Informatică Lector univ drd. Cristian-mihai pomohaci
frontierelor, a mărilor şi oceanelor
Yüklə 2,84 Mb.
|
frontierelor, a mărilor şi oceanelor 3.1. Conceptul de stat Statul a apărut în Antichitate. Oraşele-state greceşti, imperiile roman şi aztec, senioriile Evului Mediu sunt unele din principalele forme pe care le-a avut statul în decursul timpului. 397
Statele moderne au apărut în Europa la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea. Se disting trei generaţii de state: prima generaţie apărută, statele-naţiuni, ca o reacţie la structurile medievale, a doua generaţie, apărută la sfârşitul primului război mondial pe ruinele unor imperii, şi a treia generaţie, apărută prin procesul decolonizării, după al doilea război mondial. Din Antichitate şi până astăzi, noţiunea de stat a evoluat de la considerarea sa ca o forţă de origine divină la optica aristocratică, bazată pe caste, ca o organizaţie politică naţională, sub egida monarhiei absolute sau a republicii, sau la subordonarea lui unor entităţi regionale (teoria integrării), sau chiar la teoria dispariţiei statului. J. J. Rousseau considera că statul este forma cea mai angajantă a asocierii politice, iar Ludovic al XIV-lea adoptase conceptul absolutist: Statul sunt eu. În lumea contemporană semnificaţia statului a dobândit diverse note caracteristice: statul democrat burghez, statul paternalist, statul democrat, statul totalitar (comunist, fascist). 3.2. Elementele fundamentale ale statului După Martin Glassner, elementele care definesc statul sunt:
New York, 1995). În prezent, statul este definit ca un spaţiu organizat politic, care nu poate exista decât pe o bază teritorială bine organizată din punct de vedere geografic.
determinată de poziţia sa pe glob, pe continent, în cadrul unei regiuni geografice, zone climatice etc. În geografia politică, termenii de stat şi naţiune se folosesc diferit de modul încetăţenit în limbajul comun. În geografia politică, statul poate reprezenta: a) o unitate politică independentă şi suverană pe un teritoriu; b) o unitate politică aflată sub conducerea unui guvern federal. Naţiunea poate reprezenta: a) un membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, independent şi suveran pe un teritoriu; b) o comunitate de oameni cu o descendenţă, cultură şi teritoriu comune. 398
Naţiunea nu este sinonimă cu statul (ţara). Statul este emanaţia politică a naţiunii, care îl devansează în istorie. Uneori au fost create state în absenţa unei naţiuni. A) Teritoriul statului După cum se ştie, şcoala geopolitică germană concepea statul ca
spaţial (spaţiul geografic), de întindere limitată, în care este stabilită populaţia (acelui stat).Teritoriul statului, în fapt, este o entitate geografică, concretă, umanizată, având o anumită specificitate. Sub incidenţa sistemului politic, teritoriul natural devine teritoriu politic. Geografi occidentali consideră teritoriul politic cvadridimensional (aerul, apa, solul şi timpul). Principalele caracteristici ale teritoriului sunt mărimea şi forma. a) Formarea teritoriului statelor În apariţia statelor un rol important l-au avut condiţiile fizicogeografice ale teritoriului locuit. Statele mari din Antichitate s-au format pe cele mai mari văi şi în regiunile de câmpie (China pe valea Huang-He, Mesopotamia pe văile Tigrului şi Eufratului, India pe valea Indusului, Egiptul antic pe valea Nilului). Contactul dintre unităţile naturale majore, drumurile comerciale au avut un rol important în formarea unor state. În trecut, dar şi în perioada contemporană au existat mai multe
• prin anexare în urma cuceririlor, mai ales în trecut; în secolul al XX-lea, comunitatea internaţională n-a mai acceptat acest tip de creştere a teritoriului (anexarea Austriei de către Germania în anul 1938, a ţărilor baltice, Basarabiei şi Bucovinei de Nord prin Pactul Ribbentrop-Molotov ş.a.); • prin ocupare, în timpul marilor descoperiri geografice şi în timpul colonizării; • prin transferul de suveranitate (Rusia a vândut Alaska, în 1867, Statelor Unite; Florida a fost cumpărată de SUA, de la spanioli în 1819, Louisiana de la francezi în 1803 ş.a.; transfer limitat de suveranitate, baze militare); • creşterea teritoriului prin procese naturale şi activităţi antropice – eroziune fluviatilă însoţită de modificarea talvegului, meandrare, formarea insulelor în zona litorală, înaintarea deltelor, prin poldere, insule artificiale etc.; • prin aservire, în baza unor norme internaţionale, a unor părţi din teritoriul unor state, permiţând folosirea lor de către un alt stat 399 (navigaţie pe un râu, amenajări hidrotehnice, aprovizionare cu apă şi resurse, exploatare comercială ş.a.). b) Mărimea teritoriului statului este relevantă pentru: • determinarea spaţiului fizico-geografic şi caracterizarea unor state: state-continent (Australia), state-subcontinent (India, China, Brazilia, Canada), state-arhipelag (Indonezia, Japonia), state-deşert,
• repartiţia geografică a populaţiei: densitate mare în condiţiile unei răspândiri omogene, densitate mică, neomogenă, spaţii nepopulate (Rusia, Australia, Canada) – toate acestea influenţând valorificarea resurselor, nivelurile de dezvoltare economică şi politică a statelor; • distribuţia reţelei de transporturi, care determină concentrarea obiectivelor economice în anumite regiuni (sudul Canadei, sud-estul Australiei, estul şi sud-estul Chinei ş.a.); • suprafaţa mare a teritoriului unor state poate prezenta avantaje (resurse naturale, poziţie favorabilă ş.a.), dar şi dezavantaje (dezvoltarea economică diferită a zonelor, diferenţe mari în concentrarea populaţiei ş.a.); • din punct de vedere geostrategic şi geoeconomic pot exista avantaje ale statelor cu suprafeţe mari (organizarea apărării), dar şi dezavantaje, create de structura etnică neomogenă, controlul ineficient al teritoriului, valorificarea insuficientă a unor resurse, dificultăţi de guvernare ş.a. B) Forma statelor este rezultatul unui lung proces istorico-politic şi este dată de conturul spaţial; aceasta prezintă interes din punctul de vedere al geografiei politice sub aspectul centralităţii, al geostrategiei, dezvoltării economice, funcţionalităţii infrastructurii de comunicaţie etc. Dintre tipurile de forme geografice definite ale statelor menţionăm: • statele compacte au graniţe cu lungime mai mică, posibilităţi reduse de secesiune internă; într-o astfel de categorie se află: România, Polonia, Zimbabwe, Uruguay ş.a. Această formă a teritoriului, cu capitala localizată în centrul statului în care s-ar putea ajunge din orice punct într-un timp minim şi cu cheltuieli mici de transport, cu posibilitatea unui control facil al teritoriului, se apropie de forma geografică ideală;
• statele cu teritoriu alungit se extind de-a lungul unui meridian sau al unei paralele. Prezintă o mare varietate climatică, bio-pedogeografică şi de resurse naturale, precum şi o serie de dezavantaje: 400
tendinţe de separatism la extremităţi, costuri ridicate ale transporturilor, dificultăţi în exercitarea controlului central. În acest tip de formă teritorială pot fi înscrise Chile, Norvegia, Italia, Benin, Togo, Malawi ş.a.; • statele cu teritoriu fragmentat includ statele – arhipelag (Indonezia, Japonia, Filipine) şi statele cu multe insule (Grecia, Malaysia ş.a.), prezintă dificultăţi în administrare, apărare etc.; • statele cu teritoriul perforat (Africa de Sud, Italia ş.a.); în aceste state, se localizează unul sau mai multe state mai mici; • statele cu teritoriul apendicular (R.D.Congo cu coridorul Matadi, Afganistan cu culoarul Pandj-Wakkan, Austria cu punga Tyrol-Voralberg ş.a.); • statele cu teritoriul strangulat (Israel între 1949-1967, Zambia, Mali ş.a.); • statele cu teritoriul încorsetat (Brunei, Monaco ş.a.). C) Poziţia, aşezarea şi localizarea geografică a teritoriilor politice Poziţia, aşezarea şi localizarea teritoriului unui stat definesc sistemul de relaţii pe trepte de integrare (locală, regională şi mondială), reprezentând cea mai importantă caracteristică politică, precum şi raporturile de comunicaţie cu celelalte teritorii, locul particular al fiecărui stat, potenţialul de conflicte şi problemele de securitate. De-a lungul timpului, din cauza poziţiei şi localizării lor geografice, unele state au avut de suferit (Polonia, Mongolia, România, Afganistanul ş.a.). D) Poziţia geopolitică a statelor Localizarea geografică, potenţialul natural şi uman, raporturile politice, economice şi militare cu statele vecine, precum şi cu puterile regionale şi mondiale au ca rezultantă poziţia geopolitică a unui stat. În raport cu contextul general, politico-istoric, relaţiile externe ale statelor se orientează pe anumite axe de interes geopolitic; în acest context general poate fi apreciată poziţia geopolitică diferenţiată a statelor. La rându-i, poziţia geopolitică generează probleme geostrategice şi de securitate. Totodată, raporturile de forţe şi sferele majore de influenţă pe plan mondial produc frecvent modificări ale poziţiei geopolitice a statelor. Japonia, Marea Britanie, Indonezia ş.a. au fost puteri maritime, care n-au cunoscut problemele strategice specifice statelor continentale. Germania, Franţa, Spania, SUA, Rusia ş.a. au evoluat atât ca puteri continentale, cât şi ca puteri maritime, iar fostul Imperiu Habsburgic a acţionat pe mai multe direcţii geopolitice. Vecinătatea cu statele mari, distanţele faţă de centrele de putere ale timpului, de 401 faliile şi zonele tampon îşi pun puternic amprenta asupra poziţiei geopolitice a unui stat, pot avantaja sau dezavantaja geopolitic un stat, o naţiune, un popor. E) Geografia frontierelor, fruntariilor, graniţelor
convenţională sau impusă), ce delimitează teritoriul pe care îşi exercită suveranitatea exclusivă fiecare dintre ele (George Erdeli şi colab.,
După V. Cucu şi Ionica Soare (Vasile Cucu, Ionica Soare, Dicţionar de geografia populaţiei, geografia aşezărilor umane şi geografie economică, Editura N’Ergo, 2001, pag. 15), frontiera este arealul politico-geografic dincolo de o unitate politică integrată, ce coincide cu limitele externe ale unei ţări, sau zona de contact între diferite culturi sau unităţi politice, în interiorul căreia se trasează graniţa. Există patru tipuri de frontiere: a) frontiere terestre; b) frontiere fluviale (separă în două apele unui fluviu: pentru cele navigabile, linia talvegului, iar pentru cele nenavigabile, linia mediană); c) frontiere maritime (limita exterioară a apelor teritoriale); d) frontiere aeriene (liniile perpendiculare care pornesc de la cele terestre sau acvatice până la limita inferioară a spaţiului cosmic). Frontierele se stabilesc prin tratate bilaterale sau multilaterale, iar în cazul celor maritime, prin legislaţie proprie internă, respectând convenţiile internaţionale. După M. Glassner, frontierele sunt de patru tipuri principale: a) frontiere antecedente; b) frontiere subsecvente; c) frontiere supraimpuse; d) frontiere relicte. În decursul timpului, frontierele au fost un rezultat al luptei pentru afirmarea fiinţei naţionale, sau expresia unui raport de putere militară, fiind, deseori, trasate arbitrar (frontiere de cancelarie), sau supuse unor situaţii de dictat, aşa cum au fost cele impuse României prin Dictatul de la Viena şi prin Pactul Ribbentrop-Molotov. Fr. Ratzel şi R. Kjellen apreciau că frontiera este limita exterioară a unui stat; geograful francez J. Ancel afirma că frontiera, dato- 402 rită presiunii exercitate de două state, este izobară politică, iar M. Foucher considera frontierele discontinuităţi geopolitice. Karl Haushofer aprecia că frontierele sunt bune şi rele. Evoluţia factorilor istorici, urmările imperiilor coloniale, politica marilor puteri au dat frontierelor funcţii complexe (de dezvoltare economică, de tranzit internaţional, militare etc.). În cele mai multe cazuri, frontierele nu coincid cu repartiţia spaţială a naţiunilor, iar din această cauză apar tensiuni chiar şi în Europa Occidentală (în Belgia, între valoni şi flamanzi, în Spania cu bascii, în Marea Britanie cu irlandezii); în Canada, în provincia Quebec, se manifestă tendinţe de separatism. Situaţii conflictuale sunt în Caucaz, între India şi Pakistan, Irak şi Iran, Israel şi Teritoriile Autonome Palestiniene, Guyana şi Surinam. În Africa, multe frontiere au fost trasate aleatoriu de către puterile coloniale, iar diversitatea etnică şi tribalismul sunt surse potenţiale de conflict (între Zambia şi Botswana, Rwanda şi Burundi etc.). F) Statele şi zonele tampon Între marile puteri, la nivelul frontierelor, au fost frecvent tensiuni şi conflicte. Statele situate între doi sau mai mulţi vecini puternici, aflaţi în stare de rivalitate, sunt considerate state-tampon; frecvent, acestea previn contactul direct şi limitează tendinţele expansioniste ale statelor rivale. G) Discontinuităţile teritoriale Sintagma „discontinuitate teritorială” exprimă fie ruptura în desfăşurarea teritorială a unor procese şi fenomene specifice, fie linia de contact care marchează o ruptură. Trei forme de discontinuitate teritorială au existat de-a lungul timpului, cu rol geopolitic: enclava, exclava şi periclava. H) Alte frontiere • Frontiera maritimă. Principalele aspecte se referă la: – marea teritorială, care este acea parte a unei mări, situată de-a lungul coastei, numită şi centura maritimă sau mare marginală, care nu poate depăşi 12 mile marine (22,2 km) de la linia de baza, conform normelor de drept internaţional. Statele riverane au în această zonă dreptul exclusiv asupra pescuitului, valorificării resurselor minerale şi neminerale din apă, de pe platoul continental sau din subsolul acestuia; totodată, ele au dreptul asupra spaţiului aerian al zonei respective (cu unele restricţii: să permită traversarea inofensivă în timp de pace a vaselor străine, nu a celor militare şi de cercetare, iar submarinele să nu treacă pe la suprafaţă cu drapelul arborat). 403 Radele porturilor care se extind dincolo de apele teritoriale, dar care sunt folosite regulat, sunt considerate ca făcând parte din acestea. Unele state şi-au extins apele teritoriale până la 200 de mile marine (Islanda, Costa Rica, Peru, Ecuador, Brazilia, Argentina ş.a.). Mările interioare fac parte din apele teritoriale; – mările cu regim special (cele complet închise sau cele ce comunică prin strâmtori), care au reglementări ale statelor riverane sau ale strâmtorilor; – strâmtorile şi canalele maritime: unele au regim de ape teritoriale (Bosfor şi Dardanele), altele, de ape libere (Gibraltar), iar alteori, un regim stabilit prin convenţii bilaterale. Canalele aflate pe teritoriul unui stat au un regim internaţional (Suez, Panama), iar uneori au un regim juridic impus de statul respectiv; – platoul continental, după cum se ştie, este continuarea sub apele mării a scoarţei terestre până la o distanţă de ţărm, dar nu mai mult de 350 de mile marine. Cuprinde fundul mării şi subsolul regiunilor submarine, asupra cărora statul riveran are drepturi suverane exclusive, vizând, în special, resursele minerale şi organismele vii care păstrează, în mod constant, contactul cu fundul mării. Platoul continental interesează statele riverane datorită resurselor sale. Deşi există o Convenţie asupra Şelfului Continental din anul 1958, unele ţări (Canada, SUA, Rusia, Cuba, Japonia ş.a.) şi-au extins unilateral zona şelfului continental; – zona contiguă este fâşia de mare care se întinde dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, până la o distanţă de 24 mile marine de la liniile de bază spre larg (44,4 km), la care au drept statele riverane; deşi nu au suveranitate deplină, acestea îşi pot exercita controlul în privinţa regulamentelor vamale, fiscale, sanitare, de imigraţie şi de protecţia mediului (infracţiunile sunt stabilite de sistemul juridic al statelor respective); – zona economică exclusivă se referă la marea teritorială până la distanţa de 200 de mile marine de la liniile de bază. Statele riverane acestei zone au drepturi suverane, exclusive de exploatare, gestiune şi conservare a resurselor biologice şi nebiologice, inclusiv producerea de energie. Marea liberă este patrimoniu al întregii umanităţi. O problemă juridică importantă o constituie prezervarea mediului oceanic. 404 I) Statutul Antarcticii În urma pretenţiilor teritoriale ale unor state, în anul 1959 a fost semnat Tratatul Antarctic; acesta conferă statutul de părţi consultative originale unui număr de 12 ţări, de părţi consultative unui număr de 14 state şi de state neconsultative unui număr de 16 ţări. Statele din grupul marilor puteri, unele state foste coloniale şi cele din vecinătatea Antarcticii au partajat continentul în sensul meridianelor. În 1988, a fost semnată, la Wellington, Convenţia asupra
În cadrul Anului Geofizic Internaţional (1957-1958) s-au realizat cercetări complexe în cele 50 de staţiuni permanente din Antarctica (aparţinând la 12 state), de către aproximativ 10.000 de specialişti din 67 de state. J) Spaţiul cosmic Este considerat a fi în exteriorul atmosferei terestre. Preocupările geopolitice privind spaţiul cosmic s-au impus după lansarea, în anul 1957, a primului satelit artificial sovietic. După reuşita primului zbor cosmic, în 1967 (primul cosmonaut a fost Iuri Gagarin), s-au derulat programe de cercetare aparţinând SUA, URSS (azi Federaţia Rusă), Chinei, Japoniei şi Agenţiei Vest Europene. Cele mai cunoscute programe sunt: Intelsat, Intercosmos, Intersputnik, Intesat, Arabsat, Eutelsat. Utilizarea spaţiului cosmic înseamnă: transmisii prin sateliţii artificiali, sisteme de transport spaţial, cercetări complexe efectuate asupra Terrei din spaţiul cosmic. A fost reglementată juridic utilizarea spaţiului cosmic prin convenţii şi acorduri sub egida O.N.U. Spaţiul cosmic este o parte a patrimoniului universal al umanităţii. K) Graniţele • Conceptul de graniţă Dacă termenul de frontieră este folosit în sensul de orientare spre exterior, cel de graniţă desemnează linia care stabileşte limita suveranităţii şi jurisdicţiei unui stat, linie care indică forma spaţială a unui stat, locul până unde suveranitatea de stat este recunoscută, până unde trebuie apărată, până unde statul îşi exercită autoritatea prin legi administrative şi prin aplicarea de impozite. Graniţele constituie organul periferic al statului şi reflectă toate transformările pe care acesta le suferă; ele se extind şi se contractă o dată cu variaţiile în suprafaţă ale arealului respectiv. 405
Pe hartă, graniţele sunt prezentate prin linii subţiri ce separă unităţi politice şi administrative, sunt artificiale (trasate de oameni), fiind, în realitate, planuri verticale ce împart spaţiul aerian, solul şi subsolul dintre două state. La nivelul solului, graniţele sunt marcate prin garduri şi ziduri, iar în subteran, delimitarea se face în situaţia exploatării unor substanţe minerale utile. În apariţia graniţelor s-au derulat mai multe etape: alocarea (divizarea politică a teritoriului între două state), delimitarea (alegerea liniei de-a lungul căreia se trasează graniţa) pe baza studierii hărţilor topografice, aerofotogramelor, aspectelor culturale şi naturale, demarcarea (apariţia efectivă a acesteia). • Clasificarea graniţelor a) Graniţe funcţionale În raport cu etapa în care graniţele au fost delimitate şi demarcate, se disting următoarele subtipuri: - graniţe antecedente – apar în cazul în care trasarea lor a fost făcută atunci când peisajul cultural se afla în primele faze de dezvoltare sau când teritoriul nu era populat; - graniţe supraimpuse – sunt discordante în peisajul cultural, apar în urma războaielor; - graniţe subsecvente – sunt trasate ulterior apariţiei unor aşezări stabilite în zonă, corespund unor diviziuni culturale şi naturale majore; - graniţe consecvente – despart două grupuri etnice şi coincid cu limita culturală sau economică; - graniţe relicte – în cazul când o graniţă internaţională a fost mutată, nemaifuncţionând în prezent, dar în peisaj au rămas diferenţieri antropice (între Camerunul britanic şi cel francez, vechea graniţă germano-polonă ş.a.). b) Graniţe genetice Acestea se bazează pe origini şi cuprind următoarele subtipuri: - graniţe naturale, care urmăresc elementele fizico-geografice (râuri, culmi montane ş.a.); - graniţe istorice, care urmăresc liniile vechi de separare politică; - graniţe etnice, care separă populaţii diferite din punct de vedere etnic; - graniţe geometrice, reprezentate de linii care urmăresc frecvent un meridian sau o paralelă (coordonate geografice), între statele din Africa, în Australia, între Canada şi SUA. c) Graniţe morfologice; acestea cuprind două categorii, culturale şi fizice, care la rândul lor pot fi naturale şi artificiale: 406 - graniţele naturale sunt cele mai eficiente: o creastă de munte, un râu, un lac. Dar şi în aceste cazuri pot apărea probleme: modificarea cursului râului prin meandrare, eroziune, stocarea apei prin baraje, folosirea pasurilor, utilizarea terenurilor etc.; - graniţele artificiale au apărut în urma unor procese de delimitare. Cu cât delimitarea este mai exactă, cu atât divergenţele ulterioare dintre statele respective sunt mai puţine. Componentele culturale, care constituie elemente de bază în trasarea graniţelor, sunt: etnia, limba şi religia. Unele graniţe au fost modificate forţat, neţinându-se cont de aspectul etnic. L) Disputele de graniţe şi funcţiile graniţelor Astăzi, peste 100 de graniţe sunt disputate. Cele peste 160 de conflicte locale sau regionale de după cel de-al doilea război mondial au determinat multe state să-şi construiască, la graniţe, ziduri de apărare şi garduri, foişoare, câmpuri minate. Graniţele au fost amenajate încă din Antichitate şi Evul Mediu. Ele pot constitui bariere psihologice, bariere comerciale etc. În ultimele decenii, între unele state dezvoltate din Occident, sau în cadrul unor grupări economice integrate, se manifestă tendinţa depăşirii graniţelor prin încheierea unor acorduri specifice (între SUA şi Canada, între ţările UE ş.a.). 3.3. Minorităţile etnice, subnaţiunile, iredentismul şi separatismul
mărime variabilă, cu tradiţii şi trăsături culturale comune (limbă, religie, obiceiuri, îmbrăcăminte, comportamente), care are sentimentul identităţii ca subgrup în cadrul societăţii. Minoritatea etnică se diferenţiază de naţiunea majoritară prin dimensiunile sale mai mici, prin moştenirea comună şi persistenţa sa de-a lungul istoriei societăţii; ea poate fi concentrată într-un anumit teritoriu (în care este majoritară demografic), sau poate fi dispersată într-un teritoriu foarte larg (cazul rromilor sau evreilor). Prin promovarea pluralismului cultural (formă de acomodare socială), minoritatea etnică îşi păstrează tradiţiile, trăsăturile culturale distinctive şi cooperează în mod paşnic şi egal în viaţa politică, economică şi socială a unei ţări, în raport cu talentele şi interesele ei. 407
Minorităţile naţionale trăiesc, uneori, în zona de frontieră a unui stat (de pildă, suedezii din insulele Aalans; formează, de asemenea, minorităţi, europenii originari din vechile metropole care locuiesc în fostele colonii; alteori, emigraţia a creat minorităţi distincte (algerienii în Franţa, turcii şi kurzii în Germania, chinezii în SUA); minorităţile etnice pot fi întâlnite şi în interiorul statelor naţionale (slovenii în Austria, ungurii în România ş.a.). Loialitatea minorităţilor faţă de statul în care trăiesc nu prezintă pretutindeni aceleaşi caracteristici. Atitudinea loială faţă de statulgazdă coexistă sau alternează cu manifestarea unor tendinţe iredentiste şi separatiste.
naţionale, nefiind în totalitate parte integrantă din naţiunea majoritară, dar nici minorităţi naţionale. Subnaţiunile au o unitate etnică, religioasă şi culturală distinctă (bretonii şi corsicanii în Franţa, catalanii şi bascii în Spania, scoţienii şi galezii în Marea Britanie). Uneori, subnaţiunile tind spre autonomie şi regionalism. 4. Yüklə 2,84 Mb. Dostları ilə paylaş:
|