeau şi risipeau inhibiţiile, stîrnind gonadele. Desigur, o viziune asupra sexului, liberă de sentimentul vinovăţiei, era sănătoasă. Dar în atmosfera specială a oraşului Los Angeles, unde şi cele mai bizare gusturi în materie de sex erau uşor îngăduite, unii bărbaţi (şi unele femei) căpătau dependenţă pentru sex la fel ca pentru heroină. Tony văzuse numeroase astfel de cazuri. Existau persoane, anumite tipuri de personalitate, care alegeau să renunţe la tot — la bani, respect de sine, reputaţie — pentru o sărbătoare nesfîrşită a cărnii şi pentru efemera satisfacţie a orgasmului. Dacă nu erai umilit şi nuţi aflai ruina în sex şi droguri, Los Angelesul îţi oferea o multitudine de religii trăsnite şi mişcări politice radicale cu tendinţe violente. Şi, fireşte, Las Vegasul se găsea la distanţă de numai o oră de zbor cu avionul, curse dese şi ieftine, ba chiar gratuite, dacă foloseai cu regularitate liniile aeriene respective. Toate aceste mijloace de autodistrugere erau puse la îndemînă de o bogăţie cu adevărat inexplicabilă. Cu bogăţia sa şi cu modul său voios de a sărbători libertatea, Los Angelesul oferea atît mărul de aur, cît şi para otrăvită: tranziţia pozitivă şi tranziţia negativă. Unii se opreau în mersul lor ascendent în locuri ca blocul Las Palmeras, înşfăcau mărul, se mutau în Bel Air, în Beverly Hills, în Malibu sau undeva pe Coasta de Vest şi trăiau fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Alţii gustau fructul otrăvit şi se opreau la Las Palmeras în drumul lor spre ruină, fără să ştie cum sau de ce ajunseseră acolo.

De fapt, administratoarea complexului de apartamente părea să nu înţeleagă că situaţia ei prezentă se datora modelelor tranziţiei. Se numea Lana Haverby. Avea peste patruzeci de ani, era blondă, bronzată, purta pantaloni scurţi şi maieu de atletism. Se considera atrăgătoare din punct de vedere sexual. Mergea, stătea şi şedea de parcă ar fi pozat. Avea picioare frumoase, dar restul era departe de prima tinereţe. Talia i se îngroşase mai mult decît părea săşi dea ea seama, avea şoldurile şi fundul prea mari pentru o vestimentaţie aşa de sumară. Sînii erau atît de mari, încît nu mai erau atrăgători, ci excentrici. Maieul subţire de atletism dădea la iveală despicătura dintre sîni, adîncă cît un canion, şii accentua sfîrcurile mari şi tari, fără a da însă sînilor forma şi consistenţa de care aveau mare nevoie. Cînd nuşi schimba şi nuşi potrivea poziţia, cînd nu încerca să vadă ce efect avea trupul ei asupra lui Frank şi Tony, părea stînjenită, absentă. Privirea ei nu reuşea întotdeauna să se concentreze. Avea tendinţa de a lăsa frazele neterminate. Din cînd în cînd privea uimită în jur, la sufrageria mică şi întunecoasă, la mobilierul sărăcăcios, ca şi cum nar fi avut nici cea mai mică idee de ce venise în acel loc sau de cît timp se găsea acolo. Îşi lăsa capul întro parte, de parcă ar fi auzit şoapte undeva pe aproape, şoapte care încercau săi explice ce se petrecea cu ea.

Lana Haverby se aşeză pe un fotoliu, iar cei doi poliţişti luară loc pe canapea. Lana se uită la fotografiile cu Bobby Valdez.

— Da, spuse ea. Era un dulce.

— Locuieşte aici? întrebă Frank.

— A locuit... da. La apartamentul nouă... aşa mi se pare. Dar sa mutat

— Sa mutat de aici?

— Da.


— Cînd?

— Vara asta. Cred că era...

— Cînd anume? întrebă Tony.

— Întîi august, răspunse ea.

Îşi încrucişă din nou picioarele goale şişi trase umerii înapoi, ca săşi ridice sînii cît mai mult posibil.

— Cît timp a stat aici? întrebă Frank.

— Cred că trei luni, răspunse femeia.

— Locuia singur?

— Adică, dacă avea vreo tipă?

— O tipă, un tip, pe cineva, răspunse Frank.

— Nu era decît el, zise Lana. Vam spus că era un dulce.

— A lăsat vreo adresă?

— Nu. Şimi pare foarte rău.

— De ce? A plecat fără săşi achite chiria?

— Nu. Nici vorbă. Pur şi simplu, aş vrea să ştiu unde aş putea...

Îşi lăsă capul pe o parte, ascultînd din nou şoaptele.

— Unde ai putea să ce? întrebă Tony.

Ea clipi.

— Oh... tare aş vrea să ştiu unde iaş putea face o vizită. Încercam săl seduc. Ma pus pe foc, înţelegeţi? Mia înfierbîntat sîngele în vine. Încercam săl atrag în patul meu, dar era... cum să zic, timid.

Nu se arătase curioasă de cel căutau pe Bobby Valdez, alias Juan Mazquezza. Tony se întrebă ce ar avea de spus femeia aceasta dacă ar afla că timidul ei cel dulce era un violator agresiv şi violent.

— Îl vizita cineva cu regularitate?

— Pe Juan? Nam observat

Îşi desfăcu picioarele şi rămase cu coapsele depărtate, urmărind reacţia lui Tony.

— A spus unde lucra? întrebă Frank.

— Cînd sa mutat aici, lucra la o curăţătorie. Mai tîrziu şia luat altă slujbă.

— A spus ce anume?

— Nu. Dar să ştiţi că făcea bani buni.

— Avea maşină? întrebă Frank.

— La început nu, răspunse ea. Mai tîrziu, da. Un Jaguar cu patru locuri. Foarte frumos, zău aşa.

— Şi scump, adăugă Frank.

— Da, încuviinţă ea. A plătit ceva bani pe maşina asta şi încă bani gheaţă.

— De unde putea să fi avut atîţia bani?

— Vam spus. Cu slujba cea nouă, cîştiga bine.

— Sigur nu ştii unde lucra?

— Absolut sigur. Refuza să vorbească despre asta. Dar să ştiţi că imediat ce am văzut Jaguarul, am înţeles... că nu avea de gînd să mai rămînă multă vreme pe aici, spuse ea cu regret. Progresa rapid.

Cei doi poliţişti mai petrecură cinci minute punîndui întrebări, dar Lana Haverby nu mai avea nimic important să le spună. Nu avea un simţ al observaţiei prea dezvoltat, iar amintirile ei despre Juan Mazquezza sufereau de mici lacune, ca şi cum icicolo ar fi fost roase de molii.

Cînd Tony şi Frank se ridicară să plece, ea se grăbi să leo ia înainte către uşă. Sînii gelatinoşi săltau şi zvîcneau îngrijorător, privelişte pe care ea o socotea, fără îndoială, provocatoare. Dădea din fund şi mergea pe vîrfuri întrun fel care ar fi dezavantajat şi o cochetă de douăzeci de ani. Avea patruzeci, era o femeie în toată firea, incapabilă să descopere şi să exploreze frumuseţea vîrstei ei, străduinduse să treacă drept o adolescentă, fapt carei dădea o alură jalnică. Rămase în prag, sprijininduse de uşa deschisă, cu un picior îndoit la genunchi, imitînd o poziţie văzută întro revistă pentru bărbaţi sau pe vreun calendar cu poze de femei, practic cerşind un compliment. Frank ieşi, întorcînduse pe o parte şi reuşind cu greu să nu se atingă de sînii ei. Porni repede pe alee în direcţia maşinii, fără a întoarce capul.

Tony îi zîmbi şii spuse:

— Vă mulţumim că neaţi ajutat, domnişoară Haverby.

Femeia îl pironi cu o privire limpede, cum nu avusese în ultimele cincisprezece minute. Continuă săl privească fix şi în ochii ei sclipi ceva vital — inteligenţă, mîndrie adevărată, poate un grăunte de respect de sine — ceva mai bun şi mai curat decît toată viaţa ei de pînă atunci.

— Şi eu am să plec de aici, cum a făcut Juan. Nam fost întotdeauna administratoare la Las Palmeras. Odinioară mam învîrtit în cercuri de oameni bogaţi.

Tony nu voia să audă ce avea ea săi spună, totuşi se simţi prins în capcană, apoi fascinat, la fel ca omul oprit în stradă de Bătrînul Marinar.

— La vîrsta de douăzeci şi trei de ani, spuse ea, lucram ca chelneriţă, apoi mam lăsat. Asta sa întîmplat pe cînd formaţia Beatles abia începuse să cînte, acum vreo şaptesprezece ani, cînd începea mania rock. Înţelegeţi? Pe vremea aceea, o fată frumoasă putea intra în legătură cu vedetele, putea săşi facă relaţii importante, înţelegeţi, ca apoi să colinde pretutindeni împreună cu grupurile mari, străbătînd toată ţara o dată cu ele. Oh, Doamne, ce vremuri fantastice! Nu exista nimic pe care să nul poţi face sau avea! Grupurile acelea aveau de toate şi din ce aveau dădeau la toată lumea, înţelegeţi? Eram cu ei. Sigur că eram. Mam culcat cu cîteva persoane importante, înţelegeţi? Nume care erau pe buzele tuturor. Am fost la rîndul meu foarte iubită. Toţi ţineau la mine.

Începu să înşire cele mai cunoscute grupuri rock ale anilor şaizeci. Tony nu ştia cu cîte dintre ele fusese femeia în realitate şi cu cîte doar îşi închipuia că fusese, însă observă că ea se ferea să numească persoane; se culcase cu grupuri, nu cu bărbaţi.

Niciodată nuşi pusese întrebarea ce se întîmplase cu însoţitoarele grupurilor, cu năzdrăvanele femeicopii careşi irosiseră o parte a celor mai frumoşi ani ca fani în lumea muzicii rock. Acum însă, cel puţin aflase unul dintre modurile în care puteau sfîrşi. Se ţineau scai după idolii la modă, oferindule elogii extaziate, consumînd droguri, fiind receptacule convenabile pentru sperma celor bogaţi şi celebri, fără a se gîndi la timpul care trecea şi la schimbările pe care le va aduce. Apoi, întro bună zi, după ce o astfel de fată se nenorocea din pricina excesului de băutură, marijuana, cocaină, poate şi puţină heroină, cînd începeau săi apară primele riduri la colţurile ochilor, cînd liniile gurii deveneau puţin cam prea accentuate, cînd sînii ei elastici începeau să se lase, era dată afară din patul unui grup, descoperind că, de data aceasta, nu mai exista un alt grup dornic so primească. Dacă no deranja să recurgă la anumite subterfugii, îşi mai putea cîştiga existenţa astfel timp de cîţiva ani. Dar pentru o parte dintre fete era un moment de cotitură; nu se considerau tîrfe, ci "prietene". Pentru multe dintre ele căsătoria ieşea din discuţie, întrucît văzuseră şi făcuseră prea multe ca să accepte de bunăvoie viaţa conjugală. Una dintre ele, Lana Haverby, îşi luase o slujbă în Las Palmeras, loc de muncă pe care îl socotea doar temporar, o modalitate de a locui fără a plăti chiria, pînă cînd avea să reia legătura cu oamenii frumoşi.

— Aşadar, nu voi rămîne multă vreme aici, spuse ea. Curînd am sămi văd de drumul meu. Mă aştept ca asta să se întîmple dintro clipă în alta. Simt că mă aşteaptă o mulţime de lucruri frumoase. Ca un fel de vibraţii pozitive, înţelegeţi?

Situaţia ei avea un farmec trist, şi lui Tony nui venea în minte nici un cuvînt care să fi însemnat ceva pentru ea.

— Păi... atunci... vă doresc tot binele din lume, spuse el prosteşte.

Se strecură pe lîngă ea şi ieşi.

Licărul de vitalitate din privirea femeii se stinse. Dintro dată începu să pozeze din nou cu disperare, cu umerii traşi, cu pieptul în afară. Dar chipul ei continua să fie supt şi obosit. Burta rămînea ţinută în frîu de elasticul şortului. Şoldurile continuau să fie prea mari pentru jocuri de fetiţă.

— Ascultă, adăugă ea, dacă vreodată ai chef să bei un vin şi să stai puţin de vorbă, înţelegi...

— Mulţumesc, spuse Tony.

— Vreau să spun, treci pe aici oricînd doreşti, cînd nu eşti de serviciu.

— Poate că am să trec, minţi el. Apoi, fiindcă i se păru că glasul îi suna nesincer şi fiindcă nu voia să plece fără săi lase o speranţă, adăugă: Ai picioare frumoase.

Era adevărat, dar ea nu se pricepea să accepte cu graţie un compliment. Zîmbi cu gura pînă la urechi, îşi puse mîinile pe sîni şi răspunse:

— De regulă, sînii mei sînt cei care atrag atenţia.

— Bine... ne mai vedem, încheie Tony, întorcîndui spatele şi pornind spre maşină.

După cîţiva paşi întoarse capul şi văzu că femeia stătea în cadrul uşii deschise, cu capul aplecat întro parte, cu gîndul dus departe de el şi de Apartamentele Las Palmeras, ascultînd şoaptele vagi care încercau săi explice sensul existenţei pe care o ducea.

În timp ce Tony urca în maşină, Frank îi spuse:

— Credeam că şia înfipt ghearele în tine. Cît pe ce să chem o echipă SWAT să te salveze.


Yüklə 1,79 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin