I morţii şi VIII

Pe dinăuntru localul semăna cu Barul Paradise, cu excepţia faptului că decorul se baza în mai mare măsură pe lumini colorate, crom şi oglinzi decît cel din Santa Monica. Clienţii erau cumva de mai bună calitate, manifestînd o tendinţă mai agresivă de a ţine pasul cu moda şi, în general, arătau ceva mai bine decît adunătura din Paradise. În ochii lui Tony, însă, modelele erau aceleaşi ca în Santa Monica. Modele ale lipsurilor, ale nostalgiei şi singurătăţii. Modele disperate, carnivore.

Barmanul nu le putu fi de folos în nici un fel. Singura clientă care le oferi ceva era o brunetă înaltă, cu ochi violeţi. Fata nu se îndoia că vor da de Bobby la Janus, o discotecă din Westwood. Îl văzuse acolo în ultimele două seri.

Afară, în parcare, sub jocurile de lumini albastre şi roşii, Frank spuse:

— Iar sîntem trimişi în altă parte.

— Ca de obicei.

— Sa făcut tîrziu.

— Da.

— Vrei să încercăm la Janus sau o lăsăm pe mîine?

— Mergem acum, se hotărî Tony.

— Bine.

Întoarseră maşina şi porniră spre vest, pe Sunset Boulevard, părăsind zona care prezenta simptomele cancerului urban. Reveniră în strălucirea de pe Strip, se înapoiară în inima bogăţiei şi verdeţii, trecură de Hotelul Beverly Hills, pe lîngă vile şi şiruri infinite de palmieri gigantici.

Ca de fiecare dată cînd bănuia că Tony va încerca să înnoade o altă conversaţie, Frank deschise aparatul de radio pe frecvenţa poliţiei şi ascultă comunicările radio ale secţiei de pază a zonei Westwood, spre care tocmai se îndreptau. Pe acea frecvenţă nu se întîmpla mare lucru. O dispută familială. O uşoară tamponare la intersecţia dintre Westwood Boulevard şi Wilshire. Un bărbat suspect, întro maşină parcată pe o stradă liniştită dincolo de Hilgarde, trezise bănuielile locatarilor şi trebuia verificat imediat.

Pentru cele mai multe dintre cele şaisprezece secţii de poliţie ale oraşului, noaptea era mult mai puţin sigură şi liniştită decît în zona privilegiată Westwood. În secţiile Seventyseventh, Newton şi Southwest din inima comunităţii de culoare aflate la sud de Santa Monica Freeway nici un poliţist din patrulele de noapte nu se plictisea; în jurisdicţiile lor noaptea era plină de surprize. În partea estică a oraşului, în cartierele locuite de americani de origine mexicană, bandele continuau să compromită întreaga comunitate mexicană, alcătuită în cea mai mare parte din cetăţeni cu respect faţă de lege. Pînă la ieşirea din tură a patrulelor de noapte, la orele trei dimineaţa — după care urma tura din zori — deja aveau să se petreacă mai multe incidente urîte: ciocniri violente între bande în Cartierul de Est, punkişti care se înjunghiau unii pe alţii, poate chiar vreun caz de împuşcare şi unul sau doi morţi, dacă niscaiva maniaci dornici săşi arate muşchii încercau săşi dovedească bărbăţia în eterne ritualuri de sînge, prosteşti şi depăşite, păstrate cu patimă latină vreme de generaţii. În nordvest, printre colinele din depărtare, copiii din vale consumau prea mult whiskey, fumau prea multă marijuana, prizau prea multă cocaină — şi, în consecinţă, îşi ciocneau maşinile, furgonetele şi motocicletele, gonind cu viteze incredibile şi regularitate exasperantă.

Cînd Frank trecu de intrarea în Bel Air Estates şi porni la deal spre campusul UCLA, scena Westwoodului prinse brusc viaţă. Pe frecvenţa poliţiei se transmitea că o femeie se afla în pericol. Nu se dădeau prea multe detalii. După toate aparenţele, era vorba de o tentativă de viol şi atac înarmat. Nu era limpede dacă atacatorul se mai găsea la domiciliul ei. Fuseseră trase cîteva focuri de armă, dar poliţia nu reuşise să afle, de la persoana care făcuse plîngerea, dacă arma îi aparţinea chiar ei sau celui care o atacase. De asemenea, nu se ştia dacă existau victime.

— Trebuie să mergem imediat acolo, spuse Tony.

— Adresa se află la numai cîteva cvartale de aici, confirmă Frank.

— Ajungem întrun minut.

— Probabil, mult mai repede decît maşina de serviciu.

— Vrei să le dăm o mînă de ajutor?

— Bineînţeles.

— Atunci îi chem şi le spun.

Tony luă microfonul, iar Frank viră scurt spre stînga la prima intersecţie. După primul cvartal cotiră din nou la stînga şi Frank acceleră la maximum, gonind pe străduţa îngustă şi mărginită de copaci.

Inima lui Tony îşi iuţi bătăile o dată cu maşina. Trăia un sentiment familiar, un ghem rece şi dur de frică în măruntaie.

Îşi aminti de Parker Hitchinson, un partener deosebit de dificil, morocănos şi lipsit de umor, pe care fusese nevoit săl suporte cîtva timp în cel de al doilea an de serviciu ca poliţist de patrulă, cu mult înainte săşi obţină insigna de detectiv. De fiecare dată cînd răspundeau la un apel, fie o urgenţă de gradul trei, fie un amărît de cotoi rămas întrun copac, Parker Hitchinson ofta cu jale şi spunea: "De data asta vom muri." Era bizar şi, fără îndoială, descurajant. Iar şi iar, în fiecare tură, noapte de noapte spunea aceeaşi frază, cu un pesimism sincer şi neabătut — "De data asta vom muri." — pînă cînd Tony ajunsese în pragul nebuniei.

Glasul funebru al lui Hitchinson şi cele cinci cuvinte sumbre continuau săl obsedeze, în momente ca cel pe care îl trăia acum.

De data asta vom muri?

Frank coti din nou, la un pas de a acroşa un BMW negru parcat prea aproape de intersecţie. Frînă cu scrîşnet de cauciucuri şi limuzina sclipi în lumina farurilor.

— Casa ar trebui să fie pe undeva pe aici, spuse Frank.

Tony scrută locuinţele învăluite în umbre, luminate doar în parte de neonul străzii.

— Cred căi cea de colo, arătă el.

Era o casă mare, în stil neospaniol, aşezată mai departe de stradă, pe un teren întins. Acoperiş de ţiglă roşie. Stucatură gălbuie. Ferestre cu multe geamuri. Două lămpi mari din fier forjat de o parte şi de alta a uşii.

Frank parcă pe aleea circulară.

Coborîră din maşina fără însemne de poliţie.

Tony îşi strecură mîna sub bluzon şi scoase revolverul din tocul de la umăr.

După ce plînsese pe masa de scris din birou, Hilary hotărî, ca prin vis, să urce la etaj şi săşi aranjeze înfăţişarea înainte de a raporta atacul la poliţie. Avea părul în dezordine, rochia ruptă, ciorapii zdrenţuiţi atîrnau pe picioare în ochiuri şi ghemotoace groteşti. Nu ştia cît de curînd vor sosi ziariştii, o dată ce poliţia va da de ştire prin radio, însă nu se îndoia că mai curînd sau mai tîrziu îşi vor face apariţia. Ea era întro oarecare măsură o figură publică, scrisese scenariul pentru două filme de succes, iar în urmă cu doi ani primise o nominalizare la Premiul Academiei pentru scenariul Arizona Shifty Pete. Ţinea la intimitatea ei şi prefera să evite presa pe cît posibil, însă ştia că nu va avea de ales, că va trebui să facă o declaraţie şi să răspundă la cîteva întrebări în legătură cu cele întîmplate în noaptea aceea. Nu era genul de publicitate de care avea nevoie. Era o situaţie penibilă. Situaţia victimei în astfel de cazuri era întotdeauna umilitoare. Deşi în urma întîmplării avea să se bucure de compătimire şi atenţie, de fapt se va găsi în situaţia ridicolă a unei marionete manevrate dintrun loc în altul. Se apărase eficient de Frye, dar faptul nu va conta în ochii amatorilor de senzaţii tari. În reflectoarele reci ale televiziunii şi în instantaneele cenuşii şi anoste din ziare va apărea ca o persoană slabă. Neîndurătorul public american se va întreba de cel lăsase pe Frye să intre în casă. Vor specula că, de fapt, fusese violată şi că încercarea ei de apărare era doar o tentativă de mascare a adevărului. Unii vor fi convinşi căl invitase acasă şi că o căutase cu lumînarea. Simpatia pe care o va trezi în rîndul publicului va fi în bună parte dublată de o curiozitate morbidă. Singurul lucru pe carel putea controla era propriai înfăţişare la sosirea reporterilor. Pur şi simplu, nu se putea lăsa fotografiată cu părul în dezordine şi în starea jalnică în care o lăsase Bruno Frye.

Se spălă pe faţă, se pieptănă şi se schimbă întrun halat de casă, prins în talie cu un şnur, fără săşi dea seama că toate acestea îi vor reduce credibilitatea în ochii poliţiei. Nu se gîndi că, luînduşi o înfăţişare prezentabilă, se punea în situaţia de a fi ţinta suspiciunilor şi a dispreţului din partea a cel puţin un poliţist, riscînd să fie acuzată de minciună.

Deşi se credea stăpînă pe ea, de îndată ce termină cu îmbrăcatul, Hilary începu din nou să tremure. Picioarele i se muiară de la genunchi şi trebui să se sprijine o clipă de uşa debaralei.

Imagini de coşmar îi năvăliră în minte, frînturi vii de amintiri, trezite la viaţă pe neaşteptate. Îl văzu pe Frye apropiinduse de ea cu cuţitul în mînă şi rînjind ca un cap de mort, apoi imaginea se transformă, luînd altă înfăţişare, cea a tatălui ei, Earl Thomas. Acum Earl era cel care se apropia de ea, beat şi furios, înjurînd şi plesnindo cu palmele lui late. Îşi scutură capul, răsuflă adînc de cîteva ori şi, cu un efort, alungă nălucirea.

Cu toate acestea, nu reuşi săşi stăpînească tremurul.

I se păru că aude zgomote ciudate în altă încăpere a casei. O parte a ei ştia că imaginaţia îi joacă feste, dar cealaltă parte era convinsă căl auzise pe Frye întorcînduse la ea.

Cînd alergă la telefon, ca să formeze numărul poliţiei, nu mai era în stare să anunţe cazul calm şi raţional, cum intenţionase. Întîmplările din ultima oră o afectaseră mult mai profund decît crezuse la început. Aveau să treacă zile, poate săptămîni întregi, pînă săşi revină.

După ce puse receptorul în furcă, se simţi ceva mai bine, la gîndul că poliţia era în drum spre ea. Coborî scările, spunînduşi cu glas tare:

— Linişteştete. Linişteştete. Eşti Hilary Thomas. Eşti o fire tare. Tu nu cedezi cu una cu două. Tu nu te sperii. Nu te sperii niciodată. Totul va fi bine.

Aceeaşi litanie pe care şio repeta în copilărie, noaptea, în apartamentul din Chicago. Cînd ajunse la uşă, începuse deja săşi recapete stăpînirea de sine. Se opri în holul de la intrare, privind afară prin ferestruica de lîngă uşă. O maşină frînă pe alee şi din ea coborîră doi bărbaţi. Deşi nu veniseră cu girofar şi sunet de sirenă, îşi dădu seama că erau de la poliţie. Descuie uşa şi o deschise.

Primul bărbat care se opri în prag era blond, solid, cu ochi albaştri şi avea glas rece şi autoritar de poliţist. În mîna dreaptă ţinea un pistol.

— Poliţia. Cum vă numiţi?

— Thomas, răspunse ea. Hilary Thomas. Eu vam telefonat.

— E casa dumneavoastră?

— Da. A venit un bărbat...

Cel de al doilea poliţist, mai înalt şi cu pielea mai închisă la culoare decît primul, apăru din noapte şi o întrerupse înainte de aşi duce fraza la bun sfîrşit:

— Mai este aici?

— Cum?

— Omul care va atacat mai este aici?

— Oh, nu. A fugit. A plecat.

— Pe unde a plecat? întrebă blondul.

— A ieşit pe uşa aceasta.

— Avea maşină?

— Nu ştiu.

— Era înarmat?

— Nu, adică da.

— Nu sau da?

— Avea un cuţit Acum nul mai are.

— Pe unde a luato cînd a fugit din casă?

— Nu ştiu. Eu eram la etaj. Eu...

— De cît timp a plecat? întrebă brunetul cel înalt.

— Acum cincisprezece — poate douăzeci de minute.

Cei doi schimbară o privire pe care ea no înţelese, dar ghici că nu era de bun augur.

— De ce a durat atît de mult pînă aţi anunţat poliţia? întrebă blondul.

Tonul lui era uşor ostil.

Hilary simţi că era pe cale să piardă un avantaj important, fără să ştie care anume.

— La început mam simţit... ameţită, răspunse ea. Am făcut o criză de nervi. Am avut nevoie de cîteva minute ca sămi vin în fire.

— Douăzeci de minute?

— Poate a fost numai un sfert de oră.

Amîndoi îşi puseră pistoalele în tocuri.

— Avem nevoie de o descriere, spuse brunetul.

— Vă pot oferi mai mult de atît, spuse ea, dînduse la o parte şi făcîndule loc să intre. Vă pot spune cum îl cheamă.

— Ne puteţi da un nume?

— Vă pot da numele lui. Îl cunosc, explică ea. Vorbesc despre bărbatul care ma atacat. Ştiu cine este.

Cei doi detectivi se uitară din nou unul la celălalt.

Oare unde am greşit? se întrebă ea.

Hilary Thomas era una dintre cele mai frumoase femei din cîte întîlnise Tony în viaţa lui. După toate aparenţele, avea şi puţin sînge indian. Părul ei lung şi des, mai închis la culoare decît al lui, era negru ca pana corbului şi strălucitor. Ochii erau tot de culoare închisă, cu albul limpede şi clar ca laptele. Tenul fără cusur bătea uşor în arămiu, probabil ca urmare a orelor de plajă bine calculate sub soarele Californiei. Obrazul cam alungit era compensat de ochii enormi şi de nasul patrician perfect desenat, de buzele aproape obscen de senzuale. Avea un chip erotic, dar în acelaşi timp inteligent şi blînd, chipul unei femei capabile de multă tandreţe şi compasiune. Dar pe faţa ei se citea şi durere, mai ales în ochii aceia fascinanţi, genul de durere izvorîtă din experienţă, din cunoaştere. Tony bănuia că nu era vorba doar de suferinţa îndurată în acea noapte; o parte din durerea ei îşi avea sursa undeva în trecut.

Femeia se aşeză pe un capăt al canapelei de catifea reiată din biroul plin cu rafturi de cărţi, iar Tony se aşeză în celălalt capăt. Erau singuri.

Frank se dusese în bucătărie şi vorbea la telefon cu poliţistul de serviciu de la secţie.

La etaj, alţi doi poliţişti, Whitlock şi Farmer, scoteau gloanţele înfipte în pereţi.

Nu exista nici o amprentă, deoarece, din spusele femeii, intrusul purta mănuşi.

— Ce face în clipa aceasta? întrebă Hilary Thomas.

— Cine?

— Locotenentul Howard.

— A sunat la secţie şi a rugat pe cineva să ia legătura cu biroul şerifului din comitatul Napa, unde locuieşte Frye.

— De ce?

— În primul rînd, poate că şeriful va reuşi să afle cum a ajuns Frye la Los Angeles.

— Ce importanţă are cum a ajuns aici? se miră Hilary. Contează că este aici şi că trebuie găsit şi reţinut.

— Dacă a venit cu avionul, îi explică Tony, nu contează deloc. Dar, dacă a venit la Los Angeles cu maşina, şeriful comitatului Napa ar putea afla marca maşinii. Dacă avem descrierea maşinii şi numărul de înmatriculare există mai multe şanse să dăm de urma lui înainte să ajungă prea departe.

Ea chibzui o clipă, apoi întrebă:

— Dar de ce sa dus locotenentul Howard la bucătărie? De ce na folosit telefonul de aici?

— Presupun că a vrut să ai cîteva clipe de linişte şi tihnă, răspunse Tony, nu prea convins.

— Eu cred că, pur şi simplu, nu a vrut să aud ce vorbeşte.

— Oh, nu. Na vrut decît...

— Ştii, am un sentiment ciudat, îl întrerupse ea. Mă simt ca un suspect, nu ca o victimă.

— Eşti tensionată, spuse el. E lesne de înţeles.

— Nui vorba despre asta, ci de felul în care vă purtaţi cu mine. Adică... nu atît dumneata, cît el.

— Uneori Frank pare dur, zise Tony. Dar e un bun poliţist.

— Crede că mint.

Pe Tony îl surprinse perspicacitatea ei. Se foi încurcat pe canapea.

— Sînt convins că nu crede asta.

— Ba da, insistă Hilary. Şi nu pricep de ce. Îl privi în ochi. Spunemi adevărul. Te rog. Ce sa întîmplat? Am spus ceva greşit?

El oftă.

— Eşti o femeie foarte perspicace.

— Sînt scriitoare. Meseria mea e să observ lucrurile ceva mai îndeaproape decît majoritatea oamenilor. Şi sînt perseverentă. Prin urmare, ar fi de preferat sămi răspunzi la întrebare, ca să scapi de mine.

— Unul dintre lucrurile carel frămîntă pe locotenentul Howard este căl cunoşti pe cel care tea atacat.

— Şi cei cu asta?

— Îmi vine greu săţi spun, răspunse el întristat.

— Spunemi totuşi.

— Păi... Tony îşi drese glasul. Din experienţa poliţiei, dacă persoana care reclamă un viol sau o tentativă de viol se întîmplă să cunoască victima, sînt şanse mari ca ea să fi contribuit la infracţiune, încurajînd făptaşul întro oarecare măsură.

— Tîmpenii!

Se ridică, se duse la masa de lucru şi rămase o clipă cu spatele la el. Tony îşi dădu seama că Hilary se lupta săşi păstreze cumpătul. Vorbele lui o înfuriaseră peste măsură.

Cînd se întoarse spre el, obrazul îi devenise stacojiu.

— E îngrozitor. Scandalos! De fiecare dată cînd o femeie e violată de o persoană cunoscută, poliţia crede că şia făcuto cu mîna ei.

— Nu. Nu de fiecare dată.

— Dar de cele mai multe ori asta crede, spuse ea supărată.

— Nu.

Hilary îl fulgeră cu privirea.

— Să nu ne mai jucăm cu vorbele. În cazul meu, asta credeţi. Credeţi că lam încurajat.

— Nu, spuse Tony. Ţiam explicat cum acţionează logica poliţistului în astfel de situaţii. Nam spus că aş pune mare bază pe acest mod de a gîndi. Nici no fac. Însă locotenentul Howard gîndeşte altfel. Mai întrebat despre el. Voiai să ştii ce crede şi ţiam spus.

Ea se încruntă.

— Deci... dumneata mă crezi?

— Aş avea vreun motiv să nu te cred?

— Lucrurile sau întîmplat exact aşa cum am relatat.

— Bine.

Ea îl privi în ochi.

— De ce?

— De ce, ce?

— De ce dumneata mă crezi, iar el nu?

— Numi vin în minte decît două motive ca o femeie să acuze pe nedrept un bărbat de viol. Iar în cazul dumitale nici unul din ele nu se potriveşte.

Ea se sprijini de birou, cu braţele încrucişate la piept, îşi lăsă capul întro parte şil privi cu interes.

— Şi care sînt acele motive?

— Unu: el are bani, iar ea nu are. Prin urmare, vrea săl încolţească, sperînd să poată ajunge la un tîrg cu el şi să stoarcă o anumită sumă în schimbul retragerii acuzaţiei.

— Dar eu am bani.

— Din cîte se pare, chiar mulţi, spuse el, privind admirativ la încăperea frumos mobilată.

— Şi celălalt motiv?

— Un bărbat şi o femeie au o relaţie şi el o părăseşte pentru alta. Ea se simte jignită, respinsă, dispreţuită. Vrea să se răzbune. Vrea săl pedepsească şi atunci îl acuză de viol.

— De unde ştii că nu mi se potriveşte? întrebă ea.

— Ţiam văzut amîndouă filmele, aşa că îmi dau seama cît de cît de felul în care gîndeşti. Eşti o femeie foarte inteligentă, domnişoară Thomas. Nu cred că ai putea fi atît de naivă, de meschină sau de rea, încît să trimiţi un om după gratii numai fiindcă tea jignit.

Ea îl studie cu atenţie.

Tony se simţi cîntărit şi judecat.

Vădit convinsă că nu avea în faţa ei un duşman, Hilary se înapoie la canapea şi se aşeză, în foşnet de mătase albastru-închis. Halatul se mula pe trupul ei, şi Tony se strădui să nu arate cît era de conştient de formele ei extrem de feminine.

— Iartămă că miam ieşit din fire, spuse ea.

— Nu ţiai ieşit deloc din fire, o linişti el. Şi pe mine mă scoate din sărite modul convenţional de a gîndi al poliţiei.

— Presupun că, dacă acest caz ajunge în tribunal, avocatul lui Frye va încerca să convingă juriul că eu lam încurajat pe ticălos.

— De asta poţi fi sigură.

— Şi juraţii îl vor crede?

— Se întîmplă deseori.

— Dar nu voia doar să mă violeze. Voia să mă ucidă.

— Pentru asta ai nevoie de dovezi.

— Cuţitul frînt de la etaj...

— Nu se poate stabili nici o legătură cu atacatorul, îi spuse Tony. Nu are amprentele lui. Nui decît un cuţit obişnuit de bucătărie. Nu avem cum să reconstituim locul din care a fost cumpărat şi faptul că îi aparţinea lui Bruno Frye.

— Dar avea o expresie dementă. E... dezechilibrat. Juriul va putea constata acest lucru. Ce dracu', cînd îl vei aresta, vei vedea singur. Probabil că nici nu va exista proces. Probabil că va fi, pur şi simplu, trimis la balamuc.

— Dacă e nebun, atunci ştie şi cum să joace rolul de om în toate minţile, îi spuse Tony. În definitiv, pînă în seara aceasta, a fost socotit un om deosebit de responsabil şi un cetăţean de vază. Cînd iai vizitat podgoriile de lîngă St. Helena, nici dumneata nu ţiai dat seama că te aflai lîngă un psihopat, adevărat?

— Adevărat.

— Aşa va reacţiona şi juriul.

Ea închise ochii şişi ciupi uşor nasul.

— Prin urmare, va scăpa, probabil, cu faţa curată.

— Regret, dar trebuie săţi spun că are şanse mari să scape.

— Şi va veni din nou după mine.

— Se prea poate.

— Iisuse!

— Ai vrut adevărul adevărat.

Ea deschise ochii superbi.

— Da, am vrut adevărul. Şiţi sînt recunoscătoare că mi lai spus.

Reuşi chiar să zîmbească.

El îi răspunse la surîs. Ar fi vrut so strîngă în braţe, so lipească de trupul lui, so liniştească, so sărute, să facă dragoste cu ea. Dar nu putea decît să şadă pe capătul canapelei, ca un poliţist destoinic ce era, săi zîmbească tîmp şi săi spună:

— Uneori sistemul e dea dreptul idiot.

— Care ar fi celelalte motive?

— Poftim?

— Spuneai că unul dintre motivele pentru care locotenentul Howard nu mă crede este acela căl cunosc pe agresor. Care sînt celelalte motive? Cel mai face să creadă că mint?

Tony se pregătea să răspundă, dar chiar în acel moment intră în cameră Frank Howard.

— OK, spuse el, fără altă introducere. Iam cerut şerifului să facă cercetări în comitatul Napa, să afle cum şi cînd a plecat din oraş acest individ pe nume Frye. Totodată, lam dat în urmărire generală, pornind de la descrierea pe care neaţi făcuto, domnişoară Thomas. Mam dus la maşină şi am adus formularul de sesizare a unei infracţiuni.

Îi întinse o bucată dreptunghiulară de placaj pe care era prinsă o singură foaie de hîrtie, apoi luă un stilou din buzunarul de la piept.

— Vreau să ne relataţi încă o dată întîmplarea, mie şi locotenentului Clemenza, ca să pot nota totul, folosind propriile dumneavoastră cuvinte. După aceea nu vă mai deranjăm.

Ea îi conduse în holul de la intrare şi începu să povestească în amănunt, pornind de la momentul apariţiei neaşteptate a lui Bruno Frye, care ieşise din debara. Tony şi Frank o urmară pînă la canapeaua răsturnată, apoi în dormitorul de la etaj, punîndui diverse întrebări. În decursul celor treizeci de minute în care completară formularul, ea reluă filmul celor petrecute în aceeaşi seară, cu glasul tremurînd din cînd în cînd, fapt carel făcu pe Tony să dorească so poată ţine în braţe şi săi şoptească cuvinte liniştitoare.

Imediat după completarea raportului sosiră şi cîţiva ziarişti. Hilary coborî la parter ca săi întîmpine.

Tot atunci Frank primi un telefon de la sediul poliţiei şi rămase să vorbească din dormitor.

Tony coborî scările, ca săl aştepte pe Frank la parter şi totodată să vadă cum se descurca Hilary cu reporterii.

Ea se dovedi foarte pricepută în astfel de situaţii. Pretextînd că se simţea istovită şi că avea nevoie de linişte, nu le permise să intre în casă. Ieşi afară, pe aleea pietruită, şi reporterii se adunară în faţa ei. Sosise şi o echipă de televiziune, cu o minicameră de filmat şi un reporteractor, una dintre acele persoane careşi obţinuse slujba în mare parte datorită trăsăturilor bine conturate, privirii pătrunzătoare şi tonului adînc şi părintesc. Inteligenţa şi profesionalismul aveau puţin dea face cu meseria de reporter de actualităţi, de fapt, oricare din cele două calităţi în exces ar fi un serios handicap. Pentru maximum de succes, reporterul de televiziune decis să se realizeze în carieră trebuia să gîndească în acelaşi fel în care era structurată emisiunea — în segmente de trei, patru sau cinci minute — fără a zăbovi vreodată mai mult de atît asupra unui subiect, fără a detalia nici unul. Un ziarist însoţit de fotograf, mai puţin atrăgător decît reporterul de televiziune şi cu hainele ceva mai şifonate, făceau şi ei parte din mulţime. Hilary Thomas ocoli întrebările lor, răspunzînd numai la ce voia şi refuzînd politicos tot ce era prea personal sau impertinent.

Pentru Tony, cel mai interesant aspect era modul în care Hilary refuzase accesul reporterilor în casă şi în gîndurile ei, reuşind să nui jignească. Nu era simplu. Printre ei se aflau numeroşi ziarişti excelenţi, capabili să afle adevărul şi să scrie articole de calitate, fără a nesocoti drepturile şi demnitatea persoanei în cauză, dar exista şi altă categorie de reporteri, mitocani şi escroci. O dată cu apariţia a ceea ce The Washington Post numea pompos "jurnalismul adept al unei cauze" — obiceiul detestabil de a prezenta tendenţios un eveniment pentru a susţine opiniile politice şi sociale personale ale reporterului şi ale editorului — unii oameni de presă, mitocani şi escroci, se angajaseră întro cursă a puterii bazate pe o iresponsabilitate fără precedent. Dacă te deranjau metodele, comportamentul sau vizibila părtinire a unui reporter, dacă îndrăzneai săl ofensezi, riscai săşi folosească pana pentru a te pune întro situaţie penibilă, făcînd din tine un mincinos sau un infractor şi totodată văzînduse pe sine drept eroul glorios în bătălia dusă împotriva răului. Fără îndoială că Hilaryera conştientă de pericol, fiindcă se purta cu ei cu mult tact. Răspunse la cele mai multe întrebări, măgulind orgoliul oamenilor de presă, acordîndule respect, încîntîndui şi chiar zîmbind în faţa aparatelor de fotografiat. Nu le spuse căşi cunoştea agresorul. Nu pomeni numele de Bruno Frye. Nu voia ca presa să facă speculaţii legate de o relaţie mai veche cu bărbatul care o atacase.