-Cel ce s-a lepădat de Hristos fără de nevoie se va putea împărtăşi numai la sfîrşitul vieţii - Trebnic, p. 515.
APOSTASIA MONAHULUI
-Apostasia monahului este lepădarea de jurămintele făcute sărbătoreşte în faţa Sfîntului Altar şi a slujitorilor Domnului şi care se întoarce iarăşi în slujba lumii. Foarfecele tunderii şi îmbrăcămintea monahală "din mîna lui Dumnezeu le-a luai", iar făgăduinţele sale au fost scrise în cartea aleşilor Săi de îngerii Domnului. Lepădarea de ele, este cea mai grea apostasie, deoarece Scriptura zice: "Nici un om închinat Domnului prin făgăduinţă nu poate fi răscumpărat, ci va fi omorît" (Lev. 27, 29). Deci monahul apostat este un sinucigaş duhovnicesc şi de aceea, el nu mai poate fi primit la nici o taină a bisericii. Preotul care l-ar cununa, se canoniseşte după cele zise de Domnul: "Vai de fiii răzvrătiţi, care iau hotăriri fără Mine, fac legăminte care nu vin din duhul Meu şi astfel, îngrămădesc păcate peste păcate" (Isaia, 30,1; Vezi: Făgăduinţa, Jurămîntul).
-"Pre cel ce a lepădat sfînta schismă monahală şi nu se pocăieşte, nu se cade a-l primi nici în casă măcar, ci să fie alungat" - Sf. Nichifor, 25.
-"Dacă vreun monah va lepăda sfintul chip şi va mînca came şi-şi va lua femeie, dacă nu se va întoarce, unul ca acesta se cuvine a-l da anatemii, apoi să se îmbrace cu sila şi să se închidă în mînăstire" -Sf. Nichifor, 35 (Pateric, pg. 318, 324,410,41,459).
-"Iar de se va lepăda călugărul de viaţa călugărească, dintru aceea ce s-a făgăduit lui Dumnezeu înaintea îngerilor şi a oamenilor şi iarăşi se va întoarce la viaţa mirenească şi va lepăda călugăria şi se va duce, ca un cîine întoreîndu-se la borîtura lui, unii ca aceia de se vor întoarce şi vor veni la pocăinţă, şase ani - de va fi chipul cel mic - iar de va fi cel mare, să aibă pocanie zece ani" - PGG, 82 (Vezi: Anatema).
- "Călugărul sau călugăriţa de vor lepăda sf. chip şi se vor însura, aceea nu se cheamă însurare, ci cu/vie, sau mai vî/tos preacurvie (căci adevărata lor nuntă este călugăria), pentru aceia să fie fără de biserica lui Hristos şi afurisiţi, pînă ce-şi vor veni întru pocăinţă; iar de se va înlîmpla să moară în păcat, fără pocanie, să nu fie îngropaţi (în cimitir), nici slujiţi, nici pomeniţi (la parastas), pentm că sînt străini de creştinism" ILT, 123.
-"Călugănil care va lepăda sf. chip şi nu va vrea să vină întru pocanie ca să se îndrepteze, pe acela nici să-l bage în seamă cineva, nici să se împrietenească cu dînsul, ci numai să-l tot blesteme şi să-i zică anatema" - ILT, 123.
90.-"Cînd se va pocăi cel ce a lepădat călugăria şi de-l va primi
vlădica sau egumenul lui, acela de vafi avut cinstea preoţiei, atunci nu se
va mai putea bucura de cinstea pe care a avut-o ca preot" (căci clericul .
care curveşte, se cateriseşte) - ILT, 125.
xrv. ARMENII
-Armenii au fost ortodocşi pînă, în secolul al Vl-lea, fiind creştinaţi de Grigorie Luminătorul ( + 332). La sinodul din Tvin, 596, ei s-au despărţit de ortodoxie. La sinodul al V-Jea ecumenic 680, 692, ei au fost condamnaţi în canoanele 32, 33, 56, 81, 99 şi astfel au devenit eretici. Cei ce se convertesc, se primesc la ortodoxie prin catehizare şi ungere cu Sf. Mir, sub povaţa episcopului (Vezi: Dogmele).
-Doctrina armenilor: a) Iisus Hristos a avut numai o fire, cea dumnezeiască (monofizism), nu două firi, cum mărturisesc ortodocşii (diofizism). Recunosc numai primele trei sinoade ecumenice; b) Iisus a avut trup aparent (dochetism), de aceea adaugă la Trisaghion..."Ce/ ce te-ai răstignit"... (VI ec. 81; Ioan 4, 2); c) liturghia o fac numai cu vin (VI ec. 32); d) la botez nu ung cu untdelemn pe cel botezat, iar Sf. Mir îl sfinţesc după alte rînduieli; înlătură pericope din Sf. Scriptură, etc.
XV.
ASOCIAŢIILE
93. - Sub conducerea canonică a bisericii (Apost. 39; IV ec. 4, Am. 9) se pot înfiinţa anumite asociaţii, pentru a căror organizare se cere: a) să aibă scop religios şi moral-social; b) comitet de conducere; c) mijloace sigure şi suficiente; d) statute de stat, cu perspective de reală utilitate publică bisericească ( Vezi: Sinodul, Neascultarea).
XVI.
ASUPRIREA
94. "Asuprirea, de obicei, este păcat strigător la cer şi cel ce asupreşte pe altul, atrage asupra lui urgia lui Dumnezeu prin pedepse venite asupra sa de la aproapele, de la fenomenele naturii, de la împilările sociale, ş.a. "Iată că strigătele israeliţilor au ajuns pînă la Mine şi am văzut suferinţele pe care le aduc asupra lor Egiptenii" ( Exod 3, 9). "Să nu faci nedreptate celui străin şi să-1 asupreşti... să nu asupreşti pe văduvă şi pe orfan, căci dacă ei vor striga către Mine după ajutor, Eu îi voi auzi şi mînia Mea se va aprinde şi te va nimici cu sabia războiului, iar femeia ta va rămîne văduvă şi copiii tăi orfani" ( Exod 22, 21- 24; Deut. 24. 10-15; Maleahi 3, 5; lacov 5, 4; Sirah 35, 7-24). Asupritorul nu poate fi iertat fără a despăgubi pe cel năpăstuit şi a se îndepărta cu desăvîrşire de la păcat (Vezi: Canonisirea).
XVII.
AUREOLA SFINŢILOR
95.- Sfinţii s-au călăuzit în viaţă după "gîndul lui Hristos" (l Cor.
2, 16) şi astfel, gîndul Legii Domnului după care au cugetat ziua şi
noaptea (Ps. 118, 55-56) le-a luminat mintea ca să înţeleagă care este
lărgimea, adîncimea şi înălţimea cunoaşterii... (Efes. 3, 18-19). Acest
gînd, după cum s-a exteriorizat Moise (Exod 34, 29) la Iisus, pe
muntele Taborului, aşa s-a exteriorizat şi la sfinţi, prieteni ai lui
Dumnezeu (Iacob, 2,23), încît, pictura bisericească le înconjoară capul
cu aureola luminii dumnezeieşti, ca semn distinctiv, faţă de
muritorii obişnuiţi. Aureola persoanelor Sfintei Treimi este
despărţită în trei, simbolul treimic, avînd literele cuvîntului ON = Eu
sînt Cel ce sînt (Exod 3,14). Aureola lui Dumnezeu-Tatăl este întreită
prin unitatea triunghiului, ca Cel ce este din veşnicie Născător al
Fiului şi Purcezător al Sfîntului Duh (Sim. Tes. IX, 18).
XVIH.
AUTORITATEA DISCIPLINARĂ
-Autoritatea bisericească şi lumească au izvorul în voinţa lui Dumnezeu. Autoritatea bisericească lucrează conform cu legile bisericii pentru mîntuirea sufletului şi cine nu i se supune este pedepsit, căci Domnul a zis: "Cine asadtă de voi, de Mine asadtă şi cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă şi de Cel ce M-a trimis pe Mine" (Luca, 10,16; Mat. 10,40; Ioan 5,23; 12,30). Autoritatea lumească este sub conducerea providenţei (III Regi 29,20-23) şi ea trebuie respectată, ca o slujire a lui Dumnezeu, chiar de ar fi socotită rea, căci răutatea autorităţii este provocată de răutatea supuşilor. Cine se împotriveşte ei, pe dreptate va fi pedepsit (Rom. 13, 1-8).
-"Stăpînirea lumească se întemeiază pe forţă. Uneori, conducătorii se substituie scopului instituţiei bisericeşti, plămădit din voinţa tuturor membrilor. între persoana înaltelor autorităţi şi între fiecare membru, sînt persoanele intennediare care servesc ca ochi, urechi şi mîini şefilor lor. Rolul lor este mare, fiindcă subalternii lui buni, fac mare pe şeful lor, iar cei nevrednici îl nenorocesc. însă, cînd şefii nu sînt superiori ca înţelegere şi acţiune practică, subalternii suplinesc capul şefilor şi astfel, instituţia şi cei mici cad pradă dezordinei şi nedreptăţii,* mai mult sau mai puţin tragice. Căci a stăpîni cu putere şi cu banul nu înseamnă să stăpîneşli cu adevărat: aşa ceva este o domnie a făgăduinţelor, sau a ameninţărilor, ori dacă, la drept vorbind, o astfel de domnie nici nu se poate numi o domnie adevărată, apoi tot aşa* de puţin se poate spune că slujim lui Dumnezeu, cînd Ii slujim pentm una dintre cele două pricini pomenite mai SUS"(Ca basila, V. Hs. IV, 9).
99.-"Episcopul trebuie să aibă grijă de toată averea bisericească
şi s-o chivernisească bine, ca şi cum ar fi supravegheat de Dumnezeu;
însă, nu-i este îngăduit să-şi însuşească lui şi ceva din ea. Dacă nidele
sale vor fi sărace, să le dea milostenie ca la nişte săraci, dar să nu
vîndă cele ce sînt ale bisericii la nidele sale, sub motiv că au nevoie" -
Apost. 38.
-"Să se cunoască de la început care este averea proprie a episcopului (dacă ar avea ceva cînd a fost hirotonit arhiereu) şi care este a bisericii, (a episcopiei), pentru ca la moartea sa episcopul să aibă putere a lăsa cele ale sale, cui şi cum va voi, pentru ca cele ale episcopului să nu sufere (pagube), fiind amestecate cu cele ale bisericii, în caz că episcopul ar avea soţie, copii, rudenii sau casnici. Căci este drept înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, ca nici biserica să nu sufere vreo pagubă, din cauza nerecunoaşterii averii episcopului, nici episcopul, sau rudele lui să nu fie nedreptăţite, sub motiv că averea este a bisericii si astfel rudele lui să ajungă la judecată şi pomenirea lui să fie acoperită de ocară" - Apost. 40.
-"Hotărîm ca episcopul să aibă stăpînire pentm a putea gospodări averea bisericii, căci dacă lui i s-a încredinţat sufletele scumpe ale oamenilor, cu alît mai mult el trebuie să dispună asupra banilor, ca toate să se cîrmuiască potrivit cu vederile lui, iar celor ce au nevoie să li se dea prin presbiteri şi diaconi, cu frică de Dumnezeu şi evlavie. însă, se va folosi şi el de toate acestea dacă are nevoie pentru trebuinţele sale, ospătînd şi pe fraţii care-i vin ca oaspeţi, ca să nu ducă lipsă. Legea lui Dumnezeu, prevede ca toţi cei ce slujesc altarului, de la altar să se hrănească, fiindcă nici ostaşul cît stă sub arme, nu este lipsit de simbria sa" (i Cor. 9,7 -13) - Apost. 41.
-"Nu le este iertai clericilor, ca după moartea episcopului lor să răpească lucrurile care-i aparţin lui, după cum s-a interzis aceasta şi la vechile canoane ( celor ce le iau în primire, pentru păstrare). Cei ce vor face aceasta, să se primejduiască din treapta lor"- iv ec. 22.
"Deoarece sîntem informaţi că in unele biserici, episcopii administrează averea Bisericii fără economii, s-a hotărît ca fiecare episcopie să aibă iconom din clend ei, care va administra averea bisericească după îndrumările episcopului său, penlni ca gospodăria Bisericii să fie corect administrată şi fără risipă, iar preoţia să nu ajungă la defăimare. Dacă episcopul nu face aceasta, să fie supus judecăţii canonice" - IV ec 26.
- Nu este iertat nici unuia dintre mitropoliei, ca la moartea episcopului său să ia sau să-şi însuşească ceva din lucrurile aceluia, sau din cele ale bisericii lui, ci toate să fie puse sub paza bisericii căreia răposatul era înainte-stătător pînă la promovarea altui episcop, afară de cazul, cînd nu au rămas clerici în acea Biserică. Atunci mitropolitul le va păstra pe acestea neîmpuUnate, toate prcdîndu-le episcopului care se va hirotoni - VI, ec. XS.
-"Toţi sînt datori să păzească toate sfintele canoane, precum şi pe cel ce precizează că la fiecare biserică să fie econom. Dacă fiecare mitropolit pune econom la Biserica sa, bine este, iar de nu, episcopul Constantinopoluhii are drept să prohirisească iconom la acea Biserică, cu de la sine putere. De asemenea şi mitropoliţii au dreptul să pună iconomi la bisericile episcopilor supuşi lor, dacă ei nu o fac (Adică dreptul de devoiuţie). Aceasta să se aplice şi la mînăstiri" - vii ec. 11.
-"Fiindcă în urma nenorocirilor iconoclaste, care au venit asupra bisericilor din pricina păcatelor noastre, unele case sfinte, episcopii şi mănăstiri au fost risipite şi făcute localuri de rînd de către unii oameni, dacă cei ce le deţin vor să le înapoieze pentm a servi vechii lor destinaţii, ei vor face o faptă bună; iar de nu, dacă vor fi clenci să se caterisească, dacă vor fi monahi sau mireni să se afurisească ca unii care sînt osîndiţi de Tatăl, de Fiul şi de Sfînliil Duh şi după moarte să se ducă acolo unde viennele nu moare şi focul nu se stinge (Marcu,4446), căci se împotrivesc învăţăturii Domnului
•care zice:
"Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negustorie" (Ioan 2, 16) - VII
ec.l.
107.-" Averea Bisericii, pe care presbiterii au vîndut-o în lipsa
episcopului, Biserica are dreptul să o ceară înapoi; dar aceasta rămîne
în chibzuinţă episcopului (nou venit), dacă se cuvine să mai restituie
preţul celor cumpărate, sau nu, fiindcă de multe ori, cele vîndute (în
timpul cît le-a ţinut), au adus cumpărătorilor mai mult cîştig, decît
preţul plătit la cumpărare" - Ancira, 15.
-"Averea Bisericii trebuie să se păstreze pentm nevoile bisericii cu toată grija, cu conştiinţă curată şi cu credinţă în atotştiinţa şi judecata lui Dumnezeu. Aceasta se cuvine a se chivernisi sub chibzuiala şi îndrumările episcopului, căniia i s-a încredinţat popond şi sufletele celor ce alcătuiesc comunitatea Bisericii. Presbiterii şi diaconii trebuie să cunoască bine (întocmind inventar) care este averea Bisericii episcopale şi nimic să nu fie tăinuit, pentm că de va muri episcopul, întreaga avere a episcopului să fie bine cunoscută, fără a se pierde ceva din ea şi nici averea personală a episcopului să nu sufere, fiind socotită ca a bisericii episcopale. Căci este drept şi plăcut lui Dumnezeu, cît şi oamenilor, ca cele ce aparţin episcopului să le lase oricui va voi el; iar cele ale bisericii să se păstreze pentm ea. Biserica nu trebuie să sufere vreo pagubă şi nici episcopul să fie lipsit de bunurile sale, ca şi cum acestea ar fi ale bisericii. Moştenitorii lui nu trebuie să ajungă la procese şi prin acestea el să fie defăimat după moartea sa" - Ant. 24.
-"Episcopul trebuie să aibă stăpînire asupra lucnirilor bisericeşti, cu toată evlavia şi frica de Dumnezeu. El poate să se folosească de toate cele trebuincioase lui, dacă ar fi lipsit, precum şi pentm ajutarea fraţilor care găzduiesc la dînsul, pentm împlinirea nevoilor lor, după dumnezeiescul Apostol, care zice:" Avînd hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea ne vom îndestula" (I Timotei 6, 8). însă, dacă nu se îndestulează cu atîta şi episcopul ar schimba destinaţia averii episcopale pentru trebuinţele familiare (ca nepoţi, rude, etc) şi veniturile Bisericii, sau rodurile ţarinilor nu le-ar chivernisi cu ajutorul presbiterilor şi al diaconilor - ci ar însărcina pe rudele, sau fraţii, sau fiii săi, ca astfel, prin unii ca aceştia să păgubească pe nebăgate de seamă gestiunea Bisericii, acel episcop va trebui să dea seamă în faţa sinodului. în caz că episcopul ar fi învinuit de complicitate cu presbiterii săi de a-şi însuşi veniturile episcopiei provenite din recoltele ţarinilor, sau alte venituri pe care şi le-ar însuşi spre paguba ajutorării săracilor, provocînd defăimarea şi ocara pentru gestiunea bisericii şi pentru ei înşişi, unii ca aceştia vor fi aduşi la ordine prin cercetarea Sfîntului Sinod - Ant. 25.
-"Episcopii şi clericii să nu lase nimic din averea lor celor ce nu sînt ortodocşi, chiar dacă ar fi rudenii ale lor. Episcopii sau clericii, precum s-a zis, să nu lase ereticilor nimic din averea lor, nici prin donaţie" - Cart. 22.
-"Aşijderea, s-a hotărît ca: nimenea să nu vîndă averea bisericească, şi dacă vreun bun bisericesc nu ar avea venituri şi vreo nevoie mare ar sili, aceasta să se arate celui ce stă în fruntea eparhiei şi, împreună cu numărul hotărît al episcopilor, să se hotărască ce este de făcut. Iar, dacă ar sili o nevoie atît de mare a Bisericii, încît să nu se poată sfătui înainte de a vinde, atunci episcopul să cheme spre mărturie măcar pe episcopii învecinaţi, avînd grijă să arate sinodului toate împrejurările întîmplate Bisericii lui; iar, de nu va face aceasta, atunci vînzătorul se va arăta vinovat înaintea lui Dumnezeu şi străin de demnitatea sa proprie" -Cart. 26.
-"S-a hotărît ca episcopii, presbiterii, diaconii şi oricare alt cleric, care n-a avut avere cînd a intrat în cler, dacă şi-ar cumpăra în vremea episcopatului sau a clericalului lor ţarini, sau orice fel de averi pe seama lor, să se considere ca şi cînd şi-ar fi însuşit bunurile Domnului, afară de cazul cînd le-ar restitui Bisericii, după observaţiile primite. Dacă vor avea ceva avere din cele donate lor personal, sau din moştenirea rudelor, cu acelea să facă ce va voi. Dacă vor să-şi retragă donaţia făcută bisericii, să fie judecaţi ca nişte netrebnici şi nevrednici de slujba bisericească" (F. Ap. 5, 1-14). -Cart.32.
-"S-a hotărît ca presbiterii, fără ştirea episcopilor lor, să nu vîndă vreun lucni de-al bisericii la care au fost hirotonisiţi (ca parohi); de asemenea, aici episcopii nu pot să vîndă averea Bisericii, fără ştirea sinodului sau consiliului preoţesc. Deci, fără mare nevoie, nici episcopului nu-i este îngăduit să abuzeze de averea care aparţine Bisericii" - Cartag. 330.
-"Aşijderea, s-a hotărît ca: dacă vreun episcop ar trece cu vederea nevoile Bisericii şi ar lua moştenitori pe eretici sau păgîni, fie că sînt rudenii sau nu, să se pronunţe şi după moarte anatema asupra unuia ca acesta şi numele lui nicidecum să nu se pomenească de iereii lui Dumnezeu, nici să se poată dezvinovăţi dacă ar muri fără testament, deoarece făcîndu-se episcop, are datoria să facă cuviincioasă împărţirea averii sale, potrivit făgăduinţei sale" - Cartag. 81.
-"Astfel, prin hotărî/ea preoţimii întregi, să se aşeze alt episcop, pentm care să consimţească şi episcopul Apolo, pentm ca să cheltuiască cele ale Bisericii cu folos" - Teofil 10.
-"Văduvele, săracii şi străinii călători, să se bucure de toată odihna; iar iconomul, să nu-şi însuşească ceva din cele ale Bisericii".
XX. AVORTUL
-Avortul este uciderea pruncilor în pîntece, prin diferite mijloace. "Despre femeile care curvesc şi-şi omoară fătul în pîntece, for[îndu-se să facă ucideri, să se oprească după hotărîrea dată mai înainte, ca să se împărtăşească la ieşirea din viaţă. Dacă procedînd cu iubire de oameni, după cum am aflat, hotărîm ca (să fie oprite)»v/x'/;ie de zece ani, după treptele canonisirilor holurîte" - Ancira, 21.
-"Femeile, care iau buniieni otrăvitoare şi pieizăloarc, precum şi cele care primesc otrăvurile omorîtoare de pmnei, să se supună canonului de 20 de ani al ucigaşului" vi. ec. 9i.
119.-"Femeile, care-şi omoară copilul în pîntece prin
meşteşugire, se supun canonisirii ucigaşului. La noi nu se {ine seama
de subtilitatea expresiei de copil format sau neformat în pîntece, căci
nu se osîndeşte numai pentru copilul care va să se nască, ci şi pentm
primejdia femeii, care s-a pus pe sine în pericol de moarte, căci de
multe ori, femeile care fac astfel de încercări se nenorocesc şi mor. Pe
lîngă aceasta, se mai adaugă şi uciderea copilului, ca o ucidere după
intenţie. Pocăinţa lor nu se va întinde pînă la moarte, ci să se
primească după zece ani, însă să se aprecieze bine felul lor de
îndreptare, nu numai după mulţimea anilor, ci şi după evlavia întru
pocăinţă" - Sf. Vasile, 2.
-"Femeile care au născut in călătorie şi n-au purtai de grijă de pninc, să fie supuse vinovăţiei ucigaşului" - Sf. Vasile, 33.
-"Despre femeile de care Sf. Vasile în canonul 2 şi 18 spune că: femeile care strică copilul în pîntece cu meşteşuguri, precum şi cele care dau şi iau doctorii pentm ca să-i piardă şi să dea copilul afară, noi hotărîm ca (în condiţiile canonului 3) acestora să li se dea canonisire cel mult cinci sau trei ani" - Ioan Post. 33.
-"Femeile care fără voie au pierdut copilul, se canonisesc un an" - Ioan Post. 34.
123.-"Femeia care nu se îngrijeşte de copilul ei cu intenţie, sau din
neglijenţă avortează, să i se dea canonul pentm uciderea premeditată" -
loan Post. 36.
-"Femeia ce va bea ierburi ca să scurgă rodul trupului şi să nu nască coconi, aceea să aibă pocanie cinci ani şi metanii cîte treisute cinci pe zi. Iar de va face şi bărbatul aşa, mai rău este, nici Biserica să nu-i primească prescura lui, nici prinosul lui, de nu se va pocăi" -PBG, 20
-"Muierea care-şi va ucide pruncii la naştere cu ajutorul vrăjitorilor de bună voie, aceea întru toate zilele vieţii ei să se pocăiască. Muierea curvă ce va bea ierbi ca să nu nască, sau de va naşte şi va sugruma coconul ei, să aibă pocanie nouă ani şi metanii cîte 16o pe zi şi altele" - pbg. 20 .
-"Muierea de va zămisli şi va bea ceva ca să scurgă şi să se lepede începerea dintr-însa, să se pocăiască 8 ani şi metanii 367 zilnic. Dacă ea va muri din avort, să nu se îngroape în cimitir" -pbg. 124.
-"Femeile care-şi strică pîntecele, ca să nu mai nască copii, zece ani să se pocăiască. Doi ani să stea afară, în curtea Bisericii, trei ani să stea la -uşa Bisericii ascultînd Scripturile; alţi patm ani să stea cu catehumenii în tinda Bisericii, (adică în pronaos), pînă ce diaconul zice: "Cei chemaţi ieşiţi"...; iar un an să stea în Biserică cu credincioşii, la Liturghie şi apoi să se împărtăşească" - ILT. 21, p. 245.
XXI. BAIA.
-Baia este bună şi necesară pentru curăţenia trupului, căci el este casa sufletului, Biserica Duhului Sfînt (I. Cor. 6, 19) şi deci trebuie îngrijit. Insă, răul fiind ca un adaos nefiresc al binelui, de multe ori datoria îmbăierii - abuzivă - se transformă într-o îngrijire păcătoasă, care aduce vătămare morală pentru sine şi pentru aproapele, prin moleşire şi păcate de tot felul (I Cor.io, 32), faţă de care adevăratul creştin trebuie să fie cu luare aminte de sine (Vezi: Sminteala).
-"Nu se cuvine ca persoanele sfinţite, sau clericii, sau monahii, să se scalde în baie cu femeile şi nici vreun creştin laic, deoarece acesta este păcatul practicat de păgîni. Iar, de se va dovedi cineva făcînd acestea, de vafi cleric să se caterisească, iar de va fi laic să se afurisească" VI, ec. 77
-"Nu se cuvine slujitorilor allantlui sau clericilor (citeţ, cîntăreţ) sau monahilor să facă baie cu femei; şi nici creştinilor sau laicilor, căci aceasta este cea clintii osîndire de care se fac părtaşi paginii" l^od. 30.
-"Preotul de se va scălda, sau de va merge la baie, acela nu poate să facă Liturghie întru acea zi, nici are voie după Liturghie să se îmbăieze; nici mireanul, de se va spăla, ori va merge la baie, nu poate să i se dea dumnezeieştile Taine, nici se va pricestui, nici atunci nu poale să meargă să lase sînge, nici preotul, nici mireanul, fără numai de se va înlîmpla boala morţii într-acea zi, pătimind penlni viaţa lui" -ILT, 96.
-"Preotul cînd va merge la baie să se spele penlni nevoie sau slăbiciune, aşijderea şi călugănil, acela să nu se ungă în nici un chip, iar de se va unge, preotul acela să se părăsească de a chita liturghia 60 de zile; de va fi călugăr să se pocăiască 150 de zile şi metanii o mie în toate zilele" PBG, 51.
-"Călugănilui nu i se cade să meargă la baie, cu nici un chip, afară de vreo boală oarecare dar şi de o legătură" (plasture) - PBG. 51.
