Imanuel Wallerstein

11 „nai nucă, ale Franţei.

Ideea că o parte a muncitorilor (chiar cei * i sectoarele mai „avansate”) au putut rezista mai bine (W alpi tendinţei deteriorării salariilor, ne determina^ examinăm în ce constau pierderile diferenţiali] ocazionate de inflaţia prelungită. Pierre Vilar sugerează simplă alternare centru-periferie54 pentru a asemenea diferent„ A”^

¦ I

— Wuuu-pciiicne-' pentru a expjL asemenea diferenţe. Aceasta este totuşi o dihotomie muj prea simplă. Pentru că nu numai lucrătorii din perifejje' aceia care, în secolul al XVI-lea, în America hispanică şi Europa răsăriteană, lucrau ca zilieri, adică în sistemi! Învoielilor, sufereau aceste pierderi. O dată cu aceşti„ lucrătorii salariaţi din aproape toată Europa apuseană sufereau şi ei asemenea pierderi, poate chiar – cine ştie? În acelaşi grad cu lucrătorii Europei răsăritene („pierderea” fiind imensă în America hispanică, întrucât această arie nu se aflase anterior, niciodată, în acelaşi sistem economic). Iar J. HJBlliott apreciază că poziţia lucrătorului spaniol în acest declin a fost mai apropiată de cea a lucrătorului est-european decât de cea a lucrătorului englez55.

Astfel, dacă pe un fel de continuum lucrătorul polonez a câştigat cel mai puţin şi cel spaniol după el, iar cel veneţian, să zicem, cel mai mult, unde anume se situa lucrătorul englez, reprezentând aria semiperiferială în curs de a deveni arie centrală? Phelps-Brown şi Hopkins sugerează că un mod de a gândi asupra celor întâmplate în aceste ţări este să consideri că fenomenul de „micşorarea coşului de alimente a salariatului englez s-a datorai precumpănitor condiţiilor schimbate ale comerţului dintre fabrică şi fermă”56. Pe de o parte, modificarea raportului de schimb s-a răsfrânt preponderent asupra salariatului (cel fără pământ ori cel ale cărui venituri provenite din munca pământului erau subsidiare). Phelps-Brown şi Hopkins estimează numărul acestor lucrători salariaţi ca reprezentând deja 1/3 din populat„ ocupată a Angliei în prima jumătate a secolul”1 „ XVI-lea. „Cealaltă faţă a medaliei, cum spun ei, i„ sărăcirii lucrătorului salariat] este îmbogăţirea celor ca vindeau produsele agricole sau arendau &rn^., schimbul unor rente pe care le puteau urca” ¦ {aruncă o umbră de îndoială asupra afirma Hamilton că decalajul salariului a fost o sursă u acumulării capitalului, sau cel puţin ne atrage asupra faptului că proprietarul de pământ a fost w un intermediar cheie în procesul de acumulare

3 lotuşi, argumentul fundamental al lui Hamilton, l de John Maynard Keynes, este acceptat, a creat o redistribuire a veniturilor – una Sicată, datorită straturilor multiple ale economiei jiaie europene. Ea a fost, totuşi, o metodă de vare fiscală în sectoarele cele mai slabe din punct de politic cu scopul de a furniza o sursă de mulare a capitalului care putea fi, apoi, investit58, oprietarii de pământ, în special, au continuat să caute Modalităţi noi de extragere a dărilor de la ţărani59. Chestiunea în discuţie, să ne amintim, nu este numai aceea legată de existenţa unui profit ocazional, dar şi de faptul că inflaţia a încurajat investiţia60.

Aceasta ne determină să luăm în discuţie încă o obiecţie la ipoteza decalajului salariului, aceea făcută de John Nef. El pretinde că argumentul [lui Hamilton] este contrazis de cazul Franţei, unde, deşi a existat acelaşi decalaj al salariului ca şi în Anglia, totuşi Franţa n-a cunoscut unjMOgres semnificativ în industrie în aceeaşi perioadă61. In plus Nef precizează că nici nu are în vedere numai comparaţia dintre Franţa şi Anglia, pentru că, în termenii dezvoltării industriale, situaţia Franţei era, afirmă el, comparabilă cu aceea a sudului Germaniei şi a Ţărilor de Jos spaniole, pe când Anglia era comparabilă cu Olanda, Scoţia, Suedia şi Liege. Adică, primele au „cut un declin în comparaţie cu „perioada Renaşterii„ iar ultimele o creştere. Totuşi, lemnul şi inca eiau mai ieftine, nu mai scumpe, în Franţa decât în ^E posibil ca problema să fie aceea că erau prea această comparaţie a lui Nef anulează teza lui i numai dacă Franţa şi Anglia sunt comparate în Dacă, însă, ele sunt comparate în contextul simni „^ mondiale europene, această comparaţie pur şi iUuează nivelul salariului real al Franţei undeva al Spaniei şi al Angliei. Ceea ce putem, aşadar, ste că în cadrul economiei mondiale ca întreg a

^'uncitori^13 re

°Ptună ne r'oportiile au variat în funcţie de ţară. Situaţia ^ntnj o clasă locală interesată de investiţii ar fi „a acces la profiturile provenite din salariile

117 Pcnferie şi la profituri suplimentare din

Salariile medii (în raport cu cele înalte) existent„ J propria sa arie. Un nivel mediu al salariului era orLi întrucât, în vreme ce un nivel prea ridicat al salari (cazul Veneţiei) ar fi redus prea mult marja profitul JTi de altă parte, un nivel prea scăzut al salariului (ţJ) Franţei şi, a for dori, al Spaniei) ar fi redus dimensiu^ piefei interne pentru noile industrii. Anglia şi Olanda îu apropiat cel mai mult de această situare optimă Δ sistemul european global. Faptul că a existat o econom! Mondială, aşadar, a fost condiţia sine qua non peZ şansa ca profiturile provenite din inflaţie să poată f eficient investite în noile industrii

Astfel inflama a fost importantă atât pentru că„ reprezentat un mecanism de economii foiţate şi decid; acumulare a capitalului, cât şi deoarece a slujit repartipa inegală a acestor profituri prin intermediul sistemului, în mod disproporţionat între ceea ce am numii centrul emergent al economiei mondiale, aflat departe de periferia sa, şi semiperiferia vechilor arii „deja” dezvoltate.

Cealaltă fată a acestui tablou, pe care cititorul a dedus-o probabil din discuţiile asupra impactului inflajiei, se referă la faptul că în cadrul economiei mondiale s-a cristalizat o diviziune a muncii nu numai între muncile agricole şi cele industriale, dar chiar şi între muncile agricole ca atare. Şi, concomitent cu această specializare, s-au dezvoltat forme diferite de organizarea muncii şi moduri diferite-de stratificare, care, la rândul lor, au avut consecinţe politice diferite pentru „state”, adică în arena acţiunii politice.

Până aici am încercat să explicăm de ce tocmai Europa a fost aceea care s-a dezvoltat (mai degrabă decât, să zicem, China), de ce, în interiorul Europei, Portugalia a preluat conducerea, şi de ce această dezvoltare a trebint să fie însoţită de inflaţie. Nu ne-am coafruntat însă c chestiunea referitoare la cauza pentru care cea„ expansiune a trebuit să fie aşa de semnificativă spus, de ce crearea acestei economii mondiale a vestitorul dezvoltării industriale moderne, în y/(r)1 creapile imperiale anterioare din istoria omenirii, bazate pe un sector agricol relativ productiv P maşină politicobirocratică relativ puternică, nu aU. F^ să meargă în această direcţie? A spune că tehnolog” ^ cauza ne-ar obliga să ne întrebăm ce fel de sistem a caie a încurajat într-o aşa de mare măsură avansul

Ictfic. (Să ne amintim metafora lui Needham a unei izbucniri a tehnologiei occidentale). E-LJones şi

U/ootf consideră trăsăturile distincte ale secolului al vvi tea ca fiind rezultatul faptului că pentru prima dată orie, o creştere a productivităţii agricole a deschis ui pentru creşterea venitului real:

Una dintre cele mai puţin plăcute lecţii ale istoriei este că agriculturi tehnic avansate şi fizic productive nu produc în mod inevitabil o creştere susţinută a venitului real per copita, şi cu afât mai puţin au promovat industrializarea. Civilizaţiile antichităţii, cu agriculturile lor complexe, furnizează un punct de pornire. Niciuna dintre acestea în Orientul Mijlociu, Roma, China, Mezo-America… N-a condus către economia industrială. Tehnic, organizarea lor agricolă a fost susperbă… La fel, volumul brut de cereale produse a fost impresionant Totuşi istoriile lor sociale sunt poveşti îngrozitoare despre cicluri de producţie Oră nici o creştere durabilă a venitului real pentru masa populaţiei, nici în perioadele de ascensiune, nici în cele de declin… Faptul comun, în special pentru imperiile cu agriculturi bazate pe irigaţie, a fost imensa putere a unui aparat de stat bazat pe o birocraţie preocupată de apărarea în faţa unei ameninţări externe şi de menţinerea internă a propriilor sale poziţii. Aruncând o privire globală asupra istoriei, vei fi îndrituit să tragi concluzia că toate aceste birocraţii au tins şi au reuşit să menţină vaste societăţi ţărăneşti, lungi perioade de timp, la toate densităţile de populaţie, ţr-o stare de homeostazie virtuală'63.

I susţin că într-un atare sistem, creşterea producţiei te conduce pur şi simplu la o „dezvoltare statică”64, ţ> creştere a populaţiei care pţoduce hrana în

We menţinerii aceleiaşi repartiţii de bunuri, în P proporţii relative, către diferite clase ale existat în structura socială a economiei secoM al XVI-lea în stare să determine o >are socială diferită, care cu greu ar putea fi a homeostatică? Fără îndoială, birocraţiile de l xVI-lea n-au avut motivaţii cu totul diferite e care Jones şi Woolf le atribuie celor din ţ monHe a tr cele , ~.„Ki anterioare şi j” asemenea manieră tacât presiunile sociale au fost de tip diferit în mod concret, am putea avea ta vedere tir”!

De tensiune pe care un asemenea sistem le-a generat fot!

Clasele dominante şi ta consecinţă tipurile de şanse care un atare sistem le-a oferit pentru masa mare populaţiei. '

Am remarcat deja ceea ce considerăm a fi facta* care au determinat Europa să se extindă. Expansiunea implică propriile sale imperative. Abilitatea de a reuşi a te extinzi este bazată deopotrivă pe capacitatea de a menţine o relativă coeziune socială în interior (aceasta fiind, la rândul ei, o funcţie a mecanismelor de repartiţie) şi pe aranjamentele care pot fi fir* – munco i*AiL care asigura nuua/je mcru u susţin pe cei care produc ^ aceştia-i susţin pe cei ce procură alte materii rime. Care la rândul lor îi susţin pe cei implicaţi ta Joducţa industrială (şi desigur, ^ m^^ Industrialismul progresează, această ierarhie a serviciilor productive devine mai complexă, ultima categorie devenind din ce în ce mai rafinată). Economia mondială ta acea perie „(tm) ca ieftin, lamorTZ^l &*L*” a îfl turi, îh interiorul în cele din urmă ta miCi65. D' m n2 StateJ°r totre re„iuni * e Oraş şi zona „a*1* * l unor entităţi locale şi mai a complexitatea mmJm^T- ^^ t identificări multistrat? Fent PosiMitalea „* a forjelor politice î^f Ş1 a „^ constante regrupăn eferveLnţâ^e ^ UTH* <retină ° s (tm)? Transformări poliţă„.? A ^^”are tehnologică, la confuzie ideoloeiS L wTltan' A me^ „? Revolte care se Sf, ^^ * înfiâneze Prin acţiuni v. v~ „ „

0 clasă r'^t^cană localizată ta en

Î^^E^opâSiST13 în, d0Uă ~- -¦ Elenii PliS^Ş1^Icevam^. „ic, format

Economia mondială ta acea perioadă avea diverse tipuri de lucrători. Erau, ta primul rtad, sclavii care lucrau pe plantaţiile de zahăr şi în munci miniere lecalificate care implicau operaţii de decopertare la suprafaţă. Erau apoi „şerbii” care lucrau pe marile domenii la cultura cerealelor şi la exploatarea lemnului. Erau apoi ţăranii care lucrau pămtat ta arendă, recoltele fiind destinate desfacerii pe piajă (incluztad cerealele), şi lucrătorii salariaţi în unele sectoare ale producţiei agricole. Aceştia reprezentau cam 90-95% din populaţia economiei mondiale europene. A existat şi o nouă clasă de „ţărani liberi”. Pe lângă aceştia, a existat o mică pătură alcătuită din personalul intermediar – supraveghetori ai lucrătorilor [vechilii], meseriaşi independenţi, un număr redus de lucrători calificaţi – şi un strat subţire alcătuit din clasele dominante, ocupate cu supravegherea activităţilor pe marile domenii, cu administrarea instituţiilor majore ale ordinii sociale şi, într-o oarecare sură, cu propriul lor loisir. Acest din urmă grup a s deopotrivă nobilimea existenţă şi aristocratfa-aă (şi, desigur, clerul creştin şi birocraţia de stat). O gândire fugară ne va dezvălui că aceste categorii iţionale nu erau distribuite la întâmplare, nici afic, nici etnic, ta interiorul acestei economii te în stătu noscendi. După câteva starturi false, s-a „ izat deodată tabloul unor clase sociale noi, una de e origine africană localizată ta emisfera vestică şi e „iobagi„ divizată în H (tm).” segmente: unul

ZJ^^ZSET*şi unulf ceva m* mk>fon^ i^'occideS ^ In emisfera vestică. Ţăranii dS^Peni. Tamni; ^°m Salma^ erau „I”!„ toţi norâ'° ^ încT^, „Proveneau precumpănitor

Î^EuSLi n1*? Mgastă' în P^^ din „^PeneS ^Jfele intermediare erau la origine ^us metisu şi mUiatrii) şi erau ^

Asemenea mod de producţie inferior nu este profitabil it dacă piaţa este largă, astfel ca r*of, tu? Mk^r. Să poată fi compensat de volumul nSre aT i Tocmai dm această cauză sclavajul a mflorU î„ Imperiul Roman şi tot dintr-un atare motiv a „ instituţie capitalistă predominantă până la „¦industriale timpurii ale economii

S2L VEST? *„ – -n a sclavi/oringă ori să le în i slabe pe care şi t22 „.

Sclavii, totuşi, nu suit utili m întreprinderile mari tunci când este cerată o calificare. De la sclavi nu ne [tem aştepta să facă mai mult decât sunt siliţi să facă. De ndată ce se cere o calificare, este mai economic să găsim metode alternative de organizare a muncii, altfel costul căzut este însoţit de o foarte scăzută productivitate, produsele care se bazează cu adevărat pe folosirea intensivă a forţei de muncă sunt cele care, dat fiind că cer puţină calificare, cer şi o mică investiţie în domeniul supravegherii. Zahărul şi, mai târziu, bumbacul, au fost acelea care, în principal, au recurs la grupuri mari de lucrători necalificaţi puşi sub o supraveghere brutală69.

Cultivarea trestiei de zahăr a început în insulele mediteraneene, s-a deplasat mai târziu spre insulele atlantice, a traversat apoi Atlanticul spre Brazilia şi Indiile de Vest. Sclavul a urmat îndeaproape zahărul7„. >e măsura acestei deplasări, compoziţia etnică a clasei sclavagiste s-a modificat şi ea71. Dar de ce noii sclavi au ţ africani? Din cauza epuizării ofertei de lucrători idigeni în regiunea plantaţiilor, şi pentru că Europa avea oie de o sursă de muncă într-o regiune destul de bine pulată, accesibilă şi relativ apropiată de regiunea în i era utilizată. Dar, totodată, forţa de muncă trebuia să recrutată dintr-o regiune care se afla în afara lomiei mondiale europene, astfel încât Europa să nu ocupe de consecinţele economice pe care transferul scară mare a forţei de muncă sub forma sclavilor le * pentru regiunile furnizoare. Africa occidentală pundea cel mai bine unui asemenea scop72, epuizarea ofertelor alternative de forţă de muncă; videntă. Monoculturile impuse insulelor vedem1*”66116 Y¦ atlantice le-au răvăşit, atât din punct de ^pedologie, câţ şi în raport cu populaţia. Solul lor a „ismei p V°Vute$lLi le-au pierit (de exemplu, guanşii '^Canare), ori au emigrat, pentru a scăpa de 1 Populaţiile indiene din insulele Caraibiene au

Dispărut integral. Noua Spanie (Mexicul) a cunos dramatică scădere a populaţiei de la aproximativ1” milioane în 1519 la circa 1,5 milioane prin Brazilia şi Peru par a fi avut un declin tot dramatic75. Cele două explicaţii la îndemână ale declin demografic par a fi boala şi pagubele cultivaţilor indiene cauzate de animalele domestic^ care le creşteau europenii76. Dar exterminarea clari' forţei de muncă, în special în mine, a fost şi ea probabî semnificativă. În mod consecutiv, într-o vreme relativ timpurie, spaniolii şi portughezii au încetat să mai recruteze indieni ca sclavi în emisfera vestică şi %, început să se bazeze exclusiv pe africanii importaţi pentru plantaţiile lucrate cu sclavi. Probabil, preţui transportului de sclavi n-a adus costul la un nivel msţ ridicat decât costul potenţial implicat de prevenirea exodului populaţiei indigene rămase. În plus, aceasta se afla într-un proces de stingere rapidă.

Nivel

Cu toate acestea, sclavajul n-a fost folosit pretutindeni. Nu în Europa răsăriteană, care a cunoscut un „al doilea servaj”. Nu în Europa occidentală, care a cunoscut noi forme de „rentă” şi o creştere a muncii salarizate. Nici chiar în multe dintre sectoarele economiei Americii Hispanice, unde, în locul plantaţiilor lucrate cu sclavi, spaniolii au folosit un sistem numit encomenda. De ce n-a existat sclavaj în toate sectoarele producţiei din America Hispanică? Probabil pentru că oferta de sclavi africani, deşi destul de mare, nu era nelimitată. Şi deoarece costul supravegherii unei populaţii sclavizate indigene (volumul de muncă neindigenă sclavizatâ accesibilă pe plan mondial arătându-se a fi singura alternativă rezonabilă) în condiţiile unui grad înalt * probabilitate a revoltelor, făceau sclavia ineficienta. Aceasta a fost cauza precumpănitoare, întnicât product„ de cereale, creşterea vitelor şi mineritul cereau un mai înalt de calificare în rândul lucrătorilor de bază dec” cerea producţia zahărului. Aceşti lucrători, de acee* trebuiau compensaţi printr-o formă de organizare muncii ceva mai puţin oneroasă77. „ ţEuropa de răsărit şi encomenda în America r-~ să se observe sincronizarea – au fost considerate de m drept „feudalism„, multe controverse inutile au^ generate pentru a stabili dacă şi în ce fel aceste ~” întrucât deopotrivă „cel de-al doilea servai „ d ăări i d î Ari HispawC sau nu comparabile cu feudalismul „clasic” al î medievaleDiscuţia s-a centrat în principal întrebării dacă trăsătura definitorie a rsmului este relaţia ierarhică de proprietate a unui fief vasalului, acordarea protecţiei în bul rentelor şi serviciilor), dreptul juridic şi politic [ionilui asupra ţăranilor săi, sau constă în existenţa domenii mari pe care ţăranul este oarecum 'nstrâns„ să lucreze cel puţin o parte din an în imbul unor plăţi minime (fie în formă bănească, în i ori sub forma dreptului de a folosi pământul ntru'o producţie personală orientată spre folosinţă ori Centru vânzare). Evident, toate tipurile de combinaţii sunt isibile78. Mai mult; nu numai forma pe care o capătă ligaţia subordonării faţă de cel ce are o poziţie supraordonată este variabilă, ci şi gradul de subordonare i, cum arată Dbbb, „o schimbare a formei nu este întotdeauna însoţită de o schimbare a gradului…”79.

Din punctul nostru de vedere, înfăţişat în această lucrare, există o diferenţă fundamentală între feudalismul Europei medievale şi „feudalismele” proprii Europei răsăritene şi Americii Hispanice în secolul al XVI-lea. În cazul celui dintâi, proprietarul de pământ (seniorul) producea în primul rând pentru o economie locală şi îşi extrăgea puterea din slăbiciunea autorităţii centrale. Limitele economice ale intensităţii exploatării erau determinate, pe de o parte, de nevoia înzestrării gospodăriei e cu obiecte de lux într-un grad care să nu depăşească un anume optim social şi, pe de alta, de costurile, variabile în Mp, implicate de cheltuielile de război.

I cazul celui de-a doilea up de „feudalism”, proprietarul torul) producea pentru o economie mondială capitalistă, economice ale intensităţii exploatării erau ranate de curba cererii şi ofertei pe piaţă. Proprietarul ^menţinut la putere mai degrabă de forţa decât de ¦unea autorităţii centrale, cel puţin de forţa acesteia în °„cu lucrătorul agricoL Pentru a evita orice confuzie, vom a această formă de „iobăgie„ numind-o muncă i în sistem fiscal-comercial (coerced cash-crop labor), „avenul este imperfect* şi sfingaci.

Regimul limbii uzuale, teimenul lui Wallerstein ar suna ^1„10* Meivită m P1” m bani şi m natutâ„. Această traducere „e numai jumătate din accepţiunea conceptului, cea care se 125

I

Sistemul fiscal-comercial de aservire a muncii un sistem de organizare a muncii agricole în ^l ţăranilor le este cerut printr-un anume mecanism iuiS*l instituit de către stat să lucreze cel puţin o parte?! Timpul lor pe un mare domeniu, produsele obţinute f parţial destinate vânzării pe piaţa externă. Domeniu] e în mod firesc, „posesiunea” unei persoane particulare! T obicei desemnată de stat, deşi era în mod necesar proprietate care putea fi moştenită. Statul poate fi 1 însuşi proprietarul direct al unui asemenea domeniu d” în asemenea situapii s-a manifestat şi o tendinţă & transformare a mecanismului de organizare a muncijtt) Această formă de organizare a muncii, pe care am definit-o mai sus, a devenit dominantă în producţia agricolă din ariile periferiale în economia mondială europeană a secolului al XVI-lea.

Henri H. Stahl arată clar că „a doua iobăgie” la râurit de Elba (în general, în răsăritul Europei) este „capitalistă” la origine81. Un număr de alţi autori fi referă la regimul plăţilor. Termenul propus de I. Wallersten, „coerced cash-crop labor”, este o sintagmă care în româneşte ar putea fi tradusă şi prin termenul de „neoiobăgie” al lui Gherea ori de „semiiobăgie” al lui LPătrăşcanu. Nici acestea nu redau tatoami sensurile conceptului. Prin termenul propus de el, savantul american atrage atenpa asupra regimului de exploatare mixtă: prin sistemul fiscal al dărilor şi prin sistemul comercializării cerealelor. Acest sistem de exploatare fiscală şi comercială a lucrătorului agricol ne îngăduie A traducem conceptul lui Wallemein astfel: „muncă aservită în sistem fiscal-comercial” sau „aservire fiscalcomercială a muncii” ori, pur fi simplu, „sistem fiscal-comercial de aservire a muncii”. Am ales ultim„ traducere, mai „largă„, prin care am indicat, conform cu intenpib teoretice ale savantului american, noul mod de organizare şi explosun a muncii ui „periferia„ sistemului mondial, acela bazat pe fiscalizwe p pe comercializare. Oricum, traducerea a fost mult uşurată de exi! Tt* conceptului lui Wallerstein, în nuce, m sociologia românească, înirt* fenomenul de care se ocupă savantul american a fost cercetat îDd * sfârşitul secolului al XTX-lea, chiar de ar fi să indicăm doar statâb I Eminescu ori lucrarea lui CD. Gherea JleoiobăgUT (1910). D^618* notabilă este aceea că Gherea credea totuşi că fondul noului>istoD aservire a muncii este acelaşi cu al iobăgjei Evului Mediu, '„V fiind doar cadrul său juridic (forma), ta realitate, I. Wallerstein, fondul însuşi este transfonnaL Lucrul acesta fl Eminescu spre sfârjitul secolului trecut (N. T.).

Fi„ că ceea ce numim „sistem fiscal-comercial de a muncii„ este o formă de organizare a muncii 'economie capitalistă, nu într-una feudală. Sergio referindu-se la America Hispanică, numeşte aţă formă „capitalism colonial„82. Luigi Bulferetti, ind despre Lombardia secolului al XVII-lea, o milează la ceea ce numeşte „capitalism feudal„83. Luis e analizând latifundio spaniol, subliniiază că acesta chiar o întreprindere capitalistă”84. Eric Wolf nu le nici o nepotrivire între un lord care menţine un tip, organizare patrimonială în urnitele domeniului său şi nl] î care îşi administrează domeniul ca pe o întreprindere capitalistă”85.

Modelul acesta a fost inaugurat de veneţieni în Creta şi în celelalte părţi în care ei au ajuns, în secolul al

XIV-lea86 şi s-a răspândit, începând cu secolul al

XVI-lea, în toată periferia şi semiperiferia economiei mondiale europene. Două sunt aspectele cruciale pe care le ridică perspectiva propusă de noi. Unul ne atrage atenţia asupra faptului că „sistemul fiscal-comercial de aservire a muncii” nu este, aşa cum susţine Pietro

Vaceari, „o formă care poate fi considerată o reconstituire veridică a servituţilor feudale anterioare”87; el reprezintă o nouă formă de organizare socială. În al doilea rând, nu este cazul să credem că cele două forme de organizare socială, capitalistă şi feudală, au coexistat i ar putea să existe astfel vreodată. Economia mondială s ori o formă, ori cealaltă. O dată ce este capitalistă, le care au anumite asemănări formale cu relaţiile

Î sunt în mod necesar redefinite în termenii icipiilor care guvernează sistemul capitalist88. Aceste sunt valabile deopotrivă pentru encomienda în „ca Hispanică şi pentru aşa-zisul „al doilea feudalism” în Europa de răsărit.

¦comienda în America Hispanică a fost o creaţie

Coroanei. Justificarea sa ideologică a fost

: Principala sa funcţie a fost să ofere o mână de mine, la crescătoriile de vite, precum şi pentru a viermilor, de mătase ori ca o forţă de muncă encotnendfiS^ Procure produse agricole pentru ros> Şi pentru „lucrătorii din oraşe din din dreptul '7'ncomienda a fost, iniţial, un privilegiu feudal, indieniio$o a obţine prestări de muncă din partea