Ieromonah Nicodim Saehelctoe
Socrate Scolasticul, Istoria Bisericească, tr.r.1898
Yüklə 4,41 Mb.
|
12. Socrate Scolasticul, Istoria Bisericească, tr.r.1898 13. Enciclina Sinodului Patrarhal din 543, şi Edictul lui Justinian din 541, HefeIe-Leclercq,Histoire des Consiles.II, 1180-1190; J.Schwane, Histoire des Dogmes,II,566,III,299.
16. Nicolae Cazabila ( + 1371), Despre viaţa în Hristos, tr. de Prof. T.Bodogne, Sibiu, 1946; (Explicarea Sf. Liturghii, trad.de pr.Prof. Ene Branişte,1946.
22. Pavăza Ortodoxiei, sau Mărturisirea Ortodoxă a lui Dosoftei, patr.lerusalimului din 1672 şi Epistila Patriarhilor Ortodocşi sub Ieremia de la 1723, tr. în Rev. Studii Teolog. 1883. 23. Episc. Damaschin (+1726) Catechismus, 1897, citat Cş. 24. Enciclica Patriarhilor Ortodocşi din 1848, tr. de Prof. T.M.Popescu, Bis.Ort.Rom., V.1932. 25. Tipicul cel Mare de Neamţ, ed. 1818.
28. Carte f.folositoare de suflet, de Nicodim Aghioritul, ed.1926, Buc, citată CFS. 29. Pidalionul de Neamţ, 1844 şi cel grec ed. din 1841. 30. Nicodim Milaş, Dreptul Biser. Oriental, tr.r. 1915; - • Canoanele Bis.Ortodoxe, tr.r .Arad, 1930-1934. INDICE CANONIC ŞI BIBLIOGRAFIC Sinoadele şi Sf. Părinţii care au canoane puţine le-a indicat în acest indice, iar sursele care au canoane multe le-am pus în tabloul sinoptic ce urmează, pentru ca cine va voi să găsească vreun canon oarecare, să-l caute în tablou sau în indice, unde va găsi paragraful cu canonul respectiv.
3. Can.Sin. II ec. de toate 7, de Ia 381, aprobate de VI ec. 2, VI ec.l
10. Can.Sin. local din Neocezareea de la 315, de toate 15, apr. VI ec.2.
14. Can.Sin. din Sardina 343, de toate 21, aprob, de VI ec.2, VII ec.l. 15. Sin. Local din Constantinopol 394, cu un canon = 1067-1068 aprobat de VI, ec.2, VII ec.l.
18. Ser. II a Sin. Cartagina de la 424, redată sect. la 2099-1107. 19. Sin local din Constantinopol 861, la care au participat 318 episcopi răsăriteni şi apuseni, care s-a ţinut în două sesiuni, de unde a luat numele de unu-doi, citat I-11, care se află la paragrafele 1380-1386, 291, 138, 776, 10, 1191, 1440-1442, 613 şi 856.
ec.2.
27. Un c. al Sf.Grigore Teologul ( + 389), în care se redă catalogul cărţilor Bibliei (1745).
VI ec.2, VII ec.l, redate la pgf.: 1502,75,2057, 470, 2003, 687 şi 789 cont.940.
32. Un c. al Sf.Gbenadie ep. C-pol ( + 471), aprob, de VI ec.2, VII ec.l, redat Ia 1828-1834.
36. CAn.Sf.Nicolae Gramaticul (+1111), ep. C-pol, de toate 11, aprob, de sinoade patriarhale. r POSTFAŢĂ Desigur, cine va parcurge în întregime această Pravilă Bisericească, precum şi celelalte lucrări publicate de arhimandritul Nicodim Sachelarie (Calendarul şi Pascalia veche şi nouă, 1936; îndrumarea vieţii 1941; Epitaf sau misterul vieţii omeneşti, 1944, etc. ), va fi în măsură să observe conţinutul lor documentar şi scopul practic, moral-religios şi duhovnicesc, în duhul Scripturii şi al legislaţiei canonice ortodoxe. Va fi un prilej pentru cititor să reflecteze asupra pregătirii intelectuale şi teologice, asupra convingerilor morale şi spirituale, ale autorului; în fine, va sesiza conştiinţa responsabilităţii sale asupra posibilităţilor de ajutorare, îndreptare şi educare a semenilor noştri: „Fiul Omului, iată te-am pus străjer peste casa lui Israel... Cînd voi spune celui nelegiuit: vei muri! şi tu nu-l vei povăţui şi nu-i vei spune ca să-l întorci de la calea lui cea rea, ca să meargă pe calea vieţii, acel nelegiuit va muri în nelegiuirea sa, şi eu voi cere sîngele lui din mîna ta. Iar dacă tu vei povăţui pe cel nelegiuit şi el nu se va întoarce de la răutatea sa şi de la calea lui cea rea, el va muri prin răutatea sa, iar tu îţi vei mîntui sufletul tău." (Iezechil, 3, 17-19, 33, 7-12). Citatul acesta fixat la începutul ediţiei I a Pravilei, (1940) este reprezentativ pentru profilul interior al arhimandritului Nicolae Sachelarie; de aceea, pentru conturarea vieţii şi a personalităţii sale complexe, se pot adăuga şi alte mărturii din surse directe sau indirecte, menite să-l ajute pe cititorul creştin nu numai în cunoaşterea datelor, privind viaţa acestui smerit cărturar şi ctitor de biserică, ci mai ales să-l orienteze spre adîncirea şi îmbogăţirea vieţii lăuntrice, departe de orice mărire şi deşertăciune omenească... Autorul Pravilei Bisericeşti s-a născut la 8 septembrie 1902, în localitatea Măldăreşti, comuna Dealul Morii, judeţul Bacău; părinţii săi, Vasile şi Măria Sachelarie, erau agricultori. La vîrstă de un an şi jumătate, copilul Neculai (prenumele său iniţial) a rămas orfan de mamă, aşa cum va mărturisi în propriul Jurnal, început a fi scris după 1966 şi la care noi, în cele ce urmează, vom face frecvente referiri: „Necunoscuta de mine mamă m-a lăsat în lume de un an şi jumătate, dar Domnul mu dat o altă mumă, pe Mătuşa Măria, sora tatei, care a continuat rolul mamei cu multă dragoste şi osteneală pînă la patru ani, sau mai bine zis pînă Ia şapte ani..." După ce a terminat cinci clase primare, mai tîrziu, cu pămîntul ce-i revenea de pe urma mamei sale, tînărul Necului ar fi putut să-şi întemeieze o gospodărie confortabilă, mai ales că sătenii îl vedeau dezgheţat la minte, ager şi priceput în treburile practice. în ascuns însă, în zilele de sărbătoare şi de iarnă, citea din Vieţile Sfinţilor, din Noul Testament sau din unele manuale de limbă franceză, împrumutate de la copiii preotului din sat, pe care le desluşea nu în casă, ci în ieslea boilor, ca să nu-l decopere mama sa vitregă, neştiutoare de carte. „încă din copilărie m-am rugat Domnului Iisus ca să-mi dea din tinereţe mintea de Ia bătrîneţe, ca să pot face începuturi bune, şi pe baza lor să-mi urzesc viaţa, după legile voinţei Tatălui Ceresc. Iisus m-a ascultat, încît pînă acum nici un pas nu l-am făcut întru rătăcirea păcatului - va nota în Jurnalul său, la 5 septembrie 1971.' De aceea, Ia vîrsta de 19 ani, 14 noiembrie 1921, s-a hotărît să plece „pe căile Domnului." Iată ce consemnează Ia 14 IX 1971, după 50 de ani: „ Era duminică şi o vreme frumoasă. Tata, mama (vitregă) şi sora Măria s-au dus la nunta vărului N. Gh. Crinu; eu am rămas acasă cu Ion, Vasile şi Profira; fiind mici, trebuia să îngrijesc de ei, şi de animale. în ajun, 13 IX 1921, venise în sat „un stăpînit cu multă înflăcărare pentru Dumnezeu- Nicolae Pruncu -care m-a îndemnat să merg la Mănăstirea Cernita, despre care se interesase..." I-a scos actul de naştere şi de cetăţenie de la primăria comunei şi i-a oferit bani pentru drum. „Cuprins de un fior al marilor simţăminte religioase - notează mai departe - fără a fi supărat sau nemulţumit de ceva, seara am căzut de acord ca pe la 8-9 să plecăm spre Adjud. Pe înserate, la 14 noiembrie (1921), soseşte tata de la Rădăcineşti, care constată că în gospodărie erau toate bune. Am pregătit ceva de mîncare şi am stat cu toţii la masă. Eu m-am prefăcut că mănînc, dar în interiorul meu se frămîntuu cugetele marelui necunoscut pentru mintea mea, dar luminat cunoscut numai de Dumnezeu, care voia să facă din mine o coajă omenească pusă în sfînta Sa slujire. Mi se scosese atestatul de cinci clase primare şi alte acte, mi-am adunat cîteva schimburi şi o manta de suman de-a tatei, din care am făcut un pachet, şi la ora hotărîtă, cu lacrimi în ochi, sfîşiat de văpaia contradicţiilor care constau dintr-o iubire adîncă a meleagurilor în care m-am născut şi dintr-o dămire ce înăbuşea tot ce-i omenesc, întru rîvna dragostei de a sluji lui Dumnezeu (...), am plecat pe la sud de sat, fiind vreme bună, cu noaptea luminată de lună. Eu mergeam gînditor, iar Nicolae Pmncu mergea repede, şi plin de entuziasm. în dmm, pe la sud de satul Terchiu, Nicolae Pmncu avea în mînă un băt şi mergea în dreapta mea şi, cînd ne coboram pe coastă la vale, la trei sute- patm sute metri pînă la şosea, deodată văd în stînga mea, la oarecare depărtare, un cîine roşu, care voia să mă muşte, fără a lătra. Eu îi spun lui Nicolae Pmncu, dar el nici n-a auzit, i-am cemt bătui ca să mă apăr, dar el n-a înţeles nimic. Deodată cîinele dispare, penlni ca apoi să apară iarăşi." Intre luciditatea explicaţiei fireşti şi realitatea miraculoasă, „în minte mi-a încolţit ideea că în apropiere e vreo slînă, dar eu ştiam că nu e. Era momentul marilor lupte cu potrivnicia satanică. Eu constatam pericolul, dar vedeam mai presus, de el, nu prin puterea mea, ci prin Hanii Celui nevăzut, care era cu mine. Şi era cu mine nu din pricina meritelor mele, ci fiindcă Dumnezeu voia aşa. Mergînd în coborîre, cîinele din stînga mea dispare şi un miros de tămîie superioară îmi umple nările..., tămîie pe care n-o mirosisem niciodată-n viata mea. Se naşte în mintea mea ideea că acolo a fost vreodată vreo biserică. îi spun lui Nicolae Pmncu cele simţite şi trăite, dar el nici nu aude, nici nu pricepe... Scrisul nu poate reda mai ales cele trăite în supralumescul obişnuit, şi în acelaşi timp nici nu pot f înţelese de cei obişnuiţi cu obişnuitul vieţii." La Mănăstirea Cernica va sta pînă la 12 martie 1922. Ochiul sufletului său va distinge din obştea monastică acele chipuri care-i vor alimenta rîvna slujirii reale. „în preajma Crăciunului- îşi va aminti arhimandritul Nicodim Sachelarie, într-o discuţie cu părintele Iounichie Bălan- venise la Cernica un călugăr pe care-l chema Nifon, foarte nevoitor. Vizitase toate mănăstirile din ţară, din Sfîntul Munte şi de la Ierusalim. L-a prins iarna la Cernica. Şi era frig şi un viscol, de nu puteai ieşi afară. Iar el umbla desculţ şi vară şi iarnă. Aceasta era nevoinţa lui... Mi-aduc aminte că venea la biserică desculţ, la Crăciun, la Bobotează şi stătea tot timpul slujbei cu picioarele goale pe piatră, în biserică. Mînca te miri ce. Odată l-am întrebat: „ Părinte Nifon, ai fost pe la toate mănăstirile. Spune-mi, unde ai aflat cea mai duhovnicească viaţă călugărească?" „Frate Neculai, ştii unde? La Mănăstirea Frăsinei şi la Schitul Sihăstria Secului. La Schitul Sihăstria este un egumen renumit cu fraţii, duc viaţă foarte aspră, şi e mai greu de trăit. Dar Ia Frăsinei este cea mai bună mănăstire din ţară!" Eu tăceam şi puneam la inimă. (Ieromonah Ioanichie Bălan, „Convorbiri duhovniceşti", 1984, pag. 378). Despre unii călugări sporiţi sufleteşte, părintele Nicolae Sachelarie îşi aminteşte de arhondarul mănăstirii Nicanor: „Nciodată nu lipsea de la utrenie Ia miezul nopţii, oricît de obosit sau ocupat ar fi fost. Vorbea puţin, era înţelept în cuvînt, şi se purta cu multă dragoste cu toţi." (pag. 378). De asemenea, în memoria sa a rămas figura „monahului Ioanichie Beja, fost învăţător în Bucureşti, apoi, după pensie, s-a făcut călugăr la Cernica. Avea o viaţă sfîntă, model pentru toţi. Nu lipsea de Ia biserică, iar la chilie citea Psaltirea mereu, tăcea, postea şi făcea multă milostenie. Cînd primea pensia, d împărţea la părinţi şi fraţi mai nevoiaşi. Noaptea, în timpul utreniei, pe care-1 vedea la biserică mai gol şi lipsit, îi strecura încet, pe neobservate, o sumă de bani în buzunar. Mi-a dat şi mie odată... Aşa obişnuia el în fiecare lună. în iarna aceea a trecut Ia Domnul. Purta la piept o cruce de lemn, legată cu sîrmă. Avea un chip luminat. Am învăţat mult de Ia dînsul." (pag. 379)' într-adevăr, fratele Neculai Sachelarie s-a stabilit la Frăsinei, judeţul Vîlcea, din primăvara anului 1922. După propria sa mărturie, acolo era „cea mai frumoasă rînduială călugărească. Toţi veneau la biserică, în fmnte cu stareţul. Nu lipsea decît cel mai grav bolnav sau trimis undeva de o parte. Apoi era o desăvîrşită tăcere şi linişte. Fiecare îşi vedea de ascultare în tăcere şi cu nigăciunea lui Iisus. Nu era încuiat nimic în mănăstire: nici chiliile părinţilor, nici biserica, nici magazia de alimente, nici bucătăria, nici bmtăria, nimic. Toţi trăiau ca fraţii. Fiecare era liber să-şi ia pîine şi mîncare cînd voia şi cît îi trebuia. Insă nimeni nu abuza, căci toţi se înfrinau. Fiecare avea rivnă mare pentm mîntuire şi se ostenea pe cît putea. Nimeni nu-l silea să facă atît sau atît. însă trebuia să asculte de duhovnic şi de stareţ..." (pag. 379). „Erau călugări buni şi am cunoscut fraţi foarte rîvnitori. După un timp, un călugăr nevoitor şi evlavios s-a cerut, prin 1925, să se ducă la Sfîntul Munte. Acolo s-a făcut sihastru mare, într-o peşteră sub vîrful Athonului, mai sus fiind chilia zisă „a părintelui Artenie"...„//tfr-o vacanţă de vară, am plecat şi eu la Sfîntul Munte, în vizită. Am stat acolo mai mult de două luni. Am întrebat şi de părintele nostm din Frăsinei. M-am dus cu unii din călugării români pînă sus, pe stînci, aproape de vîrf, la chiliuţa lui. Chilia era un fel de peşteră, cu o uşă mică de nuiele împletite, iar interioml o încăpere de stîncă, destul de mică şi săracă, în perete, două trenţe de haine călugăreşti, pe care le avea probabil din {ară. Jos- o strachină cu o lingură de lemn în ea şi un fel de oală, tot din ceramică. încolo nici un fel de provizie n-am. văzut. Avea un fel de măsuţă, pe Sfîntul Efrern Şirul, Scara Sfîntidui Ioan Scăraml, Psaltirea şi Ceaslovul. Părintele nu era în colibă... M-am folosit de nevoinţa lui foarte aspră. O atmosferă de simplitate, de călugăr desăvîrşit". (pag. 381). Aşadar, Ia Frăsinei a găsit cadrul şi conţinutul vieţii duhovniceşti autentice, de linişte, de armonie şi de rîvnă individuală spre mîntuire. Acolo, la Frăsinei, şi-a făcut ucenicia ascultării, unde a fost călugărit în 1929, la 24 martie, cînd avea aproape 27 de ani şi după ce trecuse prin toate probele de foc ale cercetării cugetului. „In momentele de mari cotituri ale vieţii mele - va destăinui la 30 martie 1973 în jurnalul său - am avut visuri instmctive, de nuanţă ameţitoare din partea răutăţii diabolice, după care urmau scene de mîngîiere şi întărire sufletească în a stămi cu credinţă în binele făgăduit de Dumnezeu...". „în primăvara anului 1922, la mănăstirea Frăsinei, într-o noapte, visam că eram în marginea pădurii, într-o stare de aleasă mulţumire sufletească şi apare un om dumnezeiesc, îmbrăcat în haine negre, cu o faţă lungă şi barbă neagră, lungă, dar nu lată şi într-o atmosferă greu de redat prin cuvinte; ne priveam reciproc, ewfund foarte liniştit şi smerit, şi acel om m-a binecuvîntat zicînd : „Daml Duhului Sfînt să vină peste tine". Apoi s-a retras spre răsărit. M-am deşteptat cu multă îmbunare sufletească, predispus la mgăciune şi încredere neşovăielnică în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. în mintea mea se afla ca o sugestie cum că acel om a fost Sfîntul Apostol Pavel. întmcît erau situaţii cu totul excepţionale, am refuzat să-mi explic faptul şi m-am mulţumit doar să-l păstrez în memorie ca pe un tablou uitat, căci orice încercare de lămurire nu-şi avea rostul, fiindcă totul a venit fără ca eu să fi contribuit cu ceva şi s-a încheiat fără ca eu să fi putut face ceva." Aflat pe drumul reînnoirii şi asimilării progresive a unei experienţe de comunicare harică, aşa cum rezultă din propriile destăinuiri de mai înainte, sufletul tînărului călugăr este aprins de focul cunoaşterii şi însuşirii culturii teologice. Mai marii obştii îi văd şi-i înţeleg patima cititului şi de aceea, îl Iasă să-şi cultive această propensiune spre adîncirea cuvîntului evanghelic cu pătrunderea şi înţelegerea legilor lumii înconjurătoare. Elev la Seminarul Monahal de la Neamţ, apoi pedagog la cel de la Cernica, monahul N. Sachelarie, conştient că a început rostul studiului cam tîrziu, citeşte hulpav, „în foc continuu", meditează, descoperă şi adaugă zi de zi cunoştinţe care vor deveni coerente şi funcţionale atît în convingerile sale, cît şi în manifestările din cadrul obştei monahale sau al societăţii. Trăinicia şi seriozitatea acumulărilor informative, în acea perioadă a tinereţii, erau sprijinite concomitent de legăturile personale, selective, pe care Ie cultiva cu teologi şi specialişti de renume, dar mai ales cu oameni de incontestabilă viaţă morală. Este suficient să amintesc nume ca Chesarie Păunescu, Pr. prof. Constantin Nazarie, Pr. prof. P. Vintilescu, etc. Concluziile şi învăţămintele de pe urma unor asemenea contacte au fost ziditoare, educative şi orientative în cunoaşterea unor experienţe diversificate din lumea intelectuală ortodoxă. De aceea şi-a propus în munca sa de autodidact să programeze timpul pe discipline, de exemplu, unul sau doi ani numai pentru dogmatică, doi-trei ani să adîncească istoria cu ramurile ei, apoi filozofia, astronomia, dreptul canonic, etc, încît promovarea, între timp a examenelor Facultăţii de Teologie nu constituia nici o dificultate, ci mai mult o posibilitate de testare şi dezvăluire cvasi-specializări în fiecare disciplină de examen, mai ales că la seminar fusese clasificat în fiecare an pe locul I. Apariţia lucrării „Calendare şi Pascalia veche şi nouă" din 1836 ar putea fi o mărturie pentru orizontul tînărului ierodiacon de atunci, interesat să lămurească sufletele acelor creştini care oscilau între stilul vechi, depăşit, şi calendarul nou, generalizat în Biserica Română. Dacă spiritul său era viguros şi deschis, cu predilecţie spre cunoaşterea diverselor laturi ale culturii şi valorilor spirituale, totuşi de-a lungul vieţii a fost un om şubred din punct de vedere somatic, „un slăbănog", cum însuşi va observa la 1 septembrie 1973 (amiutindu-şi că la 1 sept. 1935 fusese hirotonisit ieromonah). Debilitatea sa fizică probabil, l-a îndemnat să se ocupe şi de problemele medianei, fiind ispitit să candideze la Facultatea de Medicină; lipsa unei piese de dosar sesizată tocmai în ziua examenului i-a atras imposibilitatea prezentării la concurs. Incidentul i-a dat de gîndit că chemarea lui era să continuie preocupările spre descoperirea acelor tratamente necesare sănătăţii, vindecării bolilor sulîeteşti. Nu era şi nu este deloc uşor. Rezultatul acelor osteneli se vor concretiza în Pravila Bisericească din 1940. Notiţa bibliografică de la pagina 6 ar putea ajuta pe cel interesat să-şi contureze o imagine asupra lecturilor parcurse din domeniul dreptului bisericesc, al scrierilor filocalice sau al celor de psihologie religioasă, fără să trecem cu vederea că aproximativ în acelaşi an (1940) şi-a luat examenul de capacitate în învăţămîut, funcţiouînd după aceea ca profesor la Seminariile din Cernica, Vîlcea, Argeş, Neamţ şi Craiova; într-un scurt timp a lucrat şi ca asistent la Institutul Teologic din Bucureşti. Yüklə 4,41 Mb. Dostları ilə paylaş:
|