Toate acestea au de scop perfecţionarea sufletului omenesc. "Fiţi desăvîrşiţi precum şi Tatăl vostm ceresc, desăvîrşit este", fiindcă de la aproapele ne vine viaţa şi moartea. Că de vom dobîndi pe fratele nostm, pe Dumnezeu dobîndim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greşim". -Pateric p. 9.
751.- Faptele bune faţă de Dumnezeu sînt acelea care au drept
temelie credinţa, nădejdea şi dragostea (I Cor. 13, l, 28). Prin credinţă
omul împrumută adevărurile legilor lui Dumnezeu, făcîndu-le ca ale
sale, prin nădejde el aşteaptă cu răbdare împlinirea celor crezute, iar
prin căldura dragostei el se luptă statornic în viaţa aceasta ca să
împlinească ceea ce crede, şi această luptă nu se va sfîrşi decît atunci
cînd cele crezute şi nădăjduite se vor împlini, toate topindu-se ca un
foc al iubirii veşnice, alături de Dumnezeu în biserica triumfătoare.
Mijloacele de a ajunge aici, virtuţile practice ale evlaviei, înfrînării,
bărbăţiei, dreptăţii şi ale înţelepciunii, care fac pe omul duhovnicesc, în
stare de a judeca totul, iar pe el să nu-l poală judeca nimeni (1 Cor. 2,
6-16; Ioan 5,24).
-"Dintre virtuţi, unele sînt ale trupului, altele ale sufletului. Ale trupului sînt de pildă: postul, privegherea, culcarea pe jos, slujirea, lucrul mîinilor, spre a nu îngreuna pe cineva sau spre a dărui şi pe cele următoare. Iar ale sufletului sînt de pildă: iubirea, îndelunga răbdare, blîndeţea, înfrînarea, rugăciunea şi cele următoare. Dacă, prin urmare, din vreo nevoie sau împrejurare trupească, de pildă din pricină de boală, sau altceva de felul acesta, ni s-ar întîmpla să nu putem să împlinim pomenitele virtuţi ale trupului, avem iertare de la Domnul, care cunoaşte şi pricinile. Dar neîmplinind pe cele ale sufletului, nu vom avea nici-o apărare, căci sînt supuse nevoii, necesităţii". -Filoc. II, p. 67,57.
-"Credinţa autentică slujeşte adevăndui, neavînd în ea minciună, iar conştiinţa cea bună poartă în ea puterea iubirii, neaflîndu-se în ea vreo călcare a ponincii dumnezeieşti". -Filoc. III. p. 253,21-
-"Să ne strîngem cu toată puterea spre împlinirea poruncilor Domnului, ca să nu fim strînşi de lanţurile greu de dezlegat ale poftelor rele şi ale păcatelor stricătoare de sufîet, - căci atunci se va rosti şi asupra noastră hotărîrea rostită asupra smochinului neroditor: "Taie-l ca să nu facă şi locul netrebnic; căci tot pomul care nu aduce roadă, se taie şi în foc se aruncă". -Filoc. IV, p. 204, 5.
-"Nimic nu este mai de trebuinţă şi mai de folos decît cuvîntul drept şi decît conştiinţa. Căci de aici vine frica de Dumnezeu şi dorul după el. Iar din acestea, cea dintîi curăţeşte prin evlavie şi sfială, iar cealaltă desăvîrşeşte prin desprinderea luminătoare şi prin dreapta socoteală, şi face mintea să călătorească pe culmi, prin înalta suire şi vedere. Dar fără frică este cu neputinţă minţii să ajungă la dragostea dumnezeiască şi prin ea să zboare spre cele nădăjduite şi să se odihnească în ele". -Filoc. IV, p. 256,22.
- "Făptuitond doreşte să se dezlege, din pricina ostenelilor, şi să fie cu Hristos (Filip. 1, 23). Iar contemplativul voieşte mai bine să rămînă în tmp, atît pentm bucuria pe care o primeşte din mgăciune, cît şi pentm folosul ce-i vine de aici aproapelui". -Filoc. IV, p. 308,165.
LXXXIV. FĂŢĂRNICIA 757. -Făţărnicia este lucrarea diavolească a prefăcătoriei, prin care minciuna, vicleşugul şi faptele păcătoase sînt acoperite cu haina virtuţilor, a evlaviei şi a împlinirii legilor lui Dumnezeu. Făţărnicia cu cît conţine mai mult adevăr, cu atîla este mai
periculoasă, asemenea cu satana care se îmbracă în înger de lumină (II Cor. 11, 13-15). Făţarnicii sînt evlavioşi numai la arătare (Matei 23, 140; Marcu 7, 1-5; II Tim. 3, 5; Tit. 1, 6; Apoc. 3, 1), nu fac ceea ce zic (Ier. 33; 31: Rom. 2, 17-23), învaţă minciuna (Matei 6, 2; F. Ap. 20, 20; I Tim. 4, 2; Fi'es. 4, 14). înşeală pe alţii ca nişte lupi răpitori (Matei 7, 15; Marcu 12, 40; Luca 20, 47), Speculează cele sfinte (Matei 23, 14; II Tim. 3, 5; Tit. 1, 21; II Petru 2, 1 8). Dumnezeu îi va judeca şi osîndi greu (Matei 22, 18; 23, 27-28; Luca 6, 46; 11, 44; 20,30; Colos. 2,22-23). Cei ce nu se îndreaptă nu pot fi primiţi la tainele bisericii, canonisindu-se asemenea cu vrăjitorii (F. Ap. 8,13-21).
758.-"Deoarece apostolul strigă că cel ce se uneşte cu Domnul este un
duh cu el (I Cor. 6,17), învederat este, că şi cel ce se împrieteneşte cu diavolul
se face una cu el prin legătură (făţărniciei şi drăcuirii). Deci, cei ce se
prefac că sînt îndrăciţi şi cu vicleşug iau înfăţişarea acestora, cu gînduri
înşelătoare de ceişetoiie, s-a hotărît să fie pedepsiţi în orice împrejurare, şi să
li se aplice acelaşi tratament şi pedeapsă ca şi celor cu adevărat îndrăciţi,
spre a fi izbăviţi de înşelăciunea diavolului", -vi ec. 60.
LXXXV. FECIORIA
759.- Fecioria este un dar al lui Dumnezeu (Matei 19,10-12) oferit
omului, care are credinţă multă şi o dragoste dc a sluji Domnului mai
tare decît moartea (I Cor. 7, 3240). îmbrăţişarea fecioriei este un sfat, (I
Cor. 7, 25), acceptat de bună voie (I Cor. 7, 1-10), şi ca să fie o virtute
trebuie păzit numai şi numai în numele Domnului (lac. 38, 8; Luca 2, 37; I
Cor. 6,19; 7,32; Apoc. 14,4). "Fecioarele sînt floarea bisericii, podoaba şi
frumuseţea harului duhovnicesc, starea cea firească a nevinovăţiei
originale, desăvîrşita realizare vrednică de lauda oamenilor şi
cinstea îngerilor, chipul lui Dumnezeu, care imită viaţa cea sfînta a
Domnului, devenind astfel, cea mai aleasă parte a turmei lui
Hristos şi naşterea cea mai slăvită a sfintei noastre biserici". -Sf.
Ciprian D. P. Fee. 5.
-"Dacă cineva ar feciori sau s-ar înfrîna, abţinîndu-se de la căsătorie din scîrbă, nu penlni binele şi sfinţenia fecioriei, să fie anatema". -Gangra 9.
-"Dacă cineva dintre cei ce trăiesc în feciorie penlni Domnul, cu mîndrie ar dispreţul pe cei căsătoriţi, să fie anatema". -Gangra io.
LXXXVI.
FEMEILE
762.- Femeia este egală cu bărbatul în fata lui Dumnezeu.
Potrivit cu legile firii, ele au drepturi şi datorii, mai ales în viata familiară.
Rostul în familie este mare (fit 2,4-5; Prov. 19, 14; 31, 11-30; Sirah 25,11; 26,1-20). Ea are datorii faţă de SOţ (Prov. 12,4; 11,16; Fac. 3, 16; I Cir. 7, 1-34; Efes. 5, 22-33), chiar şi do soţii necredincioşi (i Cor. 7, 13,16; I Petru 3,1-3). Să fie modestă şi evlavioasă (I Tim. 2,9-10), pentru ca să nu facă sminteală datorită firii ei în general, ea trebuie să tacă în biserică (laod. 44,44; Sf. Nichifor 15; Fac. 3,16; I Cor. 14, 34-35; I Tim. 2,12). Cea rămasă văduvă, dacă nu poate trăi în curăţia castităţii trebuie să se căsătorească (1 Cor. 7,9; I Tim. 5,10-15).
-Femeile rele se nenorocesc şi pe ele şi pe bărbaţii lor, iar copiii lor ajung rău, fiind lipsiţi de o creştere în frica lui Dumnezeu. Ea aduce în casă blestemul pentru toţi şi pentru ea (Ier. 3,12; Sirah 25,22; Prov. 12,4; 21, 9-19; 23, 24; 27, 15). Ele nenorocesc bărbaţii ca Eva (Fac. 3, 1-12; Dalila Jud. 14,15-17; 16,4-7); Iczabelc (III Regi 21,25), Ierodiada care şi-a făcut soţul criminal (Matei 14,2-10). Soţiile de preoţi sînt datoare să ajute pe soţii lor prin exemplul vieţii morale, modestie şi slătuire bună în vremuri grele. Să fie cinstite şi să nu umble în preacurvie, căci aduc caterisirea soţilor lor, în caz că ei le ţin mai departe ca soţii, iar copiii lor devin nenorociţi (Neocez. 8; Sf. Vasile 3; I ec. 3.).
- In societate şi mai ales în biserică, femeia trebuie să fie cu mare băgare de seamă, mai ales cînd vine în legătură cu persoane necăsătorite, fiindcă ea poate produce sminteală. Nu e vorba numai de păcate, ci şi de aparenţa păcatului, căci un cleric este prea mult în contact cu femei, pe lîngă faptul păcătuiţii, dar intervine şi prilejul de a sminti pe alţii. Un cleric trebuie să se teamă şi de umbra lui; o femeie cu adevărat cinstită, trebuie să se teamă în toate umbletele ei, căci o purtare imprudentă poate batjocori pe toţi şi pe femei şi pe clerici, şi în loc de folos duhovnicesc, diavolul le recoltează sufletele pentru osîndă iadului. Vai de cel prin care vine sminteală (Matei 5, 27-32; Marcu 9,
42; Sf. Vasile 88; I ec 3; VI ec 5).
765.-"Nu fiţi sminteală celor din afaiă, zice dwnnezeiesad ajyostol (I Cor. 10,
32). A petiece femei în episcopii sau în muiăsli/i, este un luau piicuiuilor de toată
smiteala Dacă cineva va aduce fe/neie sclai'ă sau liberă (adică servitoare) în
I mînăstire, sau iii episcopie patlni-Mdeplmkea^yimiiifi serviciu, să se/ceite, iar sJănwidM^aieiisească Iar dacă se va întîmplasă fie femei pe la caiacele lor, şi episcopia sau egumenul va merge acolo să nu se încredinţeze în acea vrane nici-un seniciu viewiei femei, ci să petreacă în alt loc deosebit, pînă ce va pleca episcopul sau egumenul de acolo paitiu nepiiliănbe". -Vil ec. 18.
766.-"Femeile pot şi e necesar să cînle în biserică la cor alături de băibaţi.
Insă femeia singură nu poate fi cînlărcaţă la strană, sau paiaclisier, afară de
călugăriţa în mînăstirea ei, şi nici nu poate predica sau să citească cazania (V. Hirotesie, Diaconiţă, Altar).
LXXXVII. FRANCMASONERIA
767.- Francmasoneria sau masoneria ă luat fiinţă în secolul al xvm, în
apus, dar a evoluat mult pînă în zilele noastre, încît acum, docu'ina masoneriei
este un amestec de socilogism şi filosofie mistică străină şi contrară bisericii.
Tăgăduiesc toate dogmele şi învăţăturile bisericii, tratîndu-le cu vicleşug şi
duşmănie ascunsă. Organizaţia mondială a francmasoneriei este de mai multe
feluri. Insul, în ierarhia francmasoneriei străbate prin trei etape: ucenic,
membru şi maestru. Loja temlierilor are 30 de grade, cea a egiptenilor are 90 de
grade. Datorită vicleşugului lor rafinat, cei ce vin la biserică trebuiesc catehizaţi
cu mare atenţie, sub povaţa episcopului.
LXXXVIH. FRĂŢIA DE CRUCE
768.- Frăţia de cruce este legătura pe care o fac mai mulţi inşi
spre a se uni între ei pînă la moarte, cu scopul de a dobîndi, mai ales,
bunuri materiale şi sociale în lupta cu semenii lor. Ei îşi gustă sîngele
reciproc, fac jurăminte păgîneşti, la care adaugă şi legături qreştine, şi
dacă găsesc preoţi neştiutori, le smulg binecuvântarea sub diferite
forme, ca nişte furi de cele sfinte şi vrăjitori periculoşi. Biserica a
osîndit aceasta:. "Preotul nicidecum să îndrăznească a face frăţii de
cruce, căci aceasta este fără de lege". -Molitfclnic.
769.-"Văzînd părinţii că se făceau mulţi fraţi pe Sfinta
Evanghelie şi de multe ori cu molitfele preoţeşti,... au tăiat aceasta şi
au oprit-o,... ci încă, aceia cîţi se prind fraţi de cruce, pînă în ziua de
astăzi, foarte să se canonisească, iar preotul care le va cili molitvele
şi-i prinde (în făgăduinţele \ox),pe acela ponincesc să se pedepsească
cu lipsa de preoţia lui" -ILT,210.
LXXXIX. FRICA DE DUMNEZEU !
770.-Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii întru a sluji
Domnului şi a opri păcatul (Prov. 1, 7; 9, 10; 15, 33). Ea e un dar a lui
Dumnezeu (Ier. 32,3940; îs. 33,6). Cei ce cred şi trăiesc în evlavie se tem de
Dumnezeu, cum se teme un fiu iubit faţă de părinţii lui cu o temere a
iubirii fieşti (Ev. 12,9-28), care duce la mîntuire (Pilip. 2,12), şi la sfinţenie (II
Cor. 7, l; Efes. 5,21; Colos. 3,32; Apoc. 15,4). Este o frică aducătoare de bucurie,
de dreptate şi binecuvântare (II Cor. 19,6-9; Ev. 13,6; îs. 66,2; Luca 50). Copiii
trebuiesc crescuţi în frica Domnului (Deut. 31,13; Ps. 33,9). Cei ce se tem de
Domnul în lumea aceasta, nu se tem de ameninţările lumii puse în slujba păcatului, căci nădejdea lor în purtarea de grijă a Domnului e mai presus de frica omenească. (Ier. 1, 8; 30, 10; Matei 10, 26-28; Luca 19, 4-8; I Petru 4,14; Ev. 2,15).
771.-Frica celor păcătoşi începe cu o nepăsare întru a se teme de
Domnul, şi se sfirşeşte cu teama robului neascultător şi vinovat, faţă de
sine, de aproapele şi de Dumnezeu (Rom. 8,15; I loan 4, 18; Ps. 35,1; 54,19;
Prov. 1, 29; Ier. 44,10). Frica celor păcătoşi şi nepocăiţi este o groază pentru
viaţa şi conştiinţa lor (Fac. 4,14; I Regi 5,11; Îs. 33,14; Luca 21, 26; Matei 27,3). Ea
este asemenea cu cea care chinuieşte pe demoni (Matei 8,29; Marcu l, 24;
Iacob 21,19), ca o arvună a judecăţii lui Dumnezeu şi a muncilor veşnice
(Lev. 26, 16-17; Ier. 46,5; 48,44; Iez. 26, 16; loan 19,8; F. Ap. 24,26).
XC. FUMATUL
772.-Fumatul este un păcat. Tutunul a fost adus în Europa pe la
1500 din America. El se foloseşte în medicină. însă, oamenii îl fumează
fără să le aducă vreun folos, de aceea morala bisericească osândeşte
fumatul, fiindcă nu ţine nici de foame, nici de sete, şi nici de căldură, ci
este un obicei murdar, ruinează sănătatea, şi se cheltuiesc banii munciţi
pe acest fum otrăvitor. Dintre canceroşii pulmonari 85 la sută sînt
fumători. Mai ales clericii, care fumează, aduc mare sminteală, fiindcă
se fac pildă rea pentru alţii, puţîndu-le gura şi hainele ca la nişte
tavernagii. Fumatul se canoniseşte ca şi jocul de noroc, cu caterisirea şi
afurisirea (Apost. 42,43 VI ec. 50).
XCI. FURTUL
773. - Furtul este oprit de legea veche (Ex. 20,15; Lev. 19,11; Deut. 5, 19), şi de cea nouă (Matei 19, 18; Marcu 10, 19; Rom. 13, 9; I Cor. 6, 8). Cine opreşte plata lucrătorilor face furt, păcat strigător la cer (Lev. 19, 13; Iacob 5, 4; Prov. 22, 22). Cine se întovărăşeşte cu altul la furt sau îl încurajează, este suflet blestemat (Prov. 28,24; 29, 33; ler.7,19). în lumea aceasta furtul aduce ruşine şi blestem (Ier. 2,26; Zah. 5,4; I Tes. 4,6). Cine fură munca aproapelui, îi fură viaţa, fiindcă bunurile materiale sînt o prelungite a vieţii omeneşti (Lev. 6, 1-7; Num. 5, 7; I Cor. 6, 10; I Tes. 4, 6). Hoţul este canonisit să dea înapoi ce-a furat de patru ori mai mult (Ex. 22, 1-5; Lev. 6, 2-5; Num. 5, 7; Prov. 6, 30-31; I Regi 12, 3; Luca 19, 8) , căci altfel împărăţia lui Dumnezeu nu o va vedea (I Cor. 6,10; Gal. 5,21; Efes. 5,5). învăţătorii mincinoşi fufă adevărul de la cei slabi şi neştiutori (Ier.
23, 30; loan io, l-io). Cei credincioşi se feresc de furt-(Eres. 4, 28; 1 Petru 4, 15).
-"Dacă vreun cleric sau laic va lua din sfînla biserică ceară sau untdelemn să se afurisească şi să dea înapoi încincit după cît a luat". -Apost. 72.
-"Vas de aur, de argint sfinţit, sau pînză din biserică, nimeni să nu-şi însuşească spre folosire acasă, căci este potrivnic legilor Domnului (Daniel 5, 23-25). Dacă cineva se va dovedi că este hoţ, să se afurisească". -Apost. 73.
-"Cei ce s-au arătat pe sine dedaţi patimilor şi nu numai că nu se înfricoşează de pedeapsa sfintelor canoane, ci chiar îndrăznesc să-şi bată joc de ele, căci le răstălmăcesc şi le falsifică înţelesul după poftele lor păcătoase, după cum zice Grigore de Nisa (8),,/ih numai că socotesc cum că răutatea lor nu va fi pedepsită, ci şi-o închipuie ca pe ceva dumnezeiesc. Apostolescul canon (73) zice: vas de aur sau de argint sfinţit sau pînză nimeni să nu ia din biserică spre a le folosi acasă, căci este potrivnic legilor, iar de ar face cineva aşa, să se afurisească". Deci, cei vinovaţi, tălmăcind acest canon în favoarea fărădelegii lor, zic că nu trebuie să se judece ca vrednici de caterisire, cei ce transformă îmbrăcămintea sfintei mese, sau altfel de îmbrăcăminte, în haine pentru ei, ca şi cei ce sfîntul potir, sau cele asemenea acelora, le folosesc şi murdăresc pentru trebuinţele lor casnice, ca nişte păgîni. Ei zic, cum că acest canon a hotărit să pedepsească pe aceştia cu afurisirea (suspendarea de la slujbă) şi nu caterisirea. Dar cine ar putea suferi o rătăcire şi o păgînătate aşa de mare? Canonul supune afurisirii pe cei ce iau obiectul sfinţit numai spre a-1 folosi, dar nu şi pe cei ce-1 fură cu desăvîrşire. Episcopii (cei înstreinaţi de evlavie) nu caterisesc nici pe cei ce iau sfintele sfintelor şi le profanează şi nu consideră vrednici de caterisire pe cei ce murdăresc cinstitele discuri şi sfintele potire mîncînd în familie din ele. Cu toate că nelegiuirea este aşa de clară, şi cei ce fac unele ca acestea, nu numai că sînt vrednici de caterisire, dar se fac vinovaţi de cea mai mare păgînătate (Daniel 5, 6-15). Din această cauză, Sfîntul Sinod a hotărit ca să fie caterisiţi cu desăvîrşire toţi cei ce răpesc sfîntul potir, discul, linguriţa, acoperăminte, aere, sau orice alt obiect din altar, sau din vasele şi sfintele veşminte, spre folosinţa lor personală şi nesfinţită. Una este a spurca şi alta este a fura cele sfinte. Astfel, pe cei ce iau afară din sfîntul altar vase sau veşminte spre a lor nesfinţită întrebuinţare, sau le dau altora, pe aceştia canonul îi afuriseşte, şi noi îi afurisim, (cu caterisirea temporară). Iar pe cei ce le fură desăvîrşit îi supunem osîndei ierosiliei. -I -II, 10. (VII ec. 13).
-" Hoţul, dacă se va pocăi de bună voie şi se va osîndi cu părere de rău, se va opri numai un an de la împărtăşirea celor sfinte. Dacă se vă vădi de altul, atunci doi ani se va canonişi. Timpul se va împărţi în prosternare, şi în starea împreună şi apoi se va învrednici de împărtăşire." Sf. Vasile 61.
-"Groaznică este lăcomia, şi nu se pot cita într-o scrisoare dumnezeieştile scripturi, în care se spune că este grozavă şi înfricoşată nu numai tîlhăria, şi în general lăcomia şi atingerea de cele streine pentru agonisirea urîtă; şi orice faptă asemănătoare este lepădată de la biserica lui Dumnezeu. Iar cei ce în timp de prigoană, după alîta suspin şi atîla plîngere îndrăznesc să creadă în timpul aducător de toată pierzarea că este pentru ei vreme de cîştig, aceştia sînt oameni necinstitori de Dumnezeu, şi care întrec orice răutate. Drept aceea s-a hotărit ca toţi aceştia să se lepede ca nu cumva să vie urgia peste tot popond, şi mai întîi peste conducătorii care nu cercetează (aceste lucruri); căci mă tem, precum zice Scriptura: "nu vei pierde cu cel nelegiuit pe cel drept" (Fac. 18, 25); căci zice Sfîntă ScripUiră: "desfriul şi lăcomia sînt cele prin care vine urgia lui Dumnezeu peste fiii pierzării (Colos. 3,6), deci să nu vă faceţi împreună părtaşi ai lor; că aţi fost oarecînd în întuneric, iar acum lumină întru Domnul; ca fiii luminii să umblaţi, căci roadă luminii este întru toată bunătatea şi dreptatea şi adevărul, cercînd ce este bine plăcui Domnului şi nu fiţi părtaşi lucrurilor celor fără de roadă ale întunericului, ci mai vîrtos mustraţi-le chiar, căci cele făcute în ascuns de dînşii, ruşinos este chiar a le spune; şi toate, de lumină vădindu-se se arată (Eres. 5, 6-13). Unele ca acestea le zice apostolul. Iar unii care au fost pedepsiţi pentru lăcomia lor din timp de pace, dacă în timp de război iarăşi se vor deda spre lăcomie, cîştigînd din sîngele şi din pieirea unor oameni, care au fost alungaţi, sau robiţi sau ucişi, ce trebuie să se aştepte la altceva (de la acest lucru), decît că cei ce practică lăcomia îngrămădesc urgie, atît asupra lor, cît şi asupra poporului întreg""-Gr. Neocez. 2.
779.-"Oare, Ahan fiul lui Zara n-a greşit luînd din cele
aduse Domnului şi a venit urgia lui Dumnezeu pentru toată
adunarea lui Israil? Deşi acesta a păcătuit singur, totuşi, nouă
ni se cuvine a socoti anatema tot c.eea ce nu este al nostru,
căci este o muncă streină. Căci acel Ahan a luat din pradă,
aceştia de acum iau tot din pradă. Acela a luat din cele de la vrăjmaşi, iar, aceştia de acum iau din munca fraţilor, cîşligîndu-şi dobîndă
pieirii Sufleteşti". Gr. Neoeez. 3.
- Nimeni să nu se amăgească pe sine, luînd lucruri ca şi cînd ar fi găsite, căci nu se cuvine a-şi însuşi ceva din cele găsite, Moi.se zice: Dacă vezi oaia sau boul fratelui tău rătăcindu-se, să nu le ocoleşti, ci să le duci la fratele tău. Dacă el nu este aproape de tine şi nu-l cunoşti, le vei lua la line acasă, şi să le ţii pînă ce le va cere fratele tău ca să i le dai. Aşa vei face cu asinul lui, cu haina lui şi cu orice lucru pierdut şi găsit la tine (Deut. 22.13). Iar în Exod (23, 4), se spune că nu numai cele pierdute de fratele tău şi găsite de altul, ci şi cele ale vrăjmaşului, "întorcîndu-le, zice, le vei duce la casa stăpînului lor". Dacă nu este îngăduit a lua cele găsite de la fratele sau vrăjmaşul, care le-a pierdut în vreme de pace, din lenevire sau ocupaţie neglijentă, cu cît mai puţin nu se cade a lua, cînd el este în nenorocire sau alungat de vrăjmaşi, sau din silă îşi părăseşte ale sale -Gr. Neocez. 4.
-"Mulţi se amăgesc pe sine, ţinînd în locul lucmrilor lor pierdute pe cele streine găsite de ei. Dacă Vorazii şi Goţii i-au jefuit ca vrăjmaşi năvălitori, apoi ei se fac varazi şi goţi pentm fraţii lor (cu care împreună au suferit). Deci, am trimis la voi pe bălrmul frate Eufrosin ca să aplice şi acolo acelaşi procedeu, aşa cum s-a făcut aici, pentm ca să primească reclamaţiile celor nedreptăţiţi, şi pe cei vinovaţi să-i oprescă de la nigăciunile bisericii" (pînă se vor da înapoi cele streine) Gr. Neoeez. 5.
-"Ni s-a vestit însă nouă că în ţara voastră se face un lucni de necrezut, negreşit de necredincioşi, şi de nelegiuiţi, şi de cei ce nu cunosc nici numele lui Dumnezeu; că adică, unii la atîta cnizime au ajuns, încît reţin cu sila pe unii dintre sclavii scăpaţi (de la barbari). Trimiteţi pe cîţiva preoţi prin ţară ca să îndrepte lucnirile ca să nu cadă fulgere peste cei ce fac unele ca acestea". -Gr. Neocez. 6.
-"Deci, cei ce s-au numărat între barbari, şi s-au dus cu ei în robie, uitînd că am fost (odată) din Pont şi creştini şi s-au sălbăticit într atîta, încît ucid pe cei de un neam cu dînşii sau cu lemn, sau prin sugrumare, şi arată barbarilor care nu ştiau căile sau casele, aceştia trebuie să se oprească şi de la ascultarea nigăciunilor pînă ce adunîndu-se sfinţii şi Duhul Sfint înaintea lor, ar hotărî ceva de obşte în privinţa lor". -Gr. Neocez. 7.
