Ieromonah Nicodim Saehelctoe
Yüklə 4,41 Mb.
|
CCXXV1. STAVROPIGHIA
CCXXVII ŞTIINŢA 1915. -Ştiinţa este un dar de la Dumnezeu dat omului ca o lumină a vieţii. Ea se capătă cu preţul ostenelilor (Prov. 1, 22). Cel ce ştie adevărul moral al vieţii sau vreun meşteşug este dator să se folosească bine de toate acestea căci, va da seama în ceasul morţii. Cine se mîndreşte cu ştiinţa sa, sau speculează pe cei simpli, sau sub paravanul titlurilor şcolare îşi ascunde lenevirea sa, face păcat mare. "Cine ştie să facă binele şi nu-l face, săvîrşeşte păcatul" (Iacob 4,17; Prov. 2, 6; 11,1; 30, 3; Luca 11. 52; I Cor. 8, 1-12). 1916. -"Robul acela care a ştiut voia stăpînului său şi nu s-a pregătit nicidecum şi nici n-a lucrat după voia lui, vafi bătut cu multe lovituri". -"Dar cine n-a ştiut-o şi a făcut lucmri vrednice de bătăi, vafi bătut mai puţin. Cui i s-a dat mult, multe i se va cere, celui ce i s-a încredinţat mai mult, mai mult i se va cere" (Luca 12,47). "Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi spus, păcat n-ar avea, dar acum n-au nici-o dezvinovăţire pentru păcatul lor" (ioan 15, 22). "Popoml meu piere din lipsa de cunoştinţă. Fiindcă ai lepădat cunoştinţa şi Eu te voi lepăda ca să nu-Mi mai fii Mie preot. Fiindcă ai uitat legea Dumnezeului tău şi eu voi uita pe feciorii tăi". (Osie 4,6). CCXXVIII. SUDALMA
CCXXIX. SUFERINŢA 1919. -Greşeala lui Adam continuată de toţi urmaşii săi a adus asupra tuturor oamenilor un şir întreg de suferinţe. Păcătoşii suferă mai mult sau mai puţin în lumea aceasta dar ei ca şi bogatul din evanghelie vor suferi şi în lumea cealaltă după faptele lor. Cei drepţi sufăr în lumea aceasta pentru ca pe dreptate să ia o bună răsplătire în lumea cealaltă. în această lume suferinţa face pe cel evlavios: a), să nu se mîndrească (lî Cor. 12, 7-12); b). ceilalţi oameni să nu se socotească nedreptăţiţi că cei evlavios! au de la Dumnezeu daruri prea mari (îl Cor.-1,5-8; 4,17; Filip. l, 29); c). din suferinţele lor să se vadă dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu (II Tes. 1,5-6; I Petru 2,19, 24); d). că drepţii nu slujesc lui Dumnezeu pentru bunătăţi lumeşti (II Cor. 4,17; II Tim. 1,8-12; l Petru l, 13; 5, 10); e). pentru ca ei să-şi aducă aminte că sînt muritori şi se vor prezenta înaintea judecăţii lui Dumnezeu (Matei 25, 31; Colos. 1,24; Rom. 2,16); t). drepţii dacă n-ar suferi în lumea aceasta nu s-ar încununa, iar cei păcătoşi i-ar acuza că sînt părtiniţi şi astfel ei neguţătoresc evlavia (Iov. 1, 9-12; Ps. 33,4-14); g). ca ceilalţi oameni să ia pildă bună întru răbdarea celor drepţi (II Tim. 2, 3-9; 3-11; Apoc. 14, 4-15); li). că cei drepţi au aceiaşi fire neputincioasă ca orice om dar credinţa şi dragostea în Dumnezeu îi fac ni ai tari decît moartea şi în sfîrşit să se facă deosebire între firea lumească pe care o doreşte lumea ca lume-şi fericirea adevărată pe care o doresc sfinţii: "Fericiţi veţi fi cînd vă vor ocărî pe voi oamenii şi vă vor defăima în tot felul, minţind împotriva purtării mele de grijă faţă de cei drepţi; Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri" (Matei 5, îo-ll). Deci "cine vrea să slujească Domnului să-şi gătească inima de răbdare" (Rom. 8, 17,19; I Cor. 2, 1; Ecles. 2, 1) Sf. I Hrisostom, D. Statui I, 6. 1920. -"Păstor aspru este îngerul cel drept şi sfînt al pedepselor. El ia pe seama sa şi pe cei ce s-au abătut de la poruncile lui Dumnezeu şi s-au desfătat în pofte şi plăceri amăgitoare ale lumii acesteia şi deci el îi pedepseşte după cum merită cu pedepse grozave şi felurite... Unii sînt pedepsiţi cu pagube, alţii cu sărăcie, alţii cu di feri te boale, alţii cu multă nestatornicie, iar alţii sufăr din pricina celor uşuratici şi păcătoşi... Cînd sînt pedepsiţi atunci se întorc la Domnul şi în restul zilelor vieţii slujesc lui Dumnezeu cu inima curată..." Hernia Păstorul III, 6. 1921. -"Nici păcătosul, nici dreptul nu e în afară de (suferinţă) întristare. Dar cel dinţii, fiindcă n-a părăsit cu totid răul, iar cel de al doilea, fiindcă n:a atins încă desăvîrşirea" (binele adevărat). -Filoc. IV, p. 290,60. ccxxx. SUFLETUL 1922. -Plantele şi animalele au un duh de viaţă biologică necesar vieţii lor fireşti, care nu depăşesc trebuinţele corpului lor fiind una cu el, căci la creaţiune, Domnul numai a zis şi s-au făcut aşa cum sînt ele şi azi. Omul a fost creat trupeşte cu o pregătire specială (Fac. l, 26-30) şi i s-a creat un suflet special "un suflet viu" (Fac. 2, 7) adică nemuritor, avînd însuşirile speciale "după chipul" lui Dumnezeu nu după înfăţişare ci după nemurire, ca cel ce va avea să se perfecţioneze prin exerciţiul vieţii morale libere, conlucrînd întru "asemănarea" cu Dumnezeu prin respectarea legilor Domnului, întru stăpînirea de sine şi conducerea făpturii supuse lui ca un reprezentant al lui Dumnezeu faţă de cele pămînteşti prin însuşirile lui sufleteşti şi ca un delegat al lumii materiale faţă de Făcătorul, prin viaţa sa pămîntească şi trupească în care se sintetizează cele materiale ale pămîntului: Deci el era şi este un microcosmos, adică o lume mică a universului (Sf. Ioan Damasehin, Dog. II, 12). 1923. -Sînt trei teorii despre sutlet: a), a preexistenţialismului, condamnat de Biserică (V. Dogmele); b). traducianismul animal, adică teoria prin care se arată că sufletul se transmite de la părinţi la copii ca şi Ia animale, după regula pusă odată de Creator, neaprobate de Biserică; c). învăţătura creaţionismului pe care o învaţă Biserica. Sutletul fiecărui om este creat de Dumnezeu. Alte explicaţii de amănunt nu s-au dat. Se pare că această învăţătură, într-o explicare mai pe larg, în care să se cuprindă şi aspectele vieţii de ereditate trupească şi sufletească, ar putea fi expusă cam astfel: sufletul fiecărui om este creat de Dumnezeu, nu din nimicul absolut ca a lui Adam, ci din realitatea părinţilor născători asemenea cu Eva din Adam. Aşa se explică mai bine paternitatea dumnezeiască a proprietăţii creaţionale precum şi a colaborării părinţilor pămînteşti binecuvîntaţi în viaţa şi în urmaşii lor. 1924. -"Cînd stăpîneşte în noi raţiunea (sufletul) acesta chinuieşte în mod necesar trupul care slujeşte (ca instrument) în vederea virtuţii". -Filoc III, p. 309,20. 1925. -"Trupul e al sufletului, iar nu sufletul al trupului. Căci cel mai mic este al celui mai mare, nu cel mai mare al celui mai mic. Deci, fiindcă pentru greşeala dintîi a răsărit în trup legea păcatului care este plăcerea simţurilor iar pentru aceasta s-a hotărît moartea trupului prin osteneli şi dureri, rinduită spre desfiinţarea legii păcatului, cel ce ştie că moartea s-a ivit din pricina păcatului spre desfiinţarea lui, se bucură pururea în sufletul său cînd vede cînd e desfiinţată legea păcatului din trupul său prin felurite osteneli şi dureri ca să primească fericita viaţă viitoare în duh. Căci ştie că nu poate ajunge la aceea dacă nu e golită mai înainte de trup ca dintr-un vas, încă în această viaţă, legea păcatului susţinută prin afecţiunea voinţei faţă de el". -Filoc. III p. 309,21.
CCXXXI. SUGRUMAT 1928. -"Deci învăţăm, din sugrumat şi din mortăciune să nu se guste de nici-un creştin nici să adune sînge de la animale junghiate, cei ce fac aceasta oarecare în nebunia lor, că învaţă legea lui Dumnezeu, că, came întru sîngele sufletului să nu mănînce" (V. Sîngele) -PBG. 30.
-PBG, 30. CCXXXH. SUPERSTIŢIILE
pe cei ce din neştiinţă fac teea ce nu trebuie. De aceea, întnicît unii după sfîntă zi a Naşterii lui Hristos Dumnezeul noslni, se nevoiesc a fierbe semidale pe care le împărţesc între dînşii sub cuvînt că cinstesc lehuzia Maicii Domnului (Preacurate) pomncim că nimic din aceasta să nu se mai facă de către credincioşi, căci acest lucni nu-i spre cinstea Fecioriei care a născut tnipeşte mai presus de minte şi de cuvînt pe Cuvîntul cel neînchipuit, judecind şi însemnînd naşterea ei cea nespusă în chip obişnuit şi după a noastră înţelegere. Deci, dacă cineva de acum înainte se va afla făcînd una ca aceasta de va fi cleric să se caterisească iar de va fi laic să se afurisească". -IV ec. 79.
CCXXXIV. TAINELE SFINTE 1935. -Se numesc taine sfinte ale Bisericii acele lucruri văzute, prin care se împărtăşeşte oamenilor darurile Sfîntului Duh, Celui nevăzut, aşa cum ne învaţă dogmele şi se administrează în slujbele Bisericii după rînduială Molitfelnicului aprobat de magisteriul ecumenicităţii creştine. Prin taina lor externă supusă acţiunii omului ele pot fi înţelese de om, iar prin partea lor superioară şi supranaturală rămîn mistere, ale căror fiinţă şi lucrare stau ascunse în planul creaţiunii şi providenţii Făcătorului. Dacă ele ar fi înţelese pe deplin de om, n-ar mai fi taine, ci elemente obişnuite, pur raţionale. Partea lor văzută se serveşte ca vebico! spre a ne împărtăşi de puterea şi lucrarea lor cea nevăzută, care corespunde fiinţei şi năzuinţelor noastre tainice, pe care orice om le posedă în existenţa lui şi prin care le doreşte şi le sesizează -deşi nu poate explica- necesitatea împărtăşirii lor, oferită didactic de revelaţie şi fiinţial de harul cel veşnic şi pururea lucrător în lume (V. Dogmele: Ierurgiile).
(harice). Ele nu sînt fonne goale ale făgăduinţelor lui Dumnezeu, căci astfel nu s-ar deosebi de tăierea împrejur" (Rom. 4, 9-12; Gal. 5, 6)... Lepădăm ca pe o învăţătură necurată şi vătămătoare afimiarea, cum că credinţa fiind defectuoasă, şi puterea lucrătoare a tainei este nedeplină. însă, ereticii pe care Biserica îi primeşte după ce ei s-au lepădat de erezie şi aii revenit la Biserica sobornicească, deşi au avut credinţă defectuoasă, ei au primit (odinioară) botezul deplin, de aceea, ei nu se mai botează din nou, dacă mai tîrziu şi-au îndreptat cu desăvîrşire credinţa". -Pavăza Ort. Decr. XV. 1939. -"In practicapastoraţiei, necredincioşii, eterodocşii, afurisiţii şi ereticii, nu pot participa la Sfintele Taine (Apost. io, n, 45,64,70, Laod. 32, 33). Dar episcopul le poate economisi participarea parţială numai în măsura în care el crede că le este de folos pentm convenirea lor, apreciind de la caz la caz ca să nu dea "cele sfinte clinilor" (V. împărtăşirea) şi nici să nu îndepărteze pe cel ce vine la adevănd mîntuirii (V. spovedania) şi să caute să facă totul pentm cape toţi să-i dobîndească (V. Catehizarea, Misiunea). 1940. -Dogmatica apreciază mult folosul Sfintelor Taine. Unele poartă pecetea actelor juridice ca botezul cu mirungerea, hirotonia şi căsătoria, de aceea ele se fac numai cu solemnitate şi garanţii şi au caracter de naştere în persoana primitorului în general vorbind, adică fără a se mai putea repeta. Altele au caracter de întreţinere a fiinţei răscumpărate şi înfiate potrivit cu evoluţia ei pămîntească ca împărtăşirea, spovedania şi maslul, fiindcă ele se dăruiesc şi mereu dăruiesc cele de lipsă omului, hrănindu-1 pînă la desăvîrşire potrivit cu stomacul de asimilare a credinţei lui care se va definitiva numai în ceasul morţii (V. Moartea). Caracterul său juridic constă tocmai în succesiunea repetării lor. Creştinul normal care a primit orice fel de taină şi apoi se leapădă de ea fie direct prin apostazie, fie indirect prin faptele păcătoase el nu mai rămîne nici cu harul providenţii naturale (Fac. 5, 22-24; IV Regi 2, 15; Ioan 4, 11; Rom. 9, 6-33) şi pierde şi vrednicia de făptură înstrăinată de har aşa cum a pierdut-o Iuda, care a fost mai greu osîndit decît fariseii, iar fariseii mai greu decît ostaşii romani (Ioan 13, 27-30). Acest lucru se observă chiar şi practic la toţi căzuţii din har (Gal. 5, 4-6), încît chiar în lumea aceasta ei îşi încep osîndă vieţii viitoare (V. Sminteala). 1941. -La împlinirea şi verificarea oricărei taine trebuie să se ţină seama de cele poruncite de Iisus: a). "Mergeţi şi propovăduiţi evanghelia la toată lumea şi cine va crede", adică primitorul de împrumută fără credinţă învăţătura şi astfel, în deplină cunoştinţă de cauză să primească şi să dorească adevărurile revelate spre a se dedica întru împlinirea legilor trăirii în harul evangheliei; b). "Şi cine se va boteza se va mîntui" adică vor împlini formele cultice ale tainei care constau din rugăciuni ce reprezintă ideile călăuzitoare, actele cultice împlinite de slujitor şi primit şi prin simboalele materiale arătate de Molitfelnic. Exagerarea cultică nu adaugă nimic tainei, dar de aici să nu se înţeleagă cum că actele de cult ar fi de prisos, fiindcă ideile exprimate prin cult corespund sufletului dar formele cultice corespund trupului şi amîndouă fac taina deplină pentru omul deplin, c). "Dar cine nu va crede se va osîndi" (Marcu 16, 15-16) adică cine nu va crede corect după ce a primit catehizarea şi această corectitudine o verifică juridic şi canonic numai magisteriul Bisericii, fiindcă rodnicia fiecărei taine este asigurată primitorului numai în cadrul instituţiei bisericeşti (Matei 16, 18-19) -(V. Judecata), fiindcă: "Cine n-are biserica de mamă n-are pe Dumnezeu de Tată" (Sf. Ciprian D. u. Bis. 4). Ideile şi formele cultice ale fiecărei taine poate exista şi în afară de sobornicitatea Bisericii, însă ele nu pot rodi şi astfel ele devin ca nişte copii avortaţi sau născuţi într-o pustie ucigătoare. După cum un copil crescut în sălbăticie şi dacă este introdus într-o societate organizată şi educată devine un om nou, tot aşa şi un eretic, dacă e scos din sălbăticia rătăcirii şi i se recunosc tainele ce le are sub călăuzirea juridică a Bisericii, el rodeşte faptele evanghelice în idei şi trăire spre desăvîrşirea sa viitoare (V. Faptele), d). De toate acestea trebuie să se ţină seama la primirea ereticilor în Biserică (V. Dogmele, Botezul, Darurile). 1942. -Ideea tainei se cultivă de slujitor ca şi de primitor cu maximul de voinţă realizabilă raportată la Hristos, ea poate reduce unele forme cultice mai ales cînd timpul şi împrejurările materiale lipsesc chiar şi numai la un minimum de acţiune executorie desfăşurată potrivit cu puterea primitorului. Astfel, botezul grabnic, deja prevăzut în Molitfelnic poate fi redus la rostirea formulei cu cele trei afundări; ba unii spun că lipsa apei ar putea fi suplinită cu nisip sau ţărînă, ba chiar s-ar putea dispensa de orice materie * şi formă cultieă în cazul excepţional al muceniciei (Vieţile Sfinţilor 9 manie), ca şi tîlharul de pe cruce a cărui mărturisire raportată la Hristos, i-a suplinit şi botezul şi mirungerea şi împărtăşania, etc, fiindcă el şi-a dovedit la maximum ideea mîntuirii prin respingerea defăimării şi mărturisirii active faţă de celălalt osîndit, prin rugăciunea supremă către Iisus, pentru ca apoi să dobîndească supremul har: "Astăzi vei fi cu mine în rai" (Luca 23,3942). -Dumnezeu nu poate fi obligat să acorde harul Său numai prin formele mecanice şi obişnuite ale cultului, ci el poate face cîte voieşte şi voinţa Lui poate răspunde la voinţa receptivă pe deplin epuizată a omului, în orice situaţii ar fi el (V. Liturghisirea). însă, din aceste constatări să nu se tragă concluzia periculoasă de a se dispreţui formele cultice normale într-o viaţă normală, ci numai învăţăminte pentru orientarea şi aprecierea vieţii duhovniceşti desfăşurată în mult-feluritele ei posibilităţi de a exista (V. Ereziile, înfrînarea, Icoanele). Yüklə 4,41 Mb. Dostları ilə paylaş:
|