Icenţă,2012 N. B. Sinteze orientative realizate de studenţi. Se recomandă şi parcurgerea integrală a programei

XI. Fundamentul hristologic şi eclesiologic al Sfintelor Taine (Tudorescu Florin) (TDO III, 7-34)

1. Componenţa creaţională a Tainelor

Biserica Ortodoxă socotește că mântuirea nu se finalizează în moartea lui Hristos pe cruce, ca echivalent juridic al jignirii aduse de omenire lui Dumnezeu, ci în unirea lui Hristos cel răstignit și înviat cu oamenii ce cred în El, pentru ca și ei să poată muri păcatului și învia. De aceea, ea acordă Tainelor un loc de mare importanță în iconomia mântuirii ca mijloace prin care se înfăptuiește această unire a oamenilor cu Hristos. Prin aceasta se deosebește de ea protestantismul, în care e aproape suficient cuvântul despre Hristos pentru ca omul să se poată decide să creadă că Hristos a exoperat prin moartea Lui mântuirea noastră, ca prin această credință să beneficieze personal de această mântuire.

La baza concepției despre Taine a Bisericii ortodoxe stă încrederea în putința lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupurilor si a materiei dintre ele, în ambianța Bisericii, ca trup tainic al lui Hristos. Prin mâna omului se scurg puteri spirituale asupra altui om fie direct prin trup, fie prin alta materie. Puterea ce o transmite omul prin trupul său nu e numai a spiritului și a trupului său, ci e o putere cu mult mai mare care străbate prin ele, este puterea Duhului dumnezeiesc. În Taină nu se poate trage o frontieră între lucrarea omului și puterea Duhului dumnezeiesc deoarece, săvârșitorul Tainei e, ca preot, reprezentantul Bisericii, prin el lucrând Duhul Sfânt, Care suflă în toată ambianța Bisericii ca trup tainic în care lucrează Hristos.

Prin urmare, Taina se săvârșește la întâlnirea și atingerea directă între ele a două subiecte umane deschise prin credință Duhului Sfânt lucrător în ambianța Bisericii. Nu materia și nici cuvintele rostite sau gesturile săvârșite constituie Taina, ci ea se constituie în întâlnirea în credință a celor două persoane în ambianța Bisericii plină de Duhul Sfânt.

Baza generală a Tainelor Bisericii este credința că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii în realitatea ei vizibilă, iar înțelesul general al Tainei este unirea lui Dumnezeu cu creatura. Unirea Lui cu întreaga creație este cea mai cuprinzătoare taină, o taină care cuprinde totul. Unirea aceasta începe o dată cu actul creației și a fost menită să se desăvârșească prin mișcarea creației spre starea în care, Dumnezeu va fi totul în toate” (1 Cor. 15,28). În taina aceasta atotcuprinzătoare, fiecare componentă are caracter de taină, căci e legată cu toate celelalte componente și toate împreună, cu Dumnezeu, fără însă a se confunda între ele. O poziție deosebită în această mare taină o are omul, el fiind chipul și organul principal al tainei celei mari și dinamice a unirii Logosului cu întreaga creație. El unește în sine toată creația și pe aceasta cu Dumnezeu. Sfântul Maxim spune că omul este inelul creației, sau adevăratul, macrocosmos”, el fiind capul conștient al țesăturii raționale și unitare a lumii pentru că el depășește marginile lumii prin aspirație și gândire, participând la Dumnezeu Însuși. Unind în sine simplitatea cu compoziția, subiectivitatea cu obiectivitatea, definitul cu nedefinitul, ba chiar creatul cu necreatul, el e creat să aducă și din partea făpturii o contribuție hotărâtoare la menținerea și desăvârșirea tainei atotcuprinzătoare a unirii lui Dumnezeu cu creația. De aceea, omul este introdus ultimul între creaturi fiind ca un fel de inel natural al extremităților întregului.

2. Baza hristologică şi ecleziologică a Tainelor

Creaţia (omul), Hristos şi Biserica- taine în sensul larg al cuvântului, symbol, adică aşezarea împreună a două realităţi aparent imposibil de alăturat: Dumnezeu cel necreat Se „atinge” de creaţie prin actul creator; spirit şi materie; firea dumnezeiască şi firea omenească unite în unica Persoană a lui Iisus Hristos- a se vedea introducerea părintelui Stăniloae la Sfintele Taine (TDO vol 3)
Chiar în baza creației, Dumnezeu lucrează prin cosmos și omul de asemenea lucrează prin cosmos, unindu-și lucrarea sa cu Dumnezeu, uneori mai mult, alteori mai puțin. Prin om se accentuează în mod special lucrarea lui Dumnezeu asupra creației, în vederea transfigurării și spiritualizării ei. Aceasta e baza, naturală” a Tainelor Bisericii, baza faptului că prin apă, de exemplu, un om poate transmite altui om puterea lui Dumnezeu. Omul care a devenit mediul prin excelență al puterii lui Dumnezeu asupra materiei și a celorlalți oameni este Hristos. Din El se extinde prin fiecare Taină puterea lui Dumnezeu asupra tuturor oamenilor prin gesturi si materie. Omul a fost capabil, prin voința lui, să producă și dezbinarea între toate, ca și între ele și Dumnezeu, principiul lor unificator ultim. Făcând omul acest lucru, Logosul lui Dumnezeu a purces la o nouă, mai strânsă și mai sigură unire a tuturor în Sine. În scopul acesta S-a folosit tot de firea omenească, pe care Și-a asumat-o, făcându-Se deci El Însuși om. Se realizează astfel o nouă Taină, a unei uniri și mai strânse între Creator și creatură, anume Taina lui Hristos. Dumnezeu însuși este și om, Creatorul este și creatură, infinitul se face și finit, umplându-l pe cel din urmă de cel dintâi. Deci, Cuvântul lui Dumnezeu a asumat firea noastră ca fire umană personalizată în El, pentru ca prin ea să Se unească mai strâns cu toate subiectele umane purtătoare ale aceleiași firi și cu toată creația. El a pus în actualitate, toate potențele omului de a fi inelul de legătură între Dumnezeu și creație. Prin faptul că nu S-a unit cu un ipostas uman, ci S-a făcut El însuși ipostasul naturii umane, Cuvântul lui Dumnezeu a făcut din umanitatea asumată mijlocul de unire și de îndumnezeire a întregii umanități și creației în Dumnezeu.

Actualizarea acestei unități într-o anumită măsură virtuală a Lui cu subiectele umane ia forma Bisericii. Biserica este astfel a treia Taină, în care Dumnezeu-Cuvântul restabilește și ridică la o treaptă mai accentuată unirea Sa cu lumea înființată prin actul creației, dar slăbită prin păcatul omului. Se poate spune deci că însăși creația este Biserica, iar Biserica este creația restabilită și în curs de restabilire si desăvârșire. Biserica e Taina ultimă, căci ea e forma unității supreme a lui Dumnezeu cu toate cele create. Astfel, spunem că noțiunile de Taină și de Biserică, coincid. Taina Bisericii în sens propriu, ca a treia Taină, presupune deci pe prima, adică taina întemeiată prin creație, dar ea nu a putut lua ființă decât prin Taina lui Hristos, fiind deci extensiunea Tainei lui Hristos.

Mai exact, Taina Bisericii nu e despărțită de Taina lui Hristos și nici Taina lui Hristos, de Taina Bisericii, o dată ce Biserica nu e decât extensiunea Tainei lui Hristos, și o dată ce Taina lui Hristos nu a luat ființă decât pentru a se extinde în Taina Bisericii. Hristos e Capul real al Bisericii, pe care o constituie și o susține imprimând continuu viața Lui în ea, iar toate mădularele, toate actele Bisericii au caracter de taină, căci în toate e prezent și lucrează Hristos prin Duhul Sfânt.

Într-un înţeles mai special, Tainele sunt lucrările invizibile ale lui Hristos săvârșite prin acte vizibile, prin care se constituie Biserica și care se săvârșesc în Biserică. Hristos si Sfânta Treime nu se cunosc decât prin Biserică în eficiența Lor, dar, pe de altă parte, sunt cunoscuți ca Taine, pentru că sunt cunoscuți în realitatea sensibilă a Bisericii. Astfel, ele sunt lucrări vizibile ale Bisericii, instituite de Hristos, prin care El unește cu Sine, și deci cu Biserica, persoanele singulare care cred în El.

A. Lucrări văzute şi lucrări nevăzute, sau trupul, sufletul şi harul lui Hristos

Baza Tainelor în sensul lor restrâns este întruparea Cuvântului și faptele Lui mântuitoare, adică faptul că El a asumat și menține pentru totdeauna în Ipostasul Său sufletul și trupul omenesc, și le-a ridicat pe acestea prin actele Sale mântuitoare la starea de îndumnezeire. Dar posibilitatea concretă a unirii Lui cu noi prin Taine, pentru ridicarea noastră la starea umanității Lui, a fost pusă de învierea și de înălțarea sau pnevmatizarea trupului Său, stare la care s-a ridicat trupul Său în urma jertfei Lui de pe cruce. Domnul a devenit, prin patima Sa, şi după omenitate Duh, adică Domnul transfigurat, Arhiereul şi distribuitorul harului, deci Capul Bisericii. Astfel, trupul Lui pnevmatizat, se poate sălășlui prin Duhul ce iradiază din El în trupurile noastre.

Tainele pun în relief marea însemnătate a trupului omenesc și valoarea lui eternă ca mediu transparent al bogățiilor și adâncimilor dumnezeieşti. În trup e sufletul întreg și sufletul poate deveni în el tot mai copleșitor, pe măsură ce se umple de dumnezeire. A sfinți trupul înseamnă a sfinți și sufletul, sau a-l face mediu tot mai străveziu și organ tot mai adecvat al prezenței dumnezeirii. Orice gest al trupului are repercusiuni asupra vieții sufletești și orice gând sau simțire din suflet se repercutează în trup.

Astfel se produce o reciprocitate între suflet și trup. Tot ce atinge simțurile trupului se imprimă în suflet și toate senzațiile trupului poartă în ele marca simțirii specifice a sufletului. Nu se poate influența asupra sufletului fără a se lucra asupra trupului și orice influență primită de trup poartă marca sufletului.

B. Hristos, săvârşitorul nevăzut al Tainelor

Harul nefiind decât lucrarea lui Hristos, săvârșitorul lor nevăzut este Hristos. El lucrează prin trupul Său plin de putere asupra trupului nostru. Dar întrucât trupul lui Hristos a devenit prin înălțare pnevmatizat și invizibil, rămânând totuși un trup închegat, atingerea trupului nostru de către trupul Lui nu mai e vizibilă, ci se folosește pentru aceasta de materia cu care stă în legătură trupul nostru. În locul prezenței corporale, văzute, a pășit așadar prezența spirituală în credință și Taine, care însă nu e mai slabă ca aceea, ci mai intensă deoarece ea se întemeiază pe Duhul. Hristos vrea să sfințească trupul nostru folosindu-Se de materie, nu într-un mod detașat de lumea materială, ci umplând-o și pe aceasta de puterea Lui. De aceea, El alege pentru Taine formele fundamentale ale materiei pentru necesitățile de susținere a trupului: pâinea, apa, vinul, untdelemnul. Acestea sunt sfințite și transfigurate prin Duhul Sfânt pentru a le adapta la trupul sfințit al Domnului. În Taine se arată nu kenoza, ci puterea dumnezeiască a trupului transfigurat, ele mijlocind puterea dumnezeiască.

Hristos pătrunde astfel cu trupul Său, în trupul nostru, prin materiile folosite în Taine, sau prin gesturile preotului, ca să pună și în trupul nostru începutul sfințirii. Trebuie accentuată lucrarea lui Hristos prin trupul Său, săvârșită asupra persoanei umane, prin materiile transfigurate ale Tainelor și prin gesturile preotului. Dar dacă materia prin care lucrează Duhul lui Hristos în Taine e sfinţită de El, nu trebuie văzută nici o separaţie între materia Tainei şi harul sau puterea lui Hristos care se împărtăşeşte prin ea. Concepţia aceasta dualistă s-a introdus în teologia occidentală, după ce ea s-a despărţit prin scolastică de gândirea Părinţilor bisericeşti şi a Noului Testament, nemaivăzând legătura intimă a Logosului şi a lucrării Lui cu natura. Materia nu e numai un simbol separat de har, ci ea însăşi e plină de puterea dumnezeiască. Numai din această neînţelegere a legăturii ontologice a materiei cu Logosul divin şi cu trupul omenesc al lui Hristos şi al nostru, s-a ajuns în protestantism la despărţirea totală a lucrării lui Dumnezeu în suflet de mijloacele materiale, deci la înlăturarea Tainelor.

C. Caracterul hristologic şi bisericesc al Tainelor

Prin Taine Biserica, sau mai precis Hristos lucrător în Biserică, efectuează acţiunea Lui de unire a oamenilor cu Sine şi cu ceilalţi membri ai Bisericii uniţi cu Sine. Tainele sunt actele prin care Hristos recapitulează în Sine ca Biserică pe oamenii despărţiţi de Dumnezeu şi întreolaltă, dacă ei cred în El. Tainele au astfel o funcţie unificatoare. De aceea ele sunt ale Bisericii, ca unitate realizată în Hristos a celor ce cred în El, pentru extinderea acestei unităţi, sau pentru atragerea altora în ea şi pentru a întări unitatea lor în Hristos. Nu se săvârşeşte o Taină pe seama unei persoane din afară de Biserică pentru a o lăsa în afara Bisericii.

Astfel, prin Taine sporeşte în unitatea cu Hristos şi în ea însăşi atât Biserica în întregimea ei, cât şi fiecare mădular în parte. „Întru El toată clădirea bine alcătuită creşte, ca să ajungă un locaş sfânt desăvârşit în Domnul” (Ef. 2, 21).

Pe baza faptului că prin Taine se extinde, se menţine şi creşte duhovniceşte Biserica, în teologia catolică se scoate în timpul din urmă în relief, ca rol principal al Tainelor, funcţia lor de unificare a credincioşilor în Biserică. Ba uneori se accentuează aşa de mult acest rol, că se lasă pe planul al doilea unirea cu Hristos. Teologul Karl Rahner merge până acolo că socoteşte că nu Hristos a instituit Tainele, ci Biserica. Hristos a întemeiat un singur sacrament: Biserica. Biserica este de fapt sacramentul originar, întemeiat de Hristos, punctul de origine al sacramentelor, iar actualizarea mântuirii se efectuează deci pentru om în parte într-un act al Bisericii pe seama omului însuşi. Acest act este sacramental pentru că el corespunde Bisericii ca sacrament originar al graţiei. Rahner nu face decât să tragă concluzia logică din învăţătura catolică despre graţie ca efect graţial creat, al morţii lui Hristos, pus la dispoziţia Bisericii, deci detaşabil de Hristos.

În gândirea biblic-patristică, harul fiind lucrarea actuală a lui Hristos, în orice Taină lucrează Hristos Însuşi aflător în Biserică. Hristos Însuşi extinde şi dezvoltă viaţa Bisericii, prin toate Tainele, care sunt numai vizibil săvârşite de preotul ca reprezentant al Bisericii, invizibil fiind săvârşite de Hristos Însuşi. În timp ce Rahner socoteşte că Botezul, de exemplu, este Taina intrării în Biserică şi în aceasta sunt implicate toate celelalte efecte ale ei, în gândirea biblic-patristică cel ce se botează se uneşte în mod direct cu Hristos şi devine membru al Bisericii.

Lucrarea lui Hristos Însuşi în Taine trebuie socotită strâns legată de faptul că El Însuşi le-a şi instituit. Dar le-a instituit întrucât le-a şi practicat cel dintâi, rămânând în continuare săvârşitorul lor invizibil şi, prin aceasta, susţinătorul Bisericii. El Însuşi S-a botezat şi de aceea a poruncit ca toţi să se boteze, declarând totodată că: “Iată Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului” (Mt. 28, 20). Biserica săvârşeşte toate cele şapte Taine, pentru că Hristos le-a săvârşit vizibil cât a fost pe pământ şi le săvârşeşte după înălţarea Sa la ceruri, sau după intrarea cu trupul în planul deplin pnevmatizat, în mod invizibil în Biserica Sa.

Raportul între Biserică şi Hristos nu poate fi acela că Biserica reprezintă în Taine pe un Hristos absent, ci ea e plină pe de o parte de Hristos, întrucât Hristos lucrează prin ea, dar pe de altă parte e mereu în poziţia de slujitoare a lui Hristos, deci nu e identică cu El, ea fiind trupul, nu Capul.

Lumina aceluiaşi ocean al harului care iradiază din Hristos pătrunde în toţi cei ce primesc Tainele, iar Hristos e prezent şi activ în această lumină şi energie ce-i pătrunde. Aşa cum un tată priveşte deodată la copiii lui cu aceeaşi afecţiune şi-i pătrunde cu aceeaşi dragoste, tot astfel Hristos pătrunde cu energia iubirii Lui în toţi cei ce primesc Tainele, unindu-i cu Sine şi întreolaltă şi prin aceasta extinzând Biserica şi întărind unitatea ei.

Pentru ca Hristos să-şi îndrepte prin Taine acţiunea Sa către fiecare persoană, e necesar ca aceasta să manifeste voinţa de a accepta o relaţie personală decisivă cu Hristos, să se deschidă personal în mod total lui Hristos. Toţi cei ce cred intră prin Botez şi sporesc prin celelalte Taine în relaţia personală totală cu Hristos, dar cu acelaşi Hristos care e în relaţie cu ceilalţi credincioşi. Formele şi gradele de relaţie a lui Hristos cu credincioşii prin diferitele Taine nu le-a putut stabili decât Hristos, nu Biserica. Hristos a poruncit să se acorde Botezul, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”, dar aici expresia, în numele” nu înseamnă o lucrare a Bisericii în numele Treimii distante, ci în puterea Ei; Hristos dă asigurarea că în actul văzut al Bisericii este prezentă şi desigur lucrătoare fiecare Persoană a Sfintei Treimi potrivit cu locul Ei.

Prin fiecare Taină, Hristos Îşi retrăieşte şi iradiază în credincios trăirea şi puterea unei alte stări prin care a ridicat EI umanitatea Sa până la înălţimea şi îndumnezeirea ei deplină. Numai aşa se explică şi gradaţia Tainelor. Caci altfel s-ar naşte întrebarea: De ce nu ni se dă tot harul printr-o singură Taina? Nicolae Cabasila spune:, Întâi de toate, pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin toate cele prin care a trecut şi El, să răbdăm, să suferim şi noi câte a răbdat şi a suferit El”. Aşa cum Mântuitorul a primit întâi Botezul, aşa primim şi noi întâi această Taină. Noi creştem în natura noastră omenească din punct de vedere duhovnicesc, cum a binevoit să crească şi El cu natura Sa omenească şi nu putem sări peste etapele creşterii ei.

D. Preotul, săvârşitorul văzut al Tainelor

Preotul este organul văzut prin care Hristos cel din Biserică lucrează în chip nevăzut în Taine. Hristos, devenind nevăzut prin înălţare, Se foloseşte pentru lucrarea Sa asupra celor ce vor să se unească cu El şi să crească în El, şi de un organ personal văzut. Nevoia unor mijloace materiale sau a unor gesturi văzute implică şi nevoia unei persoane văzute prin care Hristos să lucreze în mod nevăzut iar lucrarea cea mai eficientă este de la persoană la persoană pentru că numai o persoană umană poate săvârşi acte expresive. Gesturile preotului care ating pe cel ce primeşte Taina, fac ca ea să aibă o eficacitate mai adâncă în fiinţa primitorului ei, întrucât ating toată fiinţa lui. Pe urmă gesturile acestea nu sunt gesturi ale omului, alese momentan de el, ci sunt gesturile comune ale Bisericii în care lucrează Hristos Însuşi. Ca atare, Taina e un eveniment decisiv şi unic în viaţa omului care vine la credinţă şi care continuă să creadă.

Preotul înfăţişează în faţa credinciosului împuternicirea lui Hristos şi a Bisericii, în calitatea lui de reprezentant al lor: al lui Hristos, Care l-a desemnat ca organ văzut prin ale cărui gesturi şi declaraţii El însuşi săvârşeşte Taina în chip nevăzut; al Bisericii, întrucât el face în numele Bisericii invocarea Duhului Sfânt, care coboară cu lucrarea Lui prin materiile, gesturile, rugăciunile şi declaraţiile preotului, în cel ce primeşte Taina.

Învăţătura Bisericii, că validitatea Tainelor săvârşite de un preot sau episcop nu depinde de vrednicia lor, se bazează pe faptul că rugăciunea şi invocarea Duhului făcute de ei este rugăciunea şi invocarea Bisericii, iar gesturile lor sacramentale şi declaraţia lor despre harul care se coboară sunt însoţite de credinţa Bisericii că Hristos Însuşi lucrează prin ele în mod nevăzut şi că Hristos Însuşi coboară în cei ce le primesc. Desigur, e de dorit ca preotul sau episcopul să manifeste şi o vrednicie personală în slujirea lor, dar dacă aceasta lipseşte, absenţa ei este suplinită de credinţa şi vrednicia Bisericii. Karl Rahner spune că dacă unii preoţi nu sunt vrednici, lipsa vredniciei lor e suplinită de vrednicia altora. Iar dacă toţi ar fi nevrednici, nevrednicia generală n-ar mai putea fi acoperită de nimic. În acest caz sfinţenia membrilor n-ar mai depinde de o ierarhie slujitoare, iar această ierarhie n-ar mai subzista de fapt. E un caz analog cu păcătoşenia membrilor Bisericii. Dacă unii din ei sunt păcătoşi, Biserica rămâne sfântă prin alţii din membrii ei; dar dacă toţi membrii ei ar fi păcătoşi, ea ar înceta să mai fie sfântă, căci până la urmă Biserica e alcătuită din oamenii care cred în Hristos şi în care e sălăşluit prin aceasta Hristos. Dar e mai corect a spune că însăşi vrednicia unor credincioşi, ca vrednicie a Bisericii, suplineşte nevrednicia preoţilor, iar asemenea credincioşi nu vor lipsi niciodată.

Alegerea şi împuternicirea cu un har special a preoţilor semnifică şi faptul că orice Taină e o întemeiere a comuniunii cu Hristos în general şi a comuniunii cu ceilalţi membri ai Bisericii uniţi cu Hristos. El ni Se dăruieşte prin Taine pentru a crea forme şi grade mai înalte de comuniune cu El şi între noi. Ca atare omul trebuie să trăiască faptul că în momentul Tainei intră în comuniune cu Hristos, Care este un Tu suprem şi Care îl ridică la nivelul comuniunii cu Sine, dar Care este în acelaşi timp şi om coborât la nivelul comuniunii cu noi prin alt om. Trăirea acestei intrări în comuniune cu Hristos este prilejuită credinciosului, în mod necesar, de o altă persoană şi, în modul cel mai adecvat, de o persoană care are o împuternicire permanentă de la Hristos şi de la Biserică pentru ca să mijlocească acea comuniune cu El, să susţină şi să promoveze comuniunea credincioşilor cu Hristos şi întreolaltă.

Credinciosul are în relaţia cu preotul, pe de o parte un tu vizibil omenesc, ca intermediar central al comuniunii cu comunitatea celor ce cred în Hristos, pe de alta, un tu care îi prilejuieşte trăirea relaţiei cu Hristos, ca persoană dumnezeiască şi omenească în acelaşi timp, supremă şi apropiată la maximum.

Uneori, primitorul Tainei e pus în contact cu mâna preotului printr-o materie, alteori fără materie. Însă totdeauna prin acest contact, primitorul Tainei intră în legătură directă, iniţială sau sporită, cu Hristos şi cu comunitatea Bisericii, ca trup al Lui. De aceea primitorul Tainei îşi mărturiseşte credinţa direct în Hristos, şi preotul, săvârşitor al Tainei, Îl prezintă pe Hristos ca fiind cel ce-şi împărtăşeşte harul Său. Preotul nu se interpune între Hristos şi credincios, ci prilejuieşte întâlnirea lor. Din acestea rezultă că săvârşitorul propriu-zis al Tainei este Hristos Însuşi, în mod nevăzut.

În ce priveşte numărul Tainelor, trei dintre ele sunt Taine ale unirii depline cu Hristos şi ale intrării depline în Biserică (Botezul, Ungerea cu Sfântul Mir, Euharistia), două, ale reîntăririi în Hristos a celor îmbolnăviţi sufleteşte sau trupeşte (Pocăinţa, Maslul) şi două sunt mijloace prin care se acordă primitorului puterea de a împlini fie misiunea specială a săvârşirii Tainelor, a propovăduirii cuvântului şi a păstoririi unei comunităţi bisericeşti (Hirotonia), fie îndatoririle speciale legate de viaţa de căsătorie (Cununia).