-Teosofia (teos = Dumnezeu; sofia = înţelepciune) se socoteşte esenţa tuturor religiilor. în realitate ea este un amestec de idei filozofice, religioase şi oculte culese de Ia iudei, creştini, mahomedani, indieni, etc. Teosofii cred într-un singur Dumnezeu identic cu lumea al cărui nume este: Sat, Nefiinţă, Acela, etc. Iisus nu este Fiul lui Dumnezeu. Mîntuirea se capătă prin reîncarnare. Biserica n-are nici-un rost. Lumea este plină de Karma = fenomene, activităţi. Oamenii şi animalele au suflet nemuritor. Omul are trup fizic, vital astral şi mintal; are suflet inteligibil = manas, spiritual = bondhi, superior = atma. Nu există iad şi rai, ci numai peregrinaţie pentru cei răi prin reîncarnări şi fericire-nirvana pentru cei buni.
-O variantă a teosofiei este antroposofia care confundă trupul cu sufletul, fiinţa omului posedînd în chip concentric: trup fizic, eteric, astral şi inteligibil superior. Teosofia nu este o religie şi deci teosofii sînt străini cu totul de Biserică. Deci, cei nebotezaţi trebuiesc catehizaţi şi botezaţi,iar cei ce au fost botezaţi valabil, trebuiesc primiţi în Biserică ca pe nişte apostaţi cu reeducarea serioasă dogmatică şi morală pe un timp îndelungat pînă ce se va constata deplina purificare de învăţăturile greşite.
((XXXVI.
TOLERANŢA 1945." -Toleranţa este trecerea cu vederea peste greşelile fireşti sau greşelile aproapelui în spiritul legii lui Dumnezeu. Orice om este supus greşelii şi deci sîntem datori să fim îngăduitori cu neputinţele oamenilor şi să nu ne legăm de toate nimicurile. "Purtaţi-vă într-un chip vrednic de chemarea voastră, cu toată smerenia şi blîndeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii întm dragoste şi căutaţi şi păstraţi unirea duhului întm legătura păcii" (Efes. 4,1-3). "Robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blînd cu toţi, în stare să înveţe pe toţi prin îngăduinţa răbdătoare, să îndrepte cu blîndeţe pe cei îndărătnici întm nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţă ca să ajungă la cunoaşterea adevăndui şi dezmeticindu-se să scape de cursele diavolului" (II Tim. 2,24-26).
-Dacă uneori intoleranţa duce la mari păcate apoi şi o îngăduinţă rău condusă călăuzeşte la mult feluritele păcate mai ales în ucenicie şi educaţie, atunci cînd cineva din neglijenţă sau din calculele traiului bun şi tihnit, sau din motivele cîştigului uşor sau dintr-o iubire pătimaşă a înrudirii şi a prieteniei străină de dreptatea evanghelică, trece cu vederea păcatele aproapelui, care atrag după sine sminteală pentru alţii sau încurajează pe păcătos la înfăptuirea altor păcate şi mai mari cum a făcut Eli arhiereul (I Regi 2, 22-26) sau promovează în slujba Bisericii elemente rele, unul ca acesta va răspunde înaintea judecăţii lui Dumnezeu (V. Hirotonia).
-"Cel ce cunoaşte unele păcate arătate (în canoanele 51-70) de mai sus şi nu le descoperă arhiereului sau duhovnicului spre îndreptare, ci se dovedeşte prin alţii că el le-a ştiut şi tăinuit, unul ca acela se va canonişi cu acelaşi timp, cu care se pedepseşte şi cele ce le-a făcut". -Sf. Vasile 71.
-"Călugăriţa care ştie de altele despre o greşeală, sau pîngărire de pomnci şi nu descoperă aceasta stareţei se supune aceleiaşi canonisiri ca şi ceea ce a făcut păcatul potrivit canonului 71 al Sf. Vasile cel Mare". -Sf. I. Post. 38.
1949.-"De păcate străine atunci să ne facem părtaşi cînd îndemnăm
pe cineva să greşească, mai ales pe acela care nu se poate ajuta decît prin
noi şi îşi pune în noi toată nădejdea. De acest fel sînt duhovnicii care
îngăduie vreunui om a trăi în desfrînări împotriva poruncilor
(canoanelor) dumnezeieşti şi tradiţiunilor bisericeşti. Deasemenea,
cînd şi stăpînii îndeamnă la rău pe slugile lor, părinţii pe fiii lor,
învăţătorii pe ucenicii lor cînd îi lasă în voia lor de a greşi, toţi aceştia
şi cei asemenea lor vor da seama înaintea lui Dumnezeu în ceasul
judecăţii pentru acei pe care i-au avut sub ocîrmuirea lor. De aceea
Pavel învăţînd zice: "Mîinile curindpe nimeni să nu pui, nici să te faci
părtaş la păcate străine. Păzeşte-te pe tine curat" (i Tim. 5,22; Mart. Ort. iii,
44).
CCXXXVII. TOVĂRĂŞIA
-Tovărăşia la rău este păcatul conlucrării mortale sau materiale şi practice cu cel păcătos, cînd cineva ajută pe altul cu sfatul, cu bani, cu lucruri, cu unelte, cînd el însuşi pregăteşte mijloace şi relaţiuni cu alte persoane ca să-şi împlinească poftele sale păcătoase sau să facă altuia pagube sau alte răutăţi. Cînd cineva nu demască păcatul prin tăcere sau tăgăduire sau aduce laudă celui rău, sau tolerează răul sub diferite forme, toate acestea sînt păcate care se pedepsesc, uneori tot aşa de aspru ca şi cel ce le face, ba chiar mai rău (Mărt. Ort. ii, 4448; Sirah 8,18-21; v. Neascultarea; iv ec. 18).
-"Cel ce va da unelte şi va mijloci prin cuvinte, gesturi, intervenţii pe orice cale, ca altul să ucidă, să fire, să înşele, să curvească, să păgubească pe cineva acela se va pedepsi ca şi cel ce a făcut păcatul ca un tovarăş şi părtaş la acelaşi păcat". -ilt, 46.
-"Cela ce va trimite pe alud să facă scrisori (semnate sau anonime) cu sudălmi asupra cuiva sau de va sfătui pe altul ca să facă acest lucni acela să se certe tocmai ca şi cela ce a făcut el singur acest păcat". -ilt, 113. z, 3.
-"Cela ce va ţine pe cineva cu cuvinte şi-l va zăbovi pentm ca să vie mai curind vrăjmaşul lui ca să-l ucidă, acela să se pedepsească ca şi ucigătond". -ilt, 46, z, 7.
-"Cela ce va păzi hainele aceluia ce se va duce să ucidă pînă ce va veni, acela să se pedepsească ca şi ucigătond". -ilt, 46, z.
\
1955.-"Cela ce va lăuda pe cel vinovat şi de va zice că bine a făcut
aceasta, despre aceasta dăm învăţătură, că de va fi greşeala ce a
făcut, greşeala de cele mari ce sînt de cap (păcate de moarte) atunci
se va certa mai mult decît cel vinovat. Şi aceasta se va face, cînd va fi
lăudat pe cel vinovat mai înainte de a fi făcut greşeala (autor moral);
iar de-l va fi lăudat după ce a făcut greşeala, atunci se va certa
întocmai ca şi cel vinovat". -ILT, 339, Z. 10.
-"Iar de va şti pe cineva făcînd păcate şi va putea să-l oprească din păcate să nu meargă la dînsele şi nu-l va opri sau îl vafi întrebat arhiereul sau duhovnicul şi n-a spus, acela să se canonisească ca şi acela care face păcatul", -ILT, 375.
-"Cine răpeşte muierea şi cel ce aleargă cu dînsul, trei ani pocanie şi metanii 36 în zi. Iar preotul ce-i primeşte pe dînşii să se gonească de la Biserică şi de la liturghie un ansi metanii o mie în zi".
-PBG, 114.
CCXXXVIII. TRADIŢIA SFÎNTA
1958.-Nu orice obicei bisericesc este Sfînta Tradiţie ci numai
acela care se află practicat şi învăţat de Sf. Părinţi care au trăit în
primele opt secole şi care obiceiuri se practică neîntrerupt pînă azi.
Sf. Scriptură este un rezumat al revelaţiei dumnezeieşti care a fost
dată de sfinţii prooroci şi apostoli prin viu grai. însuşi Iisus n-a scris
nimic, iar unii dintre Sfinţii Apostoli au scris numai ocazional (Matei
10, 7, 28; Rom. 10,17; II Tes. 2,15; I Cor. 11, 2; III Ioan 13,14). Sfînta Scriptură
cuprinde numai ceea ce este esenţial, dar mai sînt şi alte învăţături
tot aşa de însemnate care ni s-au dat prin tradiţie (Ioan 20, 30,21, 25; II
Ioan 12; F. Ap. 20, 30-35; I Petru 5, 12; Efes. 3, 3; I Tim. 6, 20; II Tim. 2, 2; 3, 14).
Creştinismul nu s-a născut dintr-o teorie de birou sau sistem şcolar,
ci din iubirea veşnică a lui Dumnezeu care este mai presus de tot ceea
ce se poate cuprinde în scris şi care a dat impuls vieţii duhovniceşti
trăite, iar oamenii sfinţi, prin trăirea lor au scris Sf. Scriptură
mărturisind că este inspirată de Ia Duhul Slînt (II Tim. 3,14-17; II Petru 1,
17-21; 3,15-16; V. Sinodul).
1959.-Iisus a încredinţat învăţătura Sa apostolilor şi
urmaşilor Săi (Luca 24, 49; Ioan 15, 26; 16, 7; F. Ap. 1, 19-20; 5, 29-32), sub
călăuzirea Sfîntului Duh (F. Ap. 2,1-47; Ioan 14,15-26); care a ridicat
noi misionari inspiraţi de Dumnezeu pînă azi, nu ca să mai
descopere lucruri noi, ci ca să precizeze şi să lămurească pe cele deja descoperite (F. Ap. 8, 29-39; 9, 3-32; 13. 9; 15, 23. 29; Gal. 1, 6-10) dînd viaţă Bisericii ca unica împărăţie a Iui Hristos, al cărui cap este EI (Efes. 1, 22-23; 4, 15-16; 5, 23; Colos. 1, 18; Ev. 2, 7). Aceste adevăruri deja descoperite în Scriptură, iar pe altele le avem depozitate în Viaţa Bisericii, care cu timpul s-au desfiinţat şi acestea în scris, formînd al doilea izvor de credinţă. Această tradiţie se găseşte: a), în vecinie simboale de credinţă; b). în. canoanele Bisericii; c). în rînduielile liturgice; d). Şi în scrierile apostolice şi a tuturor Sfinţilor Părinţi care au adeverit prin viaţa lor cea slînta şi prin facerea de minuni ceea ce au învăţat şi scris. Slînta Scriptură se completează cu Sfîntă Tradiţie ca un ţot dat de Dumnezeu, formînd deplinătatea legii Domnului, după care lumea va fi judecată (Ex. 32, 32; Daniil 7,10; 12,1; Filip. 4, 3; Apoc. 3,5; 13, 8; 20,12; 21,27; V. Dogmele).
-"Duhul Sfînt este făcătorul Sfintei Scripturi atît a celei vechi cît şi a celei noi şi că El a grăit-o prin mijlocirea a multor împreună lucrători (Luca 12, 41-48; I Cor. 4, 1). De aceea precum Scriptura Vechiului Testament aşa şi a celui Nou este învăţătura Duhului Sfînt. Şi pentm acest cuvînt orice au hotărit Sfinţii Părinţi în toate sinoadele ortodoxe ecumenice şi locale, oriunde s-au ţinut ele, se cuvine a crede că este de la Duhul Sfînt, precum au zis apostolii în sinod: "Părutu-s-a Duhul Sfînt şi nouă" (F. Ap. 15,28) după pilda cărora şi celelalte sinoade ortodoxe au încheiat hotăririle lor în acelaşi chip". -Mart. Ort. l, 72.
-"Credem că Biserica cea sobornicească se învaţă de Duhul Sfînt. Acesta este adevăratul Mîngîietor pe care îl trimite Hristos de la Tatăl ca să înveţe adevăml şi să împrăştie înhinericul din mintea credincioşilor. însă învăţătura Sfîntului Duh înfmmuseţează Biserica nu mijloceşte, ci prin sfinţii părinţi şi conducătorii Bisericii soborniceşti. Căci precum toată Scriptura este şi se numeşte cuvîntul Sfîntului Duh nu s-a vestit de El nemijlocit, ci s-a propovăduit de El prin apostoli şi profeţi, astfel şi Biserica se învaţă de Duhul Sfînt cel dătător de viaţă în chip nemijlocit, prin Sfinţii Părinţi şi dascăli (ale căror dogme şi ultime învăţături împreună cu Slînta Scriptură sînt propovăduite de sfintele sinoade ecumenice). Şi de aceea nu numai că sîntem convinşi, dar încă şi mărturisim fără îndoială, întm adevăml siguranţei că Sfîntă Biserică ceea sobornicească nu poate greşi sau în genere, a se înşela sau a răspîndi minciuna în locul adevănilui. Pentru că Prea Sfîntul Duh întotdeuna lucrînd prin Sfinţii Părinţi şi conducători, care sînt seivitorii ei credincioşi fereşte Biserica de orice rătăcire". -Pavăza Ort. Decr. XII.
-"Dintre dogmele şi învăţăturile practice pe care le avem depozitate în Biserică unele sînt scrise (Sf. Scriptură) iar altele le-am moştenit din tradiţia tainică predanisită de la apostoli, amîndouă avînd aceeaşi tărie întm evlavia lui Dumnezeu şi nimeni nu s-a îndoit vreodată de tăria lor, oricît de neînvăţat ar fi fost întm priceperea legilor bisericeşti. Dacă vom lepăda tradiţiile nescrise vom greşi cu privire la cele mai temeinice învăţături, păgubind chiar Evanghelia, reducîndu-le la un nume greu de înţeles". -Sf. Vasile 9i-a.
-"Oare cine ne-a învăţat în scris să ne însemnăm cu chipul cmcii şi să ne întoarcem cu faţa spre răsărit cînd ne mgăm? Oare sfinţii ne-au dat în scris cum să facem mgăciunea epiclesei asupra pîinii şi a pahandui euharistie? Pentm slujbă nu sînt suficiente cuvintele scrise de apostoli în Evanghelii (Matei 26, 26-29), ci şi mai înainte şi după sfinţire rostim şi alte mgăciuni pe care le-am moştenit prin puternică tradiţie nescrisă". -Sf. Vasile 9l-b.
-"Din care cărţi ale Sf. Scripturi am învăţat să binecuvîntăm apa botezului şi unluldelemn al ungerii înainte de a se boteza omul, nu din tăcuta tradiţie păstrată în taină? Dar cele trei afundări de unde sînt? Dar lepădările de satana şi de îngerii lui de unde le-am luat, oare nu din învăţătura părinţilor cea nescrisă şi păstrată tainic (ca să nu fie profanată de persecutori) şi din care am învăţat cinstirea sfintelor taine, fiindcă se fereau să o publice în scris?". -Sf. Vasile 9i-c.
-"Intre altele în exercitarea învăţăturilor predanisite, pentm cel ce nu cunoaşte dogmele, uşor poate dispreţui predania propovăduită fiindcă dogmele se cugetă, iar tradiţia se aplicţă în viaţa practică a sufletelor. Tot o tăcere este şi înţelesul adînc al Scripturii care face pe minte să pătmndă cu greu dogmele folositoare celor ce citesc. Astfel, cu toţii privim călre răsărit cînd ne mgăm, dar prea puţin ştim că prin aceasta noi căutăm raiul, patria noastră cea pierdută odinioară! Nu ştiu toţi de ce într-o zi a sîmbetelor (duminica) ne mgăm cu deosebire. Noi sîntem datori să ne mgăm în ziua învierii lui Hristos şi să căutăm spre dand cel dat nouă al învierii spre amintirea icoanei veacului ce-l aşteptăm. Moise n-a numit-o întîia, ci una. "Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, zi una" (Fac l, 5) şise repetă ca una de multe ori. Deci, ea este şi una şi a opta, de care psalmistul aminteşte în unele suprascrieri de psalmi, de acea zi, care nu va înceta şi nici nu va însera vreodată în veacul cel nesfîrşit. în această zi Biserica trebuie să înveţe pe fui săi, pentm ca ei să se roage şi să-şi aducă aminte neîncetat de viaţa cea veşnică şi să nu se lenevească a primi hrana euharistică pentm mutarea la cer". -Sf. Vasile 91-d.
-"Apoi şi Cincizecimea este semnul pomenirii ce ne aşteaptă în veacul viitor. Că acea una şi întîia de şapte ori repetîndu-se, se împlinesc cele şapte săptămîni, adică începînd cu duminica Paştilor, peste cincizeci de zile se încheie, asemănîndu-se veacului în care lumea trăieşte, cu ea se începe (Fac. 1,5; Matei 28,1) şi tot cu ea (duminica Rusaliilor) se sfrşeşte ca simbol al veşniciei. în această zi predaniile bisericeşti ne-au învăţat să ne nigăm şi să ne aducem aminte de toate acestea strămutîndu-ne mintea de la cele prezente la cele viitoare". -Sf. Vasile 91-e.
-"Cu fiecare plecare de genunchi şi ridicare (adică metanie) arătăm că prin faptele păcatului am căzut în adîncul osîndirii, iar prin iubirea Făcătondui am fost iarăşi chemaţi la cer: S-ar sfîrşi ziua dacă aş căuta să arăt toate tainele cele nescrise ale Bisericii şi astfel nu mai în şir pe celelalte". -Sf. Vasile 9i-f.
1968.-"Chiar mărturisirea (adicăsimbolul)de
credinţă prin care învăţăm să credem în Tatăl, Fiul şi
Sfîntul Duh în care parte a Sfintei Scripturi o găsim
formulată? Această mărturisire o avem din aceeaşi
tradiţie a botezului, căci după cum este absolut necesar
botezul, tot aşa de necesară este şi mărturisirea de a
crede". -Sf. Vasile 91-g.
1969.-"Dacă cei neştiutori resping şi formula doxologiei (Slavă
Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh...), ca ceva nescris în Sfîntă
ScripUtră, apoi să ne arate în ea dovezile scrise ale simbolului
credinţei, cît şi a celorlalte adevămri înşirate mai sus. Prin unnare în
Biserică găsindu-se atîtea învăţături nescrise şi cu atîta tărie în taina
trăirii bisericeşti, oare potrivnicii nu ne vor îngădui să avem nici un fel
defonnulare dogmatică ajunsă pînă la noi de la Părinţi? Pe acestea
noi le-am găsit păstrate în toată curăţia în Bisericile cele adevărate, care tradiţie are o mare putere în lucrarea tainelor liturgice". -Sf. Vasile 91-h.
-"Dacă unii (Pnevmatomahii) obiectează că doxologia cea mică în care se vorbeşte despre Duhul Sfînt (Slavă Tatălui şi Fiului şi Ştiutului Duh...) nu se află în documentele scrise, atunci nici ea nu trebuie să fie primită, dacă se respinge tot ceea ce este nescris în Sf. Scriptură. Dar, întrucît dintre cele mai multe învăţături tainice (ale dogmelor şi ale cultului) sînt adînc înrădăcinate în viaţa Bisericii, atunci odată cu acelea trebuie primită şi această doxologie. Astfel, predanisirile cele nescrise sînt de origine apostolică: "Că vă laud pe voi zice, că de toate cele de mine încredinţate, vă aduceţi aminte şi ţineţi predaniile aşa cum vi le-am dat eu" (I Cor. li, 2) şi iarăşi: "Ţineţi predaniile pe care le-aţi primit sau prin viu grai sau prin epistolă scrisă" (II Tes. 2, 15). Dintre aceste predanisiri este şi doxologia despre care vorbim care s-a predanisit unnaşilor chiar de la început şi prin zilnica şi îndelungata ei întrebuinţare s-a înrădăcinat în Biserică. Ca şi în procedeul judecătoresc, atunci cînd nu avem documente scrise, dar adevănd se dovedeşte cu o mulţime de martori nu cîştigăm noi oare procesul? Eu socotesc că da. "Prin gura a doi şi a trei martori se va statornici tot adevărul" (Deut. 19,15). Iar dacă noi vom aduce de partea tainelor predanisiri mărturia generaţiilor în cursul îndelungatului timp, oare nu socotiţi că noi avem dreptate să susţinem adevănd tradiţiei şi că nu greşim cu nimic? Toate dogmele cele vechi sînt vrednice de cinstea credinţei ca cel ce sînt întm totul respectate, de toate vechile generaţii pînă la noi". -Sf. Vasile 92.
-"Trebuie să căutăm adevănd nu la alţii ci în Biserică, unde apostolii au depozitat tot adevănd trăirii duhovniceşti ca într-o comoară prea bogată. Din ea se poate adăpa orice om ca dintr-o băutură de viaţă dătătoare. Ea este uşa adevăndui, iar la alta (secte) este intrarea lîlharilor şi a firilor de care trebuie să ne păzim. Avem datoria să păstrăm tot ceea ce Biserica are şi să-i primim tradiţiile adevămrilor ei. Trebuie să ne supunem păstorilor Bisericii care ţin cu nestrămutare la moştenirea apostolică, fiindcă ei odată cu moştenirea hirotoniei primită prin hand Tatălui Ceresc, păzesc dand adevăndui. Numai acolo unde s-au depozitat danirile Domnului numai acolo trebuie să căutăm adevănd, adică numai la cei ce au primit de la apostoli moştenirea Bisericii a cănii chivernisite este dreaptă şi fără greşeală iar cuvîntul învăţăturii este curat şi nestricat. Ei sînt aceia care veghiază asupra credinţei necesare într-un singur Dumnezeu, Făcătond a toate; ei sînt aceia care ne sporesc dragostea pentru Fiul lui Dumnezeu, milostivul nostm binefăcător ei sînt aceia care ne explică fără greşeală Sf. Scripturi". -Sf. Irineu (+202), C Ereziilor), III, 1.
1972.-"La hirotonie arhiereul mărturiseşte unitatea şi
continuitatea Sf. Tradiţii astfel: "Făgăduiesc că voi păstra canoanele
Sfinţilor Apostoli şi ale celor şapte sinoade ecumenice şi ale celor
prea cinstite sinoade locale, care s-au legiferat pentm dreapta credinţă
şi care s-au aşezat drept canon şi aşezămînt sfînt, în diferite timpuri şi
veacuri de către drepţii luptători în sfîntă credinţă ortodoxă, catolică
de răsărit şi făgăduiesc cu juniinţa mea deplină că pe toate acestea le
voi păstra cu putere şi le voi feri cu nestrămutare pînă la sfîrşitul vieţii
mele şi primesc şi eu, totul ce a fost primit de acelea şi lepăd ceea ce
s-a lepădat de acelea" (Tit. 2). "Dacă voi călca ceva din ceea ce am
făgăduit acum şi mă voi arăta vrăjmaş canoanelor dumnezeieşti...
atunci să fiu despuiat îndată de toată demnitatea şi cinstea fără de
nici o obiecţiune sau cuvînt şi să fiu străin de dand cel ceresc pe care
l-am primit la consacrare de la Duhul Sfînt" (Tit.i9). -Jurămîntul
episcopilor ortodocşi după N. Nilaş, Canoanele, Voi. I, II, pag. 308.
CCXXXIX. TRANSFERAREA
-Transferarea de la o eprahie sau parohie la alta n-a fost şi nu este privită bine, fiindcă un cleric cînd se hirotoniseşte face legămînt cu Biserica şi cu credincioşii parohiei, asemenea cu legămintele căsătoriei. Dacă motive superioare de ordin misionar se impun aceasta este îngăduită de canoane. Cererea de transferare poate fi îngăduită excepţional: a), cînd parohia este pe cale de a se desfiinţa; b). cînd petiţionarul nu mai poate corespunde nevoilor acelei parohii; c). cînd parohienii nu-l primesc din motive străine Bisericii; d). cînd autoritatea canonică îl cheamă la o altă slujbă misionară pentru un mai mare folos Bisericii (V. Hirotonia, Neascultarea).
-"Nu este îngăduit episcopului să părăsească eparhia sa şi să se ducă la alta chiar dacă va fi îndemnat de mulţi afară numai dacă va fi o pricină binecuvînlată care-l sileşte să facă aceasta pentm a aduce un mai mare folos celor de acolo cu privire la evlavie (misionară); dar aceasta o va face nu din iniţiativa sa, ci prin hotărirea mulţimei episcopilor în urmarea rugăminţii prea mari". -Apost. 14.
-"Dacă vreun prezbiter sau diacon sau alt oarecare dintre clenci ar părăsi eparhia sa şi se va duce la altă eparhie, mutîndu-se cu totul, fără învoirea episcopului său, hotărîm ca unul ca acesta să na mai liturghisească, mai ales dacă episcopul său l-a condamnat să se întoarcă înapoi, iar el n-a ascultat şi ar stămi întru nesupunere să se împărtăşească acolo numai ca un mirean". -Apost. 13.
-"Iar dacă episcopul la care se vor afla unii clerici ca aceştia, vor nesocoti cu totul oprirea hotărîtă asupra lor şi-i va primi ca pe clerici (vrednici de slujbă) acest episcop să se afurisească ca un învăţător al dezordinei". -Ap. 16.
-"Cu privire la episcopii şi clericii care se mută dintr-o cetate într-alta s-a hotărit ca să rămînă în vigoare canoanele (I ec 15, 16) aşezate de Sf. Părinţi în această privinţă" iv ec. 5.
-"Nu este iertat unui cleric să fie numit deodată la Bisericile din două oraşe, adică la cea pentm care s-a hirotonisit de la început şi la alta mai mare unde s-a dus din pofta slavei deşarte. Cei ce vor face aceasta să fie readuşi numai la Bisericile lor pentm care au fost hirotonisiţi de la început şi numai acolo să slujească. Iar dacă cineva a fost transferat de la o Biserică la alta în chip canonic să nu mai fie părtaşi la treburile bisericeşti de mai înainte sau la hramurile mucenicilor sau la aşezămintele azilurilor de săraci sau a primitorilor de străini care aparţin acelei Biserici. Iar cei ce îndrăznesc după hotărirea sfîntului sinod să mai facă ceva din cele oprite acum s-a hotărit să cadă din treapta lor", -iv, 10.
-"Clericilor din slujba unei Biserici nu le este iertat după cum am hotărit mai înainte să fie rinduiţi la Biserica altei cetăţi, ci să se mulţumească cu aceea la care s-a învrednicit a sluji de la început cu excepţia acelora care şi-au pierdut patria şi din nevoie au trecut la altă Biserică. După această hotărire dacă vreun episcop ar primi pe vreun cleric care depinde de alt episcop s-a hotărit ca să se excomunice atît cel primit cît şi cel ce l-a primit, pînă ce clericul mutat se va întoarce la Biserica sa". -IV, 20.
-"Fiindcăsîntuniidintreclericicarenesocotesc rinduielilecanoniceîşipărăsescparohiilelorşiseducla altelemaialesînConstantinopoleşiseangajeazăsă slujeascăînparacliseledregătorilorlumeşti,fărăînvoirea episcopuluilorsaualceluidinConstantinopole,uniica aceştianutrebuiescprimiţiînniciocasăcuparaclissau Biserică.Ceicevorstăruiîntr-oastfeldenesocotiresăse caterisească.Iarceicevorfaceaceastacuînvoirea menţionaţilorepiscopi,nuleesteîngăduitsăocupeslujbe lumeştişipămînteşti,fiindopriţidesfintelecanoane(Apost. 6, 83; IV ec. 3; I, II, 11). Dacăcinevas-ardovedisăocupe slujbeladregătoriilumeştiorisăînceteze,orisăse caterisească.Maibinearfacedacăs-arocupacu învăţăturacopiilordincaseledregătorilorlămurindu-le SfîntaScriptură,căcideaceeaauprimithirotonia".-VII. 10.
-"Dacă vreun preot sau diacon şi oricare cleric lăsîndu-şi parohia sa şi se duce la alta şi să se stabilească acolo acela să nu mai liturghisească, mai ales dacă episcopul său l-a chemat şi l-a sfătuit să se întoarcă la parohia sa, dar el n-a ascultat... Iar dacă va stand întm neorînduială să se caterisească definitiv încît nici la locul său să^nu mai fîe primit. Iar dacă aşa caterisit l-ar primi alt episcop şi acela să primească canonisire de la sinodul obştesc ca unul care calcă legiuirile bisericeşti". -Ant. 3.
-"Dacă vreun episcop fără eparhie ar acapara vreo episcopie vacantă şi ar răpi scaunul fără hotărîrea sinodului plenar acela să fîe lepădat chiar dacă tot popond eparhiei care l-a 'dorit, l-ar alege pe el. Iar sinodul este complet numai acela la care participă mitropolitul (primat) al capitalei". -Ant. 16.
-"Episcopul să nu se mute de la o eparhie la alta nici din iniţiativă proprie, nici silit de popor, nici constrîns de unii episcopi, ci să rămînă la Biserica pentm care a fost orînduit de Dumnezeu de la început şi să nu se strămute de la ea potrivit cu hotărîrea dată acum în această privinţă". -Ant. 21.
-"Osiu episcopul cetăţii Cordoviei zise: Nu atît obiceiul cel rău cît mai vîrtos comptia cea prea vătămătoare a cîrmuirii treburilor bisericeşti trebuie să se dezrădăcineze chiar din temeliile ei, ca nici unuia dintre episcopi să nu-i fie iertat a se muta dintr-o cetate mică în altă cetate. Căci este vădit pretextul acestei cauze pentru care se fac unele ca acestea. Niciodată nu s-a putut afla vreunul dintre episcopi carele să fi dorit a se muta de la o cetate mai mare la o cetate mai mică şi prin aceasta s-a dovedit că unii ca aceştia s-au aprins cu înfocatul dor al lăcomiei după averi şi mai ales al trufiei ca să se pară că au cîştigat stăpînire mai mare. Prin urmare, oare nu sînt toti de acord ca astfel de răutate să se pedepsească mai aspm, căci socotim că unii ca aceştia nici în comuniunea laicilor nu se cuvine să mai rămînă? Episcopii ziseră cu toţii: "Toti sîntem de acord". -Sardica 1.
-"Dacă se va afla vreun episcop aşa de nebun şi îndrăzneţ încît ar aduce oarecare îndreptăţiri pentru a motiva transferarea la o eparhie mai mare (c. l) adeverind că popond l-a cenit prin scrisori, vădit este că s-au conipt unii cu plata, pentm ca să facă tulburare în Biserică, ca şi cum l-ar dori pe el episcop. Socotesc că acest fel de vicleşug şi uneltiri sînt atît de vrednice de osîndit, încît nici la sfîrşitul vieţii să nu fîe împărtăşit ca un mirean...". -Sardica 2.
