Ieromonah Nicodim Saehelctoe

în 1959, prin acel faimos decret, a fost pensionat fără voie, revenind cu domiciliul în satul natal, Măldăreşti, comuna Dealul Morii, judeţul Bacău, unde Pronia I-a hărăzit să conceapă personal planul, după care tot personal să conducă din 1966, lucrările de construcţie a noii biserici din Măldăreşti, pînă la stadiul picturii, cînd, la 14 noiembrie 1973, Dumnezeu a hotărît să-I treacă pe tărîmul veşniciei, alături de toţi cei ce şi-au logodit viaţa întru şi pentru Hristos.

însemnările din Jurnalul început după 1966 se referă, cu preponderenţă Ia evoluţia lucrărilor de la biserică. Adversităţile vin din multe direcţii şi sînt sprijinite de „cadrul epocii de aur" care se afirma tot mai încrezător la orizontul societăţii româneşti. Faţă de legile prohobitive de atunci, iniţiativa de a zidi o biserică era o utopie, şi o îndrăzneală provocatoare de scandal politic;

metoda paşnică şi eficace la ordinea zilei consta din prelucrarea prin intimidare şi mai ales descurajarea prin diverşi agenţi ai ideologiei roşii. Precaritatea social-politicâ a călugărului Nicodim era marcată de supraveghere directă şi convorbiri periodice, aflîndu-se cu domiciliul forţat în satul său natul. Toate acestea, totuşi, nu puteau să clintească sau să zădărnicească gîndirea şi concepţia fermă de a sluji lui Dumnezeu prin cuvînt şi faptă. Depăşind greutăţile începutului prin ingeniozitate şi înţelepciune, la un moment dat, în toiul lucrărilor de şantier, un confrate îi spune că „n-are nici o raţiune să construiască biserica din Mădăreşti spre lauda parohului, care nici nu voia să ştie că în parohia lui era biserica in construcţie..." (preotul paroh făcea naveta la Adjud, la circa 25 km, fiind bătrîn şi mai puţin dispus Ia riscuri).

Iată ce consemnează energicul arhimandrit în legătură cu replica ce i-a fost dată: „Oare n-are raţiune dragostea de a sluji lui Dumnezeu şi prin acest mod de jertfelnicie? Să mă oprească pe mine o tufă de mărăcini, ca să nu călătoresc între cele bune şi plăcute lui Dumnezeu? Eu ştiu una şi bună: să slujesc Domnului, nu în cele ce sună lumesc bisericeşte, ci în cele ce Dumnezeu mi-a hărăzit, călăuzit de focul cel sfînt care ardea în inima celor de pe drumul Emausului, căci împărăţia lui Dumnezeu trebuie să troneze în inima oricărui slujitor al Domnului. Cugetul mă îndeamnă ca pe inscripţia bisericii să nu aştern numele meu, ci mai curînd să cert de la Domnul să mă ierte şi să mă binecuvinteze (...), căci această biserică nu-i isprava mea, ci tainica lucrare a Iui Dumnezeu, iar eu sînt numai un instrument al lui şi fac ceea ce sînt dator să fac." De aceea, în reculegere şi în ton rugător se roagă: „Doamne, Doamne, piciorul mîndriei să nu mă stăpînească, şi mîna păcătosului să nu mă clătească..." Altădată consemnează: „Scopul şi ocupaţia mea de căpătîi au fost şi sînt să studiez şi să scriu, însă mai presus de toate stă rugăciunea, ca spicul în vîrful paiului de grîu."

Azi, după ce am terminat de studiat a doua oară Fizica Iui Aristotel, am început să studiez a doua oară Metafizica Iui, necesare comentariilor evanghelice. „Dacă aş şti că nu nii-ar fi de folos pentru acestea, nu le-aş mai citi, căci a acumula cunoştinţe lărâ a le valorifica se aseamănă cu acela care prăşeşte fasolea în luna septembrie." (1 iunie 1970).

Deosebit de interesante sînt judecăţile sale despre omul de cultură şi omul simplu, neinstruit, dar curat sufleteşte şi credincios convins. „Preţuiesc mult cultura, dar nu pe orice fel de folosire morală a culturii, ci pe acea cultură folositoare şi celui ce o posedă, şi semenilor din societatea în care trăieşte, polarizînd totul sub principiile moralei creştine şi ale credinţei în Dumnezeu. Cine are credinţă lucrătoare de fapte bune şi n-are o eticheta culturală este mai de preţuit decît cel cult, dar corupt. Cultura este rodul lumii ca lume, credinţa şi roadele ei morale sînt fructul suprem al omului care se coace conform scopului pentru care omul a fost creat. Cultura este un mijloc, credinţa curată este un scop. Cine se urcă pe scara vieţii, avînd într-o mînă flacăra culturii, iar în cealaltă văpaia credinţei, devine om desăvîrşit şi pentru lume, şi pentru cer. Deşi se resimt lipsurile culturale din viaţa unui om neînvăţat, dar dacă el este credincios, aceste lipsuri cad ca frunzele primăvăratice, fiind acoperite de bunurile credinţei, întru slujirea Sfintei Treimi." (13 iunie 1971).

Nu de mică importanţă sînt observaţiile pe marginea adevăratei vocaţii în viaţa insului şi a societăţii, precum şi a pericolului reciproc al aşa-zisului firesc polivocaţional insuficient educat pentru funcţiile de răspundere: „Este o tragedie ca cineva să apuce pe o altă cale decît pe cea a firescului înnăscut şi căpătat prin educaţie. Şi cu toate acestea, mintea omenească nu poate cunoaşte anticipativ nici pentru eu însăşi şi nici pentru alţii tot mecanismul sufletesc al vocaţiei şi al realizărilor ei, fie că insul a păşit corect pe calea vieţii, fie că nu. Se pare că unii inşi au vocaţie clară, predominantă printr-o direcţie sau două, gemene cu proeminenţă. Pentru aceştia, instinctul vocaţional înlătură obstacolele şi atrage voinţa şi cugetarea pe calea-i firească, iar omul se simte bine, mulţumit cu sine şi cu alţii. Se pare că eşuarea vocaţională Ia unii oameni se datoreşte unui firesc polivocaţional parţial şi unei educaţii neadecvate firescului subiectiv, încît insul este bun aparent pentru multe laturi, dar în realitate nu-i bun, în chip major, nici pentru una. Unii ca aceştia fac dezastru dacă sînt puşi acolo unde nu merită. Ajungerea în locul nemeritat se datoreşte faptului că alegătorii nu merită să fie alegători, şi astfel nemeritul lor realizează nemeritul celui fără vocaţie merituoasă. Iar dacă uneori meritul ajunge unde-i este locul, aceasta se datoreşte, omeneşte vorbind, faptului că meritul proeminent îşi deschide calea în chip instructiv-intuitiv prin sine însuşi, şi astfel realizările nu sînt numai de superioară calitate în latura vocaţională." (13 decembrie 1972). Specialiştii îşi au cuvîntul lor asupra afirmaţiilor de mai sus, nu încape îndoială însă că ele îşi au suportul pe diverse şi numeroase constatări ale veacului nostru. în baza lor se pronunţa şi asupra ateismului: „Din studiul Sfintei Scripturi, precum şi din examinarea atentă a lui Iuda Iscarioteanul reiese că nu se poate găsi vreun exemplar uman pe deplin ateu. Ateismul este o profesiune ocazională, cu o conclusivitate eronată, a unui ins sau grup de inşi care s-au desprins din curpenul adevărului şi care, văzîndu-se instalaţi într-o stare de anormalitate suiletească, îşi crează definitivarea în ceea ce sînt, prin mărturisiri şi fapte de care nu se mai pot delăsa. Şi tocmai însăşi combativitatea atee este o mărturisire a adevărului lui Dumnezeu, care este combătut ca formă şi atitudine, ca stare suiletească, care se macină în ea însăşi, dar care nu poate, cu nimic, vătăma pe Dumnezeu. Dacă întunericul este antipod al luminii şi existenţa Iui mărturiseşte indirect despre lumină, apoi ateismul este un antipod al existenţei lui Dumnezeu şi prin trecătoarea-i existenţă mărturiseşte despre adevărul religios tocmai prin faptul că-1 tăgăduieşte. Ateismul suducheilor nu era o pură necredinţă în Dumnezeu, ci era o deviere de la credinţă, aşa cum orbirea nu este o pură nevedere pentru toate vietăţile, ci o excepţie rezultată din rătăcirea amăgitoare a dulceţii lumeşti, care a fost instaurată de raţiune şi lenevire, în locul cugetării pur religioase şi a datoriei de a muica pîine muncită.

Epicureismul saducheic se găseşte şi Ia oamenii religioşi cu sarcini preoţeşti în toate religiile lumii şi în cea creştină de azi şi pînă la slîrşitul lumii. Orice persoană creştină care nu-şi educă simţualitatea prin măsura necesarului în a folosi tot ce viaţa are la îndemînă, iar mintea nu-şi ordonează interiorul individual, statornicind măsura folosirii materiale şi morale în tot ce face şi gîndeşte şi în tot ce gîndeşte şi face, încetul cu încetul îşi deplasează existenţa fizică şi morală spre ateismul saducheic sau epicureismul lumesc. Moleşeala lenevoasă duce pe orice om pe o altă cale decît pe cea a adevăratei lupte pentru desăvîrşire morală şi spirituală." (8 iulie 1973).

Aşa cum rezultă din rînduielile de mai sus, educaţia „simţualităţii prin măsura necesarului" şi „ordonarea morală a interiorului individual prin cuget şi faptă", înseamnă echilibru şi simplitate «reştină, o viaţă dusă în duh evanghelie. Teoretic, uşor de spus şi lesne de înţeles, dar practic anevoie de îndeplinit. Ei bine, semnatarul acestor rînduri, care a dactilografiat această pravilă, în versiunea întîi şi a stat pe lîngă autorul ei mai multe vacanţe mari şi mici, din 1956 pînă în 1959, cu întîlniri şi largi discuţii confidenţiale, pînă în 1973, ar putea să dezvolte un capitol aparte privind modul de viaţă, pornind de la programul de lucru zilnic, procurarea şi pregătirea exclusiv personală a alimentelor, croitul şi confecţionarea cu mîna lui a lenjeriei şi hainelor preoţeşti şi ajungînd pînă la modul simplu şi sărăcăcios de primire a celor mai preţuiţi oameni de cultură din Biserică şi societate, care-1 vizitau. Aş putea să insist nu din dorinţa de senzaţie sau dintr-un sentimentalism supărător, ci dintr-o năzuinţă de a exprima complexitatea şi dificultăţile practice, conjuncturale, în cursul unei vieţi trăite simplu şi creştineşte, nerenunţînd nici la rigorismul monastic, nici la asimilarea elementelor funcţionale de cultură modernă ce conduc la îmbogăţirea informaţiilor şi diversificarea vieţii elevate, spirituale, persistînd în esenţă în trăirea celor trei voturi monahale asumate. Voi renunţa la astfel de evocări, pentru a lăsa locul în continuare, însemnărilor discret făcute în amintitul Jurnal, rezervîndu-mi rolul de martor ocular, gata să răspund oricui despre veridicitatea şi autenticitatea lui.

Iată ce consemnează Ia 12 decembrie 1970 : „După ce am închis şantierul (la Biserică), îmi caut de cele necesare. De exemplu, azi, sîmbăta: Ia ora 5,15 a sunat ceasul deşteptarea; la 535 am ascultat buletinul meteorologic la Radio Chişinău. Am făcut focul şi am pus orez la fiert. La 6,00 am ascultat un buletin de ştiri, apoi am citit în Analitica Secunda de Aristotel, pînă Ia ora 7,00, cînd iarăşi am ascultat un buletin de ştiri, după care am continuat să citesc din Aristotel pînă la ora 9,00. De la ora 9,00 la ora 10,00 am scos cofragul de la gardul de nord al bisericii, apoi am aşezat sticla pentru ferestrele bisericii. De la 12 -13,oo masa;

de la 13-15,oo am scos cofragul de pe ambele părţi ale gardului de nord. De la 15,00 la 17,00 am scos cofragul de la tocul uşii mari externe şi am tăiat geamul de deasupra ei. La 17,15 mi-am copt cartofi şi mi-am fiert morcov, pătrunjel, etc, pentru supă. între timp am citit din Aristotel, iar la 10,40 rugăciunea şi culcarea."

„Anul trecut- va nota la 21 I 1971- a venit la mine un preot orăşean şi între altele a spus de cuierul meu, punîndu-şi haina în cîrlig, cum că nu-i frumos, dar e practic. Tot în acelaşi spirit prietenesc i-ara răspuns cum că cuierul e după stăpîn. Dacă el ar fi scump, tot acelaşi serviciu mi-ar face. Dar pe lîngă raţionamentul practic, eu mă călăuzesc şi de unul mai înalt. Dacă ar veni la mine un bogătaş, sufleteşte n-ar avea de ce să se smintească, dar dacă ar veni un sărac- şi de aceştia sînt şi vin mulţi- s-ar sminti dacă ar vedea lux. Pe unul dintre aceştia apăsaţi de greutăţile sărăciei, şi care mi-ar cere sfatul, în cazul că eu îl voi sfătui să rabde cu curaj şi cu credinţă, el ar asculta cu urechile, iar cu ochii ar înregistra ustensilele luxoase şi după ce ar pleca şi-ar zice: „Da, să rabd, dar el rabdă? Iată cît de luxos trăieşte! Oare aşa au trăit Sfinţii Apostoli?" Faptele pe mulţi i-au pierdut, indiferent dacă ele au fost esenţial imorale sau aparenţa lor i-a îmbrăcat în haina imoralităţii, care procură sminteală celor slabi. Prin aceasta nu înţeleg o modestie făţarnică, ci o purtare corectă faţă de Dumnezeu şi de oameni, iar faţă de bunurile materiale să mă folosesc cu măsură, conform canoanelor şi legilor umanitare, în aşa fel încît să nu-mi lipesc inima de ele. Banii îi posed ca şi cum nu i-aş avea; îi folosesc cît mi-e necesar; cam 100-200 lei pe lună, iar restul îi depun la cecul Iui Dumnezeu, oferindu-1 bisericii şi celor cu adevărat săraci, iar nu pomunagiilor. Mi-am făcut acest bîrlog de casă ca să mă adăpostesc ca şi melcul, şi dacă va veni vreun sărac cu duhul să nu-şi piardă comoara inimii sale, din pricina celor văzute la mine. Cine caută să dobîndească frumuseţe de la Dumnezeu, trebuie ca mai întîi să se curăţe de urîţenia inimii sale. Mulţi, mai ales din cei fără orizonturile vieţii duhovniceşti, deschid vorba întrebîndu-mă dacă nu-mi este urît şi nu simt nevoia de conversaţie. Eu le-am răspuns că niciodată nu sînt singur şi că zilnic stau de vorbă cu mulţi... Eu nu ştiu ce-i plictiseala. Unii obiectează că e foarte greu să-mi fac mîncare, să-mi spăl, să-mi fac curăţenie, etc. Eu le-am răspuns că

Dumnezeu a înzestrat pe om cu posibilităţi suficiente pentru orice trebuinţă a strictului necesar. Pentru mine este odihnă mintală ca în puţin timp să-mi fac mîncare, ca o oră sau două să-mi spăl, etc. Şi în plus, ducă aş apela la mînă străină, ar însemna să-mi pierd independenţa, adică să mă fac dator altuia în chip real sau aparent. Zicala populară „vai de cel ce se scarpină cu mîna altuia" e adevărată. N-aş putea face economie plătind celor ce mă servesc, ei mi-ar face socoteală la ceea ce mai rămîne şi ar dori să le dau tot şi astfel ar trebui să umblu după alte cîştiguri şi de aici păcătoasa lăcomie care ar lăsa deschisă portiţa poftelor de cîştig, ce cu greu s-ar mai închide."

„Orice om poartă în sine duelul contradicţiilor păcatului şi virtuţilor, atmosfera socială a lumescului trufaş caută să înăbuşe duhul cel curat al virtuţii închinate Domnului, dar, cînd se măsoară totul cu lanţul poruncilor evanghelice în focul luptei contradictorii, trebuie să rămînă ca o stîncă neclintită adevărul şi dreptatea închinate Tatălui Ceresc. Cancerul omenescului din preotul slujitor este lăcomia, iar uneltele ei sînt minciuna şi trufia."

încă de la începutul anului 1973 şi după aceea, în însemnările sale apar aluzii şi prevestiri asupra unor posibile telegrame cereşti, prin care i se transmite vestea chemării sale la Dumnezeu. „La 23 mai 1973 am terminat de citit pe îndelete tot Vechiul Testament, lectură începută la Florii, 22 aprilie 1973... Poate că de acum încolo aceasta va fi ultima citire-bloc a Vechiului Testament, căci soarele vieţii mele merge către asfinţit." Dar mai înainte de această presimţire, într-o seară a compus o rugăciune- meditaţie al cărei conţinut a fost determinat de planul unor acţiuni multilaterale de pustiire a sufletului şi fiinţei umjfne: „Doamne, Doamne, cer să luminezi mintea oamenilor şi să-i convingi pe cei ce caută convingere, arată-le pe cei ce se complac în rătăcirea simţurilor şi a cugetelor... Dacă îngăduinţa Ta asupra acestei lumi este mare, apoi în sfatul Providenţei Tale Tu nu poţi s-o laşi să ia aspectul neglijenţei întru a o părăsi spre ruinare... îmbracă, Doamne, măsura puterii Tale şi arată lumii tocmai ceea ce ea doreşte, ca să ştie şi să vadă, dar această dorinţă îi este furată de stăpînitorul lumii acesteia, care a făcut din binele dorinţei răul suferinţei, din darurile Sfintelor Tale Taine o lumină, nu cu propria lor putere, ci cu răvăşirea credinţei condusă de slujitorii păcatului... Prin Tine ocîrmuiesc împăraţii şi prin pronia Ta popoarele primesc de la conducătorii lor binele dreptăţii, pe care ele îl cer prin faptele lor, fără ca acei conducători să aibă mintea limpede în tot ce fac şi fiecare supus şi toţi laolaltă să-şi dea seama că faptele lor aduc conducători după măsura meritelor lor. Doamne, Doamne, prea mult s-a organizat răul gîndirii în lume, şi această cugetare înstrăinată de Tine mereu sporeşte, spre a înşela chiar pe cei aleşi... Mulţi dintre purtătorii Tăi de har şi dar, au rămas ameţiţi numai pentru cele dăruite şi văzute, numai pentru cele simţite şi gustate, nu întru cele ce harul i-a chemat şi darul i-a înzestrat, ci şi-au lipit inima, trup şi suflet, de mantia slavei deşarte, încît numai cu numele poartă semnele credinţei, iar cu faptele slujesc veacului lumesc. Neştiinţa şi necredinţa fac prăpăd chiar între cei ce ţin în braţe Sfînta Evanghelie, iar înşelăciunea orbeşte şi de voie, şi fără de voie pe toţi cei ce nu văd nici la stînga, nici la dreapta, cum că lumea aceasta toată este făptura Ta, şi că făptura are datoria să Te cunoască pe Tine, Făcătorul şi Părintele tuturor.

Mai întîi iartă-mă, Doamne, de tot ce am greşit cu fapta şi cu gîndirea şi-mi binecuvintează mărturisirea sub puterea slavei Tale, care face toate cîte vrea, în măsura în care folosul se distribuie pentru toţi şi pentru toate! Amin." (martie 1973)

Cred că această rugăciune trebuie recitită pentru a o înţelege în toată complexitatea şi tragismul ei şi o pot trăi numai aceia care îşi reconstituie, fară să fl fost cumva implicaţi, în acel furios optimism diabolic, ambiţios fară precedent în urcuşul său funest de a perverti şi ruina tot ce este românesc, creştinesc şi sănătos pe firul neîntrerupt de milenii al spiritualităţii noastre.

Optimist totuşi în intimitatea concepţiei sale, deşi în anul 1973 sănătatea îi este tot mai des încercată, sufletul neobositului călugăr nu-şi găseşte odihnă, fiindcă într-o însemnare din 12 iulie 1973 năzuia într-o organizare a bibliotecii personale, ca apoi să poată lucra la „Comentariul Evangheliilor." „Acum lucrez la „Călăuza noutestamentară" şi îndată ce o termin de redactat, voi începe „Comentariul Evangheliilor", rugîndu-mă Domnului Iisus ca să-mi prelungească viaţa pînă ce-1 termin, ca să las gîndurile mele celor ce vor căuta pe Domnul, şi vor dori să-şi cureţe sufletul de patimile vătămătoare, spre a deveni oameni noi, după Evanghelia Domnului Iisus." Dumnezeu, în schimb, în planul Său tainic, îi pregătea chemarea în lumea nemuririi... ceea ce s-a întîmplat la 14 noiembrie 1973.

Multe din gîndurile sale referitoare la textele evanghelice au fost totuşi împărtăşite simplu şi cu curaj în nenumărate şi-n diverse ocazii: după Slînta Liturghie, la înmormîntări, cununii, botezuri, etc, la mănăstiri, în biserici din oraşe sau din sate, chemat sau aliat în trecere. Adînc cunoscător al învăţăturilor teologice, cu întinse lecturi exegetice din Sfinţii Părinţi, cuvîntările sule erau concepute şi transmise cu o rară economie verbală, cu puterea unei sinteze de proverb, expresivă şi plastică, chiar poetică uneori, şi cu forţa convingerii izvorîtă dintr-o trăire şi o experienţă personală incontestabilă. Scopul cuvîntului său nu era să cîştige admiraţie sau aplauze deşarte, ci să semene cu adevărat în ogorul sufletesc al omului sămînţa perenă a Evangheliei niîntuitoare.

în finalul acestor înseninări, rugămintea adresată cititorului este de a nu se opri la un fragment sau la o atîrmaţie din gîndurile de mai sus, pentru a aprecia pe arhimandritul Nicodim Sachelarie, ci de a se informa în ansamblul vieţii şi activităţii desfăşurate în mănăstire, în şcoala teologică şi în calitate de ctitor al Bisericii din satul său natal, fără să ignore locul, greutatea şi timpurile prin care a trecut. De aceea modesta sa locuinţă, ascunsă ca o peşteră din munte, ar merita să fie amenajată ca o casă memorială, mărturie a unor urme ale unui om al Bisericii noastre Ortodoxe, despre care, poate, se va mai scrie din respect pentru valoarea sa, implicit pentru stimularea şi îmbogăţirea vieţii noastre sufleteşti.

Pr. Neculai V. Abaza Seminarul Teologic din Buzău.

Odihneşle, Doamne, cu drepţii sufletul arhimandritului Nicodim Sachelarie care cu sudoarea frunţii şi dragostea inimii ne-a adunat la un loc legile, dogmele şi canoanele Dumnezeieşti ca să vedem cine am fost, cine suntem şi ce ar trebui să fim!

Se cuvine ca fiecare elev de seminar, student teolog, cântăreţ de biserică, preot slujitor al altarului, orice creştin drept măritor al Bisericii Ortodoxe, intelectual şi lucrător al pământului, să cunoască învăţătura, rânduielile şi credinţa noastră sfântă şi mântuitoare pentru a le face să vieze în toate zilele.

Ca ierarh al Bisericii doresc să veghez cu toată grija pentru a fi cunoscute, înţelese şi aplicate toate aceste rânduieli.

Pravila Bisericească o consider ca un balsam pentru viaţa noastră creştină, care dintotdeauna a fost pusă la grele încercări.
alini c episcopul Argeşului
TABLA ŞI INDICELE DE MATERII
Capitolele sînt precedate de cifre latine şi urmate de primele numere ale cuprinsului capitolului, iar după punct şi virgulă, urmează numerele paragrafelor în care se mai vorbeşte, mai mult sau mai puţin, despre subiectul capitolului.

Pentru uşurinţă, între capitole, s-a introdus indicele alfabetic, fiecare fiind urmat de numerele paragrafelor, în care problema se lămureşte.
Ahstinenţă, vezi înfrînarea

Acatist 1572

Acheldama 860

Acoperămînt funerar 1400

Acuzat v. pîrît

Acuzaţii capitale 1059,1121

Acuzator v. pîrîtor

Adam creiat 660,680-683, 691

Adevărul 696-701, 921, 959, 1021, 1117, 1126, 1287, 1388, 1340. 1415.

Adevărul şi legătura bis. 14-17, 34, 48-53, 245-255; - în nesiguranţă

Adeverinţa pentru hirotonie 877

Adopţiunea 341

Adulter v. curvia - preacurvia

I. Adventiştii 1-2

II. Afaceri lumeşti 3-10

III. Afurisirea 11-17, 49, 88, 114, 120, 134, 146, 251, 271, 275,
287,294,

309, 314, 349, 371, 418, 431, 443, 449, 452, 491, 517, 544, 586, 589-591,603, 617,638,639,654, 647,717-736,772-776, 782,805,810, 839, 981, 969, 1038-1045, 1097, 1128, 1135, 1173, 1186, 1191, 1341, 1372, 1426, 1427, 1480, 1523, 1537-1539, 1542, 1620, 1690, 1738, 1739, 1817, 1856, 1857, 1872-1874, 1910, 1932, 1975, 1976, 1979, 1981,1992,2051.

Afurisirea clericilor 412,414,423,586,774-776,893,905,

Agapele 1828-1530.

IV.- Agheasmă 18-19, 526,725.

Agnet (v. liturghisirea) accidentat 988,1205,1240,1247,1275, _ pierdut 1203-1210,1240. Alegeri v. hirotonia. Ajunarea v. postul Ajunul Botezului 1559,1613,1614. V. Altarul 20-27,160,563-569,572,1207
Alexandria biserica 1637,1641. Amestecarea de nume v. căsătoria

VI. Amulete 28-30,264, 2058

VII. Anafura 31-36, 526,725.

VIII. Anatema 37-40, 11, 87, 114, 139, 158, 215, 346, 488, 446,
575, 579, 582, 608, 621, 648, 650-652, 655, 657, 660-691, 760, 761,
779, 839, 929, 930, 1009-1011, 1045, 1072, 1178, 1343, 1344, 1430,
1544,1545,1617,1661,1688,1737,1784,1990.

IX. Animale necurate 41-43, - în biserică 156.
Antidoron v. anafora

X. Antimisul 44-47,168.
Antiohia biserica 1637.

Apa botezului înlocuită 1492.

Aparenţele 764,765,778,779,872,1938-1940

Apocatastaza 675, 677,683-691

Apocrife v. Scriptura

Apolisul caterisitului 317,401-405

XI. Apostazia clericului 48-58,608.

XII. Apostazia mireanului 59-83, 739,745, 870, 1214, 1288,
1292-1299,1385

XIII. Apostazia monahului 84-90,
Apostolii sfinţi 1723
Apostolicitatea patriarhiilor 899.
Aprecieri 1121-1124.
Aproapele 750,751, v. iubirea.
Arendarea celor biseric.7,105-112.
Arhidiacon 808, 839.

Arhiereu v. hirotonia arhiereu - slujba 1198,- duhovnic 702-703.