Industria chimică
Această ramură industrială utilizează materii prime extrem de
diversificate.
. Industria petrochimică prelucrează petrolul şi gazele naturale.
– Masele plastice şi răşinile sintetice. Dintre produsele acestei
grupe enumerăm: polietilena, policlorura de vinil, polistirenul,
polipropilena, răşinile termorezistente, siliconul ş.a. Cele
mai mari şi mai diversificate producţii au: SUA, Japonia,
Germania, Franţa ş.a.
– Firele şi fibrele sintetice reprezintă grupa de polimeri care
înlocuieşte o serie de produse naturale. Principalele ţări producătoare
de fire şi fibre poliamidice şi poliacrilonitrilice
sunt: SUA, Coreea de Sud, Germania, Japonia ş.a.
376
– Cauciucul sintetic se produce pe baza elastomerilor de tipul
butadienei, la care se adaugă negrul de fum şi cantităţi variabile
de cauciuc natural. Producţii mari de cauciuc sintetic se
obţin în SUA, Japonia, Rusia, Franţa, Germania, China,
Marea Britanie, Italia.
. Industria carbochimică. Materia primă o reprezintă cărbunii
superiori. Se obţin: cocs, gudroane, benzoli ş.a. Principalele centre ale
industriei carbochimice sunt situate în Germania (Saar, Ruhr), Ucraina
(Krivoi Rog), Rusia (Kursk), Franţa (bazinul Lorena), China (Fushun).
. Industria produselor clorosodice. Materia primă o constituie
sarea de bucătărie. Din prelucrarea industrială a sării rezultă: clorul,
soda caustică, soda calcinată. Ţările care produc mari cantităţi de sodă
caustică sunt: SUA, China, Japonia, Germania, Rusia.
. Industria acidului sulfuric. Sulful este materia primă. Cantităţile
cele mai mari de acid sulfuric se produc în SUA, China, Maroc,
Japonia, Rusia.
. Industria îngrăşămintelor chimice:
– îngrăşămintele azotoase. Unităţile de producţie sunt amplasate
în apropierea materiilor prime: rafinării de petrol, conducte
de gaze naturale, zăcăminte de petrol, oraşe-port, bazine
huilifere etc. Cantităţi mari de îngrăşăminte azotoase produc:
SUA, Canada, Franţa, Olanda, Marea Britanie, Germania,
Rusia;
– îngrăşăminte chimice potasice se obţin pe baza sărurilor de
potasiu în SUA, Canada, Israel, Tunisia, Rusia;
– îngrăşăminte fosfatice se produc pe baza fosfaţilor naturali.
Principalele ţări producătoare sunt: China, Rusia, Maroc.
. Industria celulozei şi hârtiei. Materiile prime: lemnul de
răşinoase şi de foioase, stuful, iarba alfa, trestia de zahăr, iuta, bambusul,
paiele. În SUA, principalele centre sunt: Seatle, Charleston,
Savannah, New Orleans, în Canada: Vancouver, Quebec, în Japonia,
Kushiro.
. Industria de medicamente. Materia primă o reprezintă plantele,
mediul marin, produsele industriei chimice şi alimentare. Principalele
producătoare: SUA, Germania, Elveţia, Suedia, Franţa, Italia ş.a.
9. Repartiţia geografică a pădurilor şi industria lemnului
Repartiţia geografică a pădurilor. Fondul forestier este repartizat
în funcţie de treptele de relief, zonele climatice, sol. Din totalul
377
suprafeţelor împădurite, 54% revine pădurilor din zona intertropicală,
25% pădurilor de conifere din zona temperată şi 21% pădurilor de
foioase (din zona temperată).
Dintre subramurile industriei prelucrării lemnului fac parte:
– Industria cherestelei. Cele mai mari centre de producţie sunt
în SUA (Seatle, Coulle, Detroit), în Rusia (Arhanghelsk,
Murmansk, Serov, Igarka), Canada (Vancouver, Winnipeg).
Alte producătoare de cherestea sunt: China, Suedia, Brazilia ş.a.
– Industria semifabricatelor furnizează placaje, furnire, plăci
lemnoase, plăci fibrolemnoase. SUA deţine primul loc la producţia
de PAL, Canada la producţia de PFL.
– Industria mobilei este dominată de SUA, Canada, Franţa,
Italia.
– Producţia de instrumente muzicale are vechi tradiţii în Italia,
Austria, Germania, Cehia, Franţa.
10. Industria materialelor de construcţii
Prelucrarea industrială a materialelor de construcţii
– Industria lianţilor foloseşte ca materii prime calcarele,
dolomitele, marnele şi argilele.
– Industria cimentului (China, SUA, Japonia, India, Coreea de
Sud, Thailanda, Brazilia).
– Industria ceramicii foloseşte ca materie primă argila comună
şi caolinul: industria porţelanului (Japonia, China, Franţa,
Germania, Cehia, Coreea de Sud); industria faianţei (China,
Japonia, Franţa).
– Industria prefabricatelor are o producţie diversificată în ţările
dezvoltate.
11. Geografia serviciilor
În structura serviciilor sunt cuprinse următoarele categorii:
– serviciile cu scop comercial (transport, comerţ, bănci, asigurări
etc.);
– serviciile profesionale (consultanţă juridică, financiară, medicale,
de învăţământ);
– serviciile pentru consumul personal (reparaţii, curăţenie etc.).
Ponderea mare a serviciilor este specifică societăţilor post-industriale.
378
. Geografia transporturilor
Clasificarea transporturilor:
– A. Transporturile feroviare. Lungimea căilor ferate este de
1 600 000 km. Deosebirile în privinţa dotării cu căi ferate ies în
evidenţă din analiza densităţii (Germania 114.4 km la 1 000 km2,
Luxemburg 106,3, SUA 20,0, iar Asia, America de Sud,
Africa şi Australia au densităţi reduse). Căile ferate se clasifică
după: particularităţile mediului geografic, ecartament,
intensitatea traficului de călători şi mărfuri. Curenţii de transport
mărfuri sunt orientaţi pe linii magistrale.
– B. Transporturile rutiere. Lungimea drumurilor modernizate
depăşeşte 15 milioane km, iar a autostrăzilor 85 000 km.
După destinaţia traficului, căile rutiere se clasifică în: autostrăzi,
şosele continentale şi transcontinentale, drumuri naţionale,
regionale şi de interes local. America de Nord (SUA şi
Canada) deţine cea mai mare reţea de autostrăzi, urmată de
Europa.
– C. Transporturile navale:
– transporturile fluviale. În Europa, navigaţia fluvială se face
pe: Sena, Tamisa, Rin, Dunăre, Volga ş.a., precum şi pe canale.
În America de Nord, pe Mississippi şi afluenţii acestuia,
canalul Erie, canalul Welland;
– transporturile maritime. Densitatea maximă a rutelor maritime
este în Atlanticul de Nord, urmată de Pacificul de Nord.
După specificul lor, porturile se încadrează în două mari
categorii: porturi cu trafic complex şi porturi specializate în traficul
anumitor mărfuri (petroliere, carbonifere, mineraliere ş.a.).
– D. Transporturile aeriene sunt cele mai rapide şi folosesc
rutele cele mai scurte. Aeroporturile se clasifică după volumul
traficului, destinaţie, tipul operaţiilor. SUA deţine o
vastă reţea de linii aeriene.
– E. Transporturile speciale şi telecomunicaţiile:
- transportul petrolului prin conducte;
- gazoductele;
- transportul energiei electrice;
- transportul prin cablu;
- reţele telefonice;
- emisiunile de radiodifuziune;
- emisiunile de televiziune;
- societăţile WWW.
379
. Geografia turismului
Fenomenul turismului ca element principal al mediului geografic
este amplu şi complex (deşi unii economişti reduc turismul la serviciile
oferite şi la profitul realizat). În esenţă, turismul este nemijlocit
influenţat de: factorii de atracţie, factorii economici, factorul demografic,
factorii psihosociali, factorii politici interni şi externi, factorii
de natură geoecologică.
Tipurile de turism se pot clasifica după scop, durată, zona de
provenienţă, numărul participanţilor, după gradul de pregătire a activităţii,
după modul în care se desfăşoară , după regiunea de destinaţie,
după mijlocul de transport, după vârsta turiştilor, după criteriul social,
după potenţialul şi serviciile turistice. Unităţile taxonomice sunt: regiunile
turistice, zonele turistice, centrele turistice, obiectivele şi punctele
turistice amenajate.
Marile regiuni turistice ale lumii sunt: Europa Central-Nordică,
Litoralul mediteranean european şi al Atlanticului de Est, America de
Nord, America Centrală şi de Sud, Extremul Orient, China şi Indochina,
India şi ţările din zona Golfului, CSI, Africa, Australia, Noua Zeelandă
şi Insulele Oceaniei. Regiunile turistice ale României sunt: Munţii
Apuseni, Munţii Banatului, Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali,
Litoralul Mării Negre şi Delta Dunării.
Circulaţia turistică. După fluxurile şi veniturile din turism, ţările
se clasifică în: ţări de recepţie, ţări emitente şi de recepţie, ţări de
tranzit, ţări de tranzit şi de recepţie.
PARTEA A II-A. GEOGRAFIE POLITICĂ UNIVERSALĂ
1. Geografia politică de la apariţie până la abordările actuale
1.1. Geografia politică din Antichitate până în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea
Deşi această disciplină s-a individualizat şi consolidat în cadrul
geografiei umane în secolul precedent, preocupările pentru cunoaşterea
şi evaluarea raporturilor dintre aspectele politice şi mediul geografic
au existat încă din comuna primitivă de la formarea ginţilor şi
triburilor şi s-au amplificat în urma apariţiei statelor, a marilor descoperiri
geografice, a conflictelor militare, a avântului economic, a luptelor
pentru pieţe de desfacere şi a conflagraţiilor mondiale.
380
După 1980, preocupările de geografie politică revin în spaţiul
public şi cel ştiinţific într-o manieră din ce în ce mai insistentă. Primele
încercări de abordare scrisă a problematicii geografiei politice
aparţin filozofilor, istoricilor şi geografilor din Grecia antică şi din
Imperiul roman (Herodot, Platon, Hippocrate, Aristotel, Strabon, Sun
Tsu, Abd-al Rahman, Ibn-Khaldun).
1.2. Geografia politică din perioada de tranziţie spre civilizaţia
industrială şi epoca marilor descoperiri geografice
până la jumătatea secolului al XIX-lea
În secolele XIV-XVI are loc tranziţia spre civilizaţia industrială.
În timpul Renaşterii se pun bazele studiului experimental al naturii,
apar premisele mondializării economiei, iar descoperirile geografice
au pregătit terenul pentru declanşarea confruntărilor de putere şi are
loc prima împărţire politico-economică a lumii, apoi începe cursa pentru
dominaţia economică.
Jean Bodin (1536-1596) sublinia că relieful creează diferenţe în
plan psiho-social, aşezarea pe litoral dezvoltă anumite calităţi; a acordat
o atenţie prioritară climei şi a susţinut că mediul natural determină
forma de guvernare a societăţii, activitatea şi formele statului.
Willim Petty (1624-1687) este considerat întemeietorul geografiei
politice; a considerat căile navigabile ca factor favorizant al comerţului
şi războiului, s-a preocupat de studiul mărimii ideale demografice
şi teritoriale a statelor şi de localizarea lor.
Charles Montesquieu (1689-1755), în lucrarea Spiritul legilor
(1748), afirma că între factorii geografici şi manifestările politice există
o relaţie nemijlocită.
Anne Robert Jaques Turgot (1727-1781) a elaborat o schiţă de
lucrare intitulată Geografia politică (1750).
Conceptul influenţei mediului natural asupra activităţii politice a
dominat gândirea geografilor şi scriitorilor din mediile academice
până în secolul al XIX-lea. Alexander von Humboldt (1769-1859) –
creatorul geografiei moderne – a surprins relaţiile dintre mediul natural,
politica de stat şi nivelul exploatării resurselor, iar Karl Ritter
(1779-1859) susţinea că Dumnezeu a creat omul în cadrul unui mediu
de unde nu este nici o scăpare.
Filozoful Fichte (1762-1814) susţinea că poporului german, care ar
poseda germenele perfectibilităţii umane, îi revine misiunea mesianică de
a înfăptui Imperiul Raţiunii, al Libertăţii şi al Dumnezeirii. În Germania,
ideile Renaşterii şi ale iluminismului au căpătat unele trăsături specifice.
381
Friedrich List (1789-1846) vedea expansiunea germană spre
vest şi nord (cu anexarea Belgiei, Olandei şi Danemarcei), în est până
la Elba şi Oder, în sud-est – penetrarea economică spre Dardanele;
graniţele statelor balcanice erau considerate obstacole artificiale etc.
1.3. Geografia politică şi geostrategia în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea până după al doilea război mondial
Adevăratul fondator al geografiei politice (conceptul şi metodologia)
este Friederik Ratzel (1844-1904). Acesta, în tinereţe, a fost
zoolog, iar analiza societăţii a efectuat-o prin intermediul unor viziuni
biologizante. Dintre lucrările sale menţionăm: Antropogeografia (1877),
Popoare şi spaţiu (1894), Geografia politică (1897); ultima este opera
sa principală.
Ratzel considera spaţiul ca o forţă politică în sine care decide
soarta statelor („…este de natura statelor să se dezvolte în întrecere
cu statele vecine, trofeele fiind adeseori părţi din teritoriul acestora…”)
(Gűnter Hayden, Critica geopoliticii germane, Editura
Politică, Bucureşti, 1960.)
„Până la Ratzel, sub numele de geografie politică se înţelegea o
înşirare de suprafeţe ale statelor şi provinciilor, de graniţe, populaţii,
împărţiri administrative, forme de guvern… şi alte amănunte fără
spirit geografic” (Ion Conea, Geopolitica şi structura obiectului,
Sociologia Românească, nr. 9-10, an I, 1937).
În concepţia lui Ratzel, geografia politică avea ca obiect de studiu
– statul – o realitate biologică. Pentru Ratzel, concentrarea crescândă
a statelor urmează un drum fatal şi ineluctabil. Megalostatismul
trebuia să învingă peste tot; şi peste tot microstatismul trebuia să dispară.
În fundamentarea teoriei sale despre stat, Ratzel foloseşte două
concepte de bază: spaţiul şi poziţia. Ratzel consideră „simţul spaţiului”
ca pe o calitate înnăscută; poziţia unui stat trebuia considerată în
raport cu vecinii, iar mărimea spaţiului ocupat şi avantajul poziţiei
explică particularităţile istoriei sale politice.
În acest sens, Ratzel afirma: „Un popor creşte prin aceea că-şi
măreşte numărul, o ţară prin aceea că-şi măreşte teritoriul. Întrucât
unui popor în creştere îi trebuie un teritoriu nou, el creşte peste marginile
ţării. Mai întâi el valorifică în interior pentru sine şi pentru stat,
pământul care n-a fost încă ocupat: aceasta este colonizarea internă.
Dacă nici acesta nu mai ajunge, atunci poporul năvăleşte în
afară şi apar toate acele forme ale creşterii spaţiale…aceasta este
382
colonizarea externă. Invazia militară, cucerirea, este adeseori strâns
legată de această colonizare … Spaţiul nou în care un popor prinde
rădăcini, este ca un izvor din care se reîmprospătează sentimentul
naţional” ( Gűnter Hayden, op.cit., 1960).
Ştiinţific, ideea lui Ratzel despre mărimea teritorială nu se confirmă,
iar incitarea la agresiune contra altor state va lua forme aberante
în timpul regimului hitlerist; discipolii săi, Moeller van den Bruck
(1876-1925), Friederich Naumann (1860-1919), Heinrich von Treitschke
ş.a. au întocmit chiar proiecte expansioniste care presupuneau folosirea
forţei. Heinrich von Treitschke sublinia: „Politica este în primul
rând forţă, iar în al doilea rând forţă şi în al treilea rând tot forţă”
(Ibidem). Ratzel a susţinut unele teze respinse ulterior de gândirea
ştiinţifică, contribuţiile sale la elaborarea geografiei politice nu pot fi
ignorate, nici cele de trezire a interesului pentru geopolitică.
Pretenţiile doctrinare ale lui Ratzel au fost contestate de şcoala
franceză de geografie politică (prin reprezentanţii săi, Paul Vidal de la
Blache, Jean Brunhes, A. Demangeon, Jaques Ancel, André Cheradame
ş.a.). André Cheradame a opus tezei spaţiului vital şi concepţiei biologice
a statului principiul naţionalităţilor. Părintele şcolii geografice
franceze, Paul Vidal de la Blache (1843-1918), a promovat studiul
individualităţii unui teritoriu, efectuează o abordare geopolitică diferită
în esenţă de cea germană, subliniind importanţa geostrategică şi
politică a diverselor elemente din componenţa unei regiuni. Numai
activitatea umană, după părerea lui Paul Vidal de la Blache, conferă
individualitate unui teritoriu; considera că organizarea teritoriului este
rezultatul interacţiunilor politicului, economicului şi socialului (Paul
Vidal de la Blache, Principes de Géografie Humaine, Ed. Armand
Colin, Paris, 1921) .
Camille Vallaux şi Jean Bunhes insistă asupra studiului influenţelor
fenomenelor umane asupra condiţiilor geografico-fizice. Albert
Demangeon, Emil-Felix Gauthier, Roger Dron, Jaques Ancel şi alţi
geografi francezi au meritul de a fi eliberat geopolitica de prejudecăţi,
aberaţii, explicaţii fataliste, de a fi deschis calea interpretării geopoliticii
în termenii acţiunii umane raţionale. Teoriile lui Ratzel au influenţat
destul de puternic şi lumea anglo-saxonă. Alfred Theyer Mahan
(1840-1914), amiral în flota SUA, a susţinut că puterea maritimă a
unui stat depinde de şase factori, din care 5 aveau puternice valenţe
geografice.
383
Halford John Mackinder (1861-1947), profesor de geografie,
considerat părintele geografiei umane în Marea Britanie, prin ipotezele
sale privind obţinerea unui echilibru între puterile continentale şi cele
maritime a favorizat dominaţia mondială a imperiului britanic; ideile
sale au avut impact asupra oamenilor politici şi au ecou chiar şi astăzi.
În aprilie 1890, într-o conferinţă publică, suedezul Rudolf Kjellen
(1864-1922) a utilizat pentru prima dată termenul de geopolitică; dar
abia după apariţia în 1916 a lucrării sale Problemele ştiinţifice ale
războiului mondial, începe adevărata carieră a acestui termen. Kjellen
a dat o interpretare biologizantă politicii de cucerire dusă de unele
state. În cadrul geopoliticii, Kjellen distinge: topopolitica (studiul
aşezării statului), fiziopolitica (înfăţişarea teritoriului, resursele) şi
morfopolitica (studiul formei, graniţelor şi al reţelei de circulaţie). În
elaborarea sistemului său de geopolitică, Kjellen s-a folosit de izvoare
exclusiv germane: Ratzel, Schoene, Alexander Supar, Herman Wagner.
Citind cartea lui Kjellen (Problemele ştiinţifice ale războiului
mondial), generalul german Karl Haushofer (1869-1946), pe când se
afla pe frontul din Munţii Vosgi, a fost satisfăcut de analiza făcută de
autor a situaţiei poporului german. După război, în jurul lui Haushofer
s-au grupat tineri universitari de istorie şi geografie, s-a format o adevărată
şcoală care a preluat moştenirea geopolitică a lui Kjellen.
Şcoala condusă de Haushofer a reuşit să impună în 1919 geopolitica
în universităţile germane (ca disciplină de învăţământ), iar în
1924 a devenit disciplină de examen; în întreg sistemul, a fost creată
Şcoala Superioară pentru Politică, s-a înfiinţat o publicaţie. În anul
1939 catedra de geopolitică a Şcolii Superioare pentru Politică a
devenit Institutul de Geopolitică. Totuşi, definiţiile date acestei discipline
de către geopoliticienii germani, în acea perioadă, au fost vagi.
În 1932, geograful francez Albert Demangeon scria: „Geopolitica
germană renunţă la spiritul său ştiinţific şi se plasează în avangarda
propagandei naţionaliste… Ea este un instrument de război” (Anton
Golopenţia, Însemnare cu privire la definirea preocupării ce poartă
numele de geopolitică, în Geopolitica, Editura Ramuri, Craiova, 1939).
Anton Galopenţia considera doctrina geopolitică germană un mit politic.
Pierre Gallois considera geopolitica germană din perioada
interbelică – „o interpretare deformată a realităţilor…” (Pierre Gallois,
Géopolitique, Editura Plon, Paris, 1990.)
384
1.4. Geografia politică după al doilea război mondial
După al doilea război mondial, geografia politică a cunoscut un
declin considerabil ca o reacţie faţă de şcoala germană de geopolitică.
Răstălmăcirea şi denaturarea unora dintre concepte de către şcoala
germană de geopolitică au aruncat acest domeniu în sfera cunoaşterii
interzise şi a tratamentului represiv al propagandei comuniste. Interzicerea
termenului a avut şi alte motivaţii: coaliţia antifascistă a dorit
să elimine orice apropiere între practicile geopolitice şi înţelegerile de
la Yalta (1945), acordul Ribbentrop-Molotov de împărţire a Europei
centrale şi estice în sfere de influenţă, „frontierele interioare” dintre
republicile unionale, regiunile autonome, deportările şi strămutările unor
populaţii, politica economică ş.a., toate fiind de natură geopolitică.
Totuşi, după al doilea război mondial au apărut lucrări care au
abordat aspecte ale funcţionalităţii statului (Hartshorne, 1950), a teritoriului
unificat (Jones S.B., 1945), a împărţirii lumii în două mari
regiuni geostrategice şi şase regiuni politice (Cohen S.B., 1973).
Termenul de geopolitică revine după 1980 în dezbaterile politice şi
ştiinţifice.
Astăzi, funcţionează numeroase centre de geografie politică în
America de Nord, Europa de Vest, în Israel, Brazilia, Australia, Africa
de Sud, Japonia, Rusia.
Uniunea Internaţională de Geografie are în componenţă şi Comisia
Asupra Hărţii Politice. Există un mare interes global pentru geografia
politică şi se fac eforturi pentru introducerea unor teorii din ştiinţa
politică în studiul federalismului, al problemelor electorale, al naţiunii
şi naţionalismului, conflictelor locale, al contradicţiilor regionale, efectelor
globalizării, evoluţiei economiei asupra păcii ş.a.
Geografia politică românească
Şcoala de geopolitică românească are o tradiţie de excepţie,
ilustrată de pleiada de mari geografi, istorici, sociologi, statisticieni,
demografi, care evoluau în acest câmp, precum şi de poziţia geostrategică
a ţării dobândită după 1918. Nucleul forte al şcolii româneşti l-a
constituit geopolitica naţiunii.
Sub egida Societăţii Române de Statistică apare publicaţia
Geopolitica şi Geoistoria. Revista română pentru sud-estul european.
În primul număr al acestei reviste, celebrul istoric Gh. I. Brătianu
menţiona: „Rostul Geopoliticii ne apare mai limpede ca oricând…Ea
întăreşte credinţa că nimic nu este pierdut, cât timp păstrăm, neînduplecată
şi neştirbită conştiinţa legăturii veşnice dintre acest neam şi
385
pământul său, cât timp se va găsi un glas care să revendice cu tărie, în
faţa naţiunii şi a istoriei drepturile ce nu se pot prescrie, pe care împotriviri
potrivnicele pot acoperi vremelnic, fără a împiedica însă triumful
unei justiţii care întârzie adesea, dar nu lipseşte niciodată”
(Geopolitica şi Geoistoria. Revista română pentru sud-estul european,
Bucureşti, an I, nr.1/septembrie-octombrie 1941, pag. 16-17).
Geograful Simion Mehedinţi (1869-1963) ne-a lăsat cea mai
ordonată şi mai logică structură de înţelegere geopolitică a neamului
românesc; „abordarea lui Mehedinţi îmbină criteriul universalizării
istoriei… cu criteriul organicităţii geo-politice şi geo-etnologice a popoarelor”
(Ilie Bădescu, Dan Dungaciu şi colaboratorii, Sociologia şi
geopolitica frontierei, vol. I, Editura Floarea Albastră, Bucureşti,
1995, pag. 75-76). Mehedinţi pune bazele geopoliticii statului naţional
cu particularităţi pentru statul român.
Mehedinţi defineşte spaţiile şi factorii geopoliticii: Ţara, Poporul,
Statul; lucrarea care a fost consacrată cunoaşterii acestora este Le paix
et le peuple roumain (editată în 1927 şi în 1944). Alte lucrări-reacţie la
sfâşierile ţării prin dictatul de la Viena şi apoi la pactul Ribbentrop-
Molotov sunt: Ce este Transilvania (1940), România la marginea continentului
şi Fruntarea României spre răsărit (1941).
Simion Mehedinţi a susţinut că România este, geografic şi etnografic
şi istoric, un stat de necesitate europeană. Ca şi alţi oameni de
ştiinţă ai vremii, Mehedinţi considera că România deţine „cu adevărat
o poziţie cheie” şi stări geografice care determină ca ea să „străjuiască
aici în numele şi interesul întregii Europe din spatele ei”.
Ion Conea (1902-1974) este unul din reprezentanţii străluciţi ai
geografiei şi geopoliticii româneşti. În anul 1937 publică în „Sociologia
Românească” (nr. 9-10, an II) un studiu intitulat Geopolitica, o
ştiinţă nouă; în 1940 acest studiu a fost integrat în culegerea colectivă
Geopolitica. În total acestei discipline, I. Conea i-a consacrat circa 100
de lucrări, de o incontestabilă valoare dedicate pământului şi neamului
românesc.
Geopolitica este considerată de I. Conea o veritabilă „ştiinţă a
relaţiilor, a presiunii dintre state”. Într-un studiu publicat în 1941, intitulat
Transilvania, inimă a pământului românesc, arăta: „…Transilvania
(o poţi afla din cel dintâi tratat de geopolitică care-ţi va cădea sub
priviri) e sortită de la începutul lumii să fie sâmbure de ţară… nu piesa
de margine secundară, cum a fost…”. Din raţiuni politice, în 1967,
publica un material intitulat Cu privire la „teritoriul nucleu” de for-
386
mare a poporului român. Ion Conea combate teza frontierelor naturale
în lucrarea Destinul istoric al Carpaţilor. „Nici fluviile, nici
munţii nu despart, ci, mai degrabă, unesc” sublinia I. Conea.
Sabin Manuilă, medic, demograf şi statistician, în lucrarea Studiu
etnografic asupra populaţiei româneşti, scotea în evidenţă consecinţele
geopolitice ale omogenităţii etnice a populaţiei României şi
tendinţa de creştere numerică a elementului autohton.
Anton Golopenţia, o minte strălucită a perioadei interbelice, a
fost pe rând statistician, demograf, sociolog, gânditor politic şi geopolitic.
Două studii de referinţă ne indică valoarea demersului teoretic axat pe
geopolitică: Contribuţia ştiinţelor sociale la conducerea politicii
externe (1937) şi Însemnare cu privire la definirea preocupărilor
geopoliticii (1938), dar aportul său este mult mai mare prin studiile
care au venit din direcţia cercetării teritoriilor rupte din trupul ţării în
1940 şi care au fost publicate în Geopolitica şi Geoistoria.
Geograful Nicolae Alexandru Rădulescu, printr-o serie de lucrări,
s-a alăturat excelenţilor teoreticieni chemaţi să apere hotarele României.
În acest scop a publicat studiul Unitatea antropogeografică a României.
Dar, înainte de publicarea acesteia, în 1940, ieşea de sub tipar un
material amplu intitulat Antropologie rasială şi antropogeografică.
În perioada interbelică a avut loc o dispută la nivel european în
legătură cu poziţia României în Balcani sau în Europa Centrală;
printre cei care au participat la aceasta au fost Jacques Ancel, Nicolae
Iorga, N.Al. Rădulescu, Mihai David ş.a. (mari geografi şi istorici ai
timpului). Într-un studiu intitulat Poziţia geopolitică a României,
N.Al. Rădulescu concluziona: „În urma acestei sumare analize…,
putem trage concluzia că majoritatea lucrărilor geografice recente consideră
România ca un fragment al Europei Centrale – părăsind astfel pentru
totdeauna ideea de a plasa ţara noastră în cadrul Peninsulei Balcanice.
E un drept care ni s-a refuzat prea mult, dar îl merităm cu prisosinţă şi
privim cu toată recunoştinţa spre cercetătorii care ni l-au enunţat”.
Datorăm marelui geograf şi alte precizări fundamentale: hotarul
românesc dunărean. În 1929 semnează studiul intitulat Între Dunăre
şi Mare, în 1940 a publicat Consideraţii geopolitice asupra reţelei
hidrografice a României, iar în 1941 Hotarul românesc dunărean.
Geopoliticianul român îi găseşte Dunării un întreit rol: de drum, de
hotar şi element de polarizare politică a statului românesc.
Chestiunea Dunării a fost supusă unei viguroase analize în perioada
interbelică (dintre românii care au consacrat studii acestei complexe
probleme menţionăm doar câteva nume: Gr. Antipa, E.P. Botez,
387
C. Diamandi, T. Gâlcă, I. Stoenescu-Dunăre, S. Mehedinţi, N. Iorga ş.a.).
N. Al. Rădulescu publică în 1942 studiul Probleme româneşti dunărene
în care efectuează o analiză laborioasă a dimensiunii statului român şi
statutul european al Dunării, afirmând: „De Dunăre se leagă însăşi
existenţa statului românesc, a cărui misiune de santinelă europeană la
gurile Dunării a dovedit de-a lungul istoriei că o poate îndeplini. Din
aceste raţiuni geopolitice, Europa are nevoie în această poziţie de un stat
românesc puternic, întreg, având un ţărm la Marea Neagră suficient de
întins încât să devină apt pentru paza la gurile Dunării”.
În perioada interbelică, Victor Tufescu şi M. Popa-Vereş au iniţiat
dezbateri privind plasamentul economic al României în raport cu
relaţia Europa-Asia şi unitatea statală a ţării noastre. În concepţia lui
Victor Tufescu, unitatea teritorială a României stă la baza rolului economic
al României pe această axă; în acest sens, el afirma: „Concluzia
care se desprinde din toate e că diferitele regiuni ale ţării, indiferent de
stăpânirile sub care au fost nevoite să trăiască, au manifestat din toate
timpurile o imperioasă necesitate de completare reciprocă, ca un revers
al perfectei unităţi naturale a pământurilor româneşti, ceea ce dovedeşte
încă o dată că nu poţi asocia şi disocia ţări şi provincii după voinţă”.
Când un asemenea fenomen se întâmplă, reacţiunile naturale „nu vor
întârzia să se arate, nimicind economiceşte regiuni întregi” (Funcţiunile
economice ale României, în volumul colectiv Unitatea şi funcţiunile
pământului şi poporului românesc, Bucureşti, 1943, pag. 78).
În buna tradiţie interbelică europeană, intersecţiile geografului
Vintilă Mihăilescu cu geopolitica n-au lipsit; acesta a abordat o serie
de probleme: harta etnică a României, blocul carpatic românesc, unitatea
pământului românesc ş.a.
Marele nostru cărturar Nicolae Iorga invoca, de la înălţimea
prestigiului său de specialist în istoria universală, „cazul românesc”.
Demonstraţiile sale ating apogeul atunci când se referă la ceea ce s-ar
putea numi „cucerire a cuceritorilor de către cuceriţi”. Teza argumentaţiei
sale este „Poţi să cucereşti mii de kilometri şi cu toate acestea
să fii acolo supusul celor pe care i-ai cucerit”. Iorga s-a ridicat
singur împotriva unui stil de gândire ce părea a copleşi epoca – nociva
iluzie ratzelieană care plasa biologicul la fundamentul naţiunii. El
considera dimensiunea spirituală ca singura dimensiune care poate
consacra cu adevărat un popor.
1.5. Geografia politică contemporană
După anii ’60 ai secolului XX, politologi, sociologi, demografi,
geografi ş.a., receptivi la problematica geografiei politice – ca o
388
consecinţă firească a evoluţiei societăţii –, au abordat noi domenii ale
geografiei politice, pe lângă cele tradiţionale: dependenţa fostelor colonii
de ţările dezvoltate, raporturile centru-periferie, factorii spaţiali care
privesc alocarea de bunuri şi servicii, teritorialitatea; totodată, s-au
folosit noi metode şi tehnici geografice pentru progresul acestei ştiinţe.
Abia după 1980, termenul de geopolitică a revenit în cadrul dezbaterilor
politice şi ştiinţifice, mai ales din Marea Britanie şi SUA.
Schimbări rapide au avut loc, în ultimele decenii, în întreaga
lume: declanşarea a numeroase conflicte locale, destrămarea URSS şi
crearea CSI; Germania, Japonia şi China au devenit mari puteri economice;
a avut loc destrămarea Iugoslaviei; au apărut noi stări conflictuale
în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în Europa şi Asia ş.a. În acest
context, au apărut grupuri, reviste, asociaţii, comisii specializate în
geografie politică (Asociaţia Geografilor Americani, revista „Political
Geography”, Comisia Asupra Hărţii Politice a U.I.G., centre de geografie
politică în numeroase ţări ş.a).
Cel de-al doilea război mondial a avut ca urmare şi remanierea
hărţii politice mondiale. Războiul adusese Europa în pragul dezastrului
economic. Începe prăbuşirea imperiilor coloniale. Două mari puteri
domină planeta: SUA, care accelerează reconstrucţia Europei Occidentale
şi a Japoniei, şi URSS, care a cunoscut uriaşe pierderi materiale
şi umane ca urmare a invaziei germane, dar a ieşit întărită politic
după război.
Cu acordul SUA şi Marii Britanii, toată Europa de Est şi o parte
a Europei Centrale ajung sub controlul URSS. După un timp, apar
tensiuni între URSS şi SUA, izbucneşte „războiul rece”. Pe de altă
parte, dezvoltarea armamentului nuclear modifică şi strategia militară.
Evoluţiile tehnologice rapide, politica de „descurajare” reciprocă, accelerarea
cursei înarmării nucleare se desfăşoară concomitent, în mod paradoxal,
cu tendinţe de destindere şi încercări de dezarmare nucleară, de
reducere a ameninţărilor la adresa păcii.
Miniaturizarea armamentului şi creşterea preciziei sale schimbă
condiţiile geostrategice ale unui nou război; după 1975, raportul de
forţe pe plan mondial evoluează în favoarea SUA, cu toate eforturile
de înarmare ale URSS. Se manifestă, totodată, o intensificare generală
a politicii protecţioniste a ţărilor puternic dezvoltate economic, cu
consecinţe asupra ţărilor nedezvoltate, dar şi între naţiunile dezvoltate
se manifestă contradicţii.
De cele mai multe ori, la originea conflictelor stau diferende
minore, incapacitatea de a evalua riscurile şi costurile, inflexibilitatea,
389
insuficienta informare a opiniei publice, ideologiile extremiste, fundamentaliste,
ultranaţionaliste, în condiţiile când diplomaţiile nu sunt
suficient de ofensive. Cu toate că după al doilea război mondial s-au înregistrat
numeroase conflicte locale, chiar dacă şi astăzi se menţin tensiuni
regionale, teoriile de geopolitică a păcii s-au afirmat tot mai puternic.
În ultimele decenii s-a statornicit un nou spaţiu de comunicare,
care diminuează efectele propagandei războinice, limitează câmpul de
acţiune a guvernelor totalitare.
Comerţul şi turismul, acţiunile organizaţiilor internaţionale, dezvoltarea
raporturilor dintre state creează condiţii pentru diminuarea
diferendelor.
Din toamna anului 1989, blocul socialist a cunoscut o implozie
în urma crizei profunde pe care o traversa. Prăbuşirea URSS a relansat
mecanismul proliferării numărului de state. Din divizarea Cehoslovaciei
(1993) au rezultat două state – Cehia şi Slovacia. Pe ruinele
fostei Iugoslavii şi-au proclamat independenţa Slovenia şi Croaţia
(1991), Bosnia-Herţegovina şi Macedonia (1992). A fost creat statul
Serbia-Muntenegru (2002).
Injustiţia produce tensiuni şi revolte. Fostele republici sovietice
se confruntă cu diferite probleme: acţiuni separatiste, terorism (Cecenia,
Transnistria, Nagorno-Karabah, Abhazia ş.a.).
Statele subdezvoltate întâmpină mari dificultăţi în schimbarea
statutului lor de exportatoare de produse alimentare şi de materii prime,
în timp ce naţiunile industrializate cunosc o concentrare excesivă
a activităţilor industriale. Geografii (Johnston 1983, Johnston şi Taylor,
1986, Taylor, 1993), punând accentul pe economie, scot în evidenţă
factori care determină mutaţiile în repartiţia forţelor de producţie pe planetă.
Noua geografie politică studiază forţele economice care remodelează
lumea, noile orientări economice şi politice, opoziţia dintre
„periferie” şi „centru”, influenţa crescândă a metropolelor, dimensiunea
economică a situaţiei internaţionale.
Prin intermediul geografiei politice, geografii au capacitatea de a
se pronunţa asupra problemelor lumii contemporane; ei redescoperă
aspectele sensibile ale trasării frontierelor, relevă noile dimensiuni ale
problemelor naţionale, ale mişcărilor fundamentaliste, noile forme de
cooperare, jocul influenţelor şi al dominaţiei pe scena mondială actuală,
cooperarea internaţională, devenită indispensabilă datorită globalizării
problemelor geoecologice, cauzele şi urmările tensiunilor şi conflictelor
ş.a.
390
2. Structura teritorială a economiei mondiale
Prima abordare a geografiei politice prin prisma sistemelor mondiale
este relativ recentă şi aparţine lui Peter J. Taylor (Taylor J. Peter,
Political Geography. World-economy, Nation – state and Locality,
Longman, Londra şi New York, 1986).
După cum este ştiut, mercantilismul susţinea că la baza bunăstării
unei ţări stau dezvoltarea schimbului de mărfuri şi acumularea capitalului
bănesc. De la apariţia mercantilismului există obiceiul de a se
cere economiei să precizeze mijloacele aflate la dispoziţia oame-nilor
de stat. A luat naştere, apoi, economia politică, ce evalua bogăţiile pe
care statul le poate mobiliza pentru a-şi îndeplini strategia.
Noul demers, iniţiat de P. Taylor, este invers: cadrul general este
creat de economie, care desemnează trăsăturile esenţiale ale lumii.
După economie vin statele; acestea pot fi poziţionate în centrul sau la
periferia economiei – lume. Statele poziţionate central dispun de largi
posibilităţi de acţiune; cele din a doua categorie au o suveranitate fără
conţinut.
În lucrări mai recente (Taylor J. Peter, The Way the Modern
World Works. World Hegemony Impasse, John Wiley, Londra,1996)
se arată că teoria statului hegemonic opune două forme de dominare:
una militară şi a doua, mai voalată, în care statul dominant nu
încearcă să se extindă teritorial, dar profită de forţa sa pentru a impune
o pace globală celorlalte state din sistem.
2.1. Elementele de bază ale economiei mondiale sunt:
a) Piaţa mondială. După cum se ştie, pieţele precapitaliste erau
bazate pe preţuri fixe. Producţia de mărfuri are o valoare determinată
de cererea şi oferta de pe piaţa internaţională. Economia se bazează pe
o singură piaţă (mondială şi capitalistă). Într-o astfel de economie,
producţia este destinată schimbului, şi nu consumului. Piaţa mondială
determină cantitatea, localizarea şi tipul de producţie. În ultimii 50 de
ani, companiile multinaţionale au dominat piaţa mondială.
b) Sistemul statal constituie un alt element de bază al economiei
mondiale. Statele au o economie organizată şi o recunoaştere internaţională.
În economia mondială sunt numeroase entităţi politico-statale,
aflate în competiţie. Marile puteri şi superputerile influenţează puternic
economia mondială.
391
c) Al treilea element de bază îl constituie o structură pe trei
nivele. Această structură cuprinde ţările centrale, ţările cu statut de
semiperiferie şi ţările cu statut de periferie.
Statele şi celelalte organizaţii sunt analizate de pe poziţiile pieţei
mondiale (globale), şi nu de pe acelea ale sistemului mondial de state.
Într-o piaţă globală, unităţile fundamentale încetează să mai fie statele
şi economiile naţionale, înlocuite tot mai mult prin modelele de producţie
şi consum organizate în companii transnaţionale şi alţi agenţi
care operează dincolo de graniţele naţionale şi nu sunt legaţi de nici un
teritoriu naţional sau guvern. „Reţelele globale financiare şi tipurile de
comerţ internaţional modelează politicile economice naţionale. Guvernele
naţionale care ignoră sau opun rezistenţă presiunilor pieţei, după
cum se spune că au făcut Marea Britanie în anii ’70, Franţa în anii ’80,
sau Suedia în anii ’90, prin subvenţionarea locurilor de muncă,
protejarea unor industrii necompetitive sau cheltuieli mai mari decât
erau pregătite să suporte pieţele, îşi asumă riscul unor crize financiare.
Dacă guvernele persistă în acest tip de politică, ele suferă pedepse ca
scăderea performanţei economice, deprecierea monedei şi scăderea
investiţiilor” (Andrew Gamble, Politică şi destin – sfârşitul ISTORIEI,
sfârşitul POLITICII, sfârşitul STATULUI, Editura Antet, Bucureşti,
2000, pag. 34).
Acelaşi autor subliniază că afirmarea pieţei globale înseamnă că
guvernele îşi pierd autonomia şi „devin neputincioase” în faţa forţelor
economice globale, care acţionează ca nişte trupe de asalt împotriva
tuturor barierelor aflate în calea competiţiei deschise şi schimbului.
Tendinţele de globalizare au fost însoţite de anumite schimbări
în economia mondială care au slăbit statele-naţiuni şi chiar le-au ştirbit
suveranitatea.
Regionalismul oferă posibilităţi pe care statele – naţiuni nu le
pot oferi pentru creşterea securităţii lor economice. Se manifestă dificultăţi
considerabile din cauza dezechilibrelor care există între state
sau între statele – nucleu şi cele de la periferii. Acest fapt este mai
evident în cele două Americi, din cauza poziţiei dominante a Statelor
Unite, dar el se manifestă şi în Asia de Est, din cauza existenţei a două
state cu potenţial de conducere – Japonia şi China. În afara regiunilor
dezvoltate, cooperarea regională este încă scăzută. Posibilităţile multor
state, mai ales ale celor slab dezvoltate, de a modela piaţa globală în
propriul folos sunt foarte limitate.
392
Dinamismul economic american asigură condiţiile necesare exercitării
supremaţiei mondiale. Imediat după al doilea război mondial,
economia americană furniza peste 50% din Produsul Naţional Brut
(PNB) al lumii.
Refacerea economică a Europei Occidentale şi a Japoniei, urmată
de fenomenul mai larg al dinamismului economic al Asiei, a redus
ponderea SUA în PNB-ul mondial şi, mai precis, partea sa din producţia
industrială a lumii, stabilizată la circa 30 %.
SUA şi-a menţinut totuşi puternicul avantaj competitiv în tehnologia
informaţiei, decisivă din punct de vedere economic. În domeniile
hotărâtoare ale economiei, SUA îşi menţine şi chiar îşi măreşte avantajul
în ce priveşte productivitatea faţă de rivalii vest-europeni sau japonezi.
Statele Unite ale Americii deţin poziţia supremă în domenii
decisive ale puterii mondiale: din punct de vedere militar, au o extindere
mondială neegalată; din punct de vedere economic, rămân principala
locomotivă a creşterii mondiale chiar dacă, sub anumite aspecte,
sunt concurate de Japonia şi Germania (nici una din acestea nu
deţine celelalte atribute ale puterii mondiale); din punct de vedere
tehnologic, deţin întâietatea în toate ramurile de vârf ale inovaţiei; din
punct de vedere cultural, nu au rivali în atracţia pe care o exercită, mai
ales asupra tineretului lumii; totul conferă SUA o susţinere politică pe
care nici un alt stat nu o egalează.
Interacţiunile acestor domenii fac din SUA singura superputere
mondială. Supremaţia SUA determină o nouă ordine internaţională,
care instituţionalizează dincolo de hotarele ţării multe din trăsăturile
sistemului american însuşi, printre care:
a) un sistem colectiv de securitate, inclusiv comandă şi forţe
armate integrate (NATO, Tratatul de Securitate SUA – Japonia etc.);
b) cooperare economică regională (APEC, NAFTA – Acordul
Nord-American al Liberului Schimb) şi instituţii specializate de
cooperare mondială (Banca Mondială, FMI, Organizaţia Mondială a
Comerţului);
c) proceduri care pun accentul pe luarea deciziilor pe bază de
consens, chiar dacă sunt dominate de SUA;
d) preferinţă pentru relaţii democratice între membrii alianţelor
importante;
e) structură judiciară şi constituţională mondială elementară (de
la Tribunalul Internaţional de la Haga până la Tribunalul special care
judecă crimele de război din fosta Iugoslavie).
393
2.2. Evoluţia economiei mondiale
Economistul rus Kondratiev, pe baza unei largi palete de indicatori,
a ajuns la concluzia că economia mondială are o dezvoltare ciclică.
Aceasta cuprinde o fază de creştere (A) şi o fază de stagnare sau de
recesiune (B). În timpul fazei A se fac investiţii în tehnologiile noi atât
timp cât profiturile sunt mari; deoarece în economia capitalistă nu se practică
planificarea, se ajunge la supraproducţie, astfel că faza aceasta încetează.
Faza B este cauzată de decalajul dintre descoperirile tehnologice
şi aplicarea lor pe scară largă; în această fază, investiţiile sunt
mici sau nu se efectuează, producţia se reorganizează, iar profiturile
sunt reduse. O fază A şi una B durează circa 50 de ani şi formează, în
concepţia lui Kondratiev, un ciclu.
Ciclurile Kondratiev s-au desfăşurat până acum, astfel:
I. 1780/1799 – A1 - 1810/1817 – B1 – 1844/1851
II. 1844/1851 – A2 -1870/1875 – B2 – 1890/1896
III. 1890/1896 – A3 -1914/1920 – B3 – 1940/1945
IV. 1940/1945 – A4 -1967/1973 – B4
2.3. Extinderea geografică a economiei
Economia mondială a apărut la sfârşitul secolului al XV-lea. În
jurul anului 1150 s-a intensificat comerţul în Europa, între acest
continent şi Orient. Au avut loc incursiuni europene pe mări şi oceane
– fapt ce a dus la lărgirea orizontului de cunoaştere, la extinderea
comerţului, la creşterea rolului comercial al unor oraşe europene
(Napoli, Milano, Veneţia, Genova, Hamburg, Bremen, Lübeck ş.a), la
consolidarea unei clase a negustorilor, la întemeierea porturilor de-a
lungul rutelor, apoi la folosirea în America (după cucerire) a sclavilor,
acumularea capitalului financiar şi comercial şi investirea unei părţi a
acestuia în manufacturile din Europa.
Între 1500 şi 1600, a avut loc expansiunea europeană (din Spania
şi Portugalia) spre Africa, India, Orient şi America (Caraibe, Mexic,
Peru – spaniolii şi în estul Braziliei – portughezii). Marea Britanie,
Franţa şi Olanda, în secolul al XVII-lea, îşi dispută supremaţia comercială;
Spania şi Portugalia intră în declin.
Dacă, în secolul al XVIII-lea, Olanda era ţara cea mai dinamică,
în secolul al XVIII-lea, Franţa şi Marea Britanie deţin supremaţia
mondială; comerţul Franţei era alcătuit din transportul sclavilor spre
America, al zahărului spre Europa, iar comerţul Marii Britanii consta
în exportul de produse manufacturate, importul de aur, tutun, zahăr,
394
iar după 1713, comerţul cu sclavi. Prin urmare, la început, economia
mondială cuprindea Europa, America Centrală şi de Sud, apoi s-a
extins în America de Nord, Asia de Est, India, Australia, Africa şi
insulele din Pacific.
Extinderea economiei mondiale a fost însoţită de jaf, decimarea
unor populaţii băştinaşe, precum şi, pe alt plan, de deplasarea economiei
Chinei şi Indiei spre periferie.
În ultimele decenii, două tipuri de „actori” au acţionat pe scena
internaţională:
a) statele, ale căror relaţii se stabileau datorită diplomaţiei;
b) comercianţii, responsabili cu schimburile internaţionale.
Astăzi, se pot obţine contacte instantanee între toate punctele de
pe glob datorită progresului comunicaţiilor: călătoriile, devenite mai
rapide, facilitează întâlnirile şi contactele. A crescut numărul filialelor
firmelor, are loc amplasarea avantajoasă a acestora acolo unde beneficiază
de cele mai bune condiţii de rentabilitate, fluxurile financiare se
multiplică, sporesc fluxurile turistice, creşte continuu numărul organizaţiilor
nonguvernamentale ş.a; toate acestea exprimă extinderea şi
amploarea economiei mondiale.
Statele subdezvoltate întâmpină numeroase dificultăţi în schimbarea
statutului lor de exportatoare de produse alimentare şi de materii
prime, în timp ce statele industrializate se caracterizează printr-o
concentrare excesivă a industriei.
2.4. Structura teritorială a economiei mondiale
Fernand Braudel a analizat sistemul economic creat de statele
din Europa Occidentală şi a preluat ideea de economie – lume de la
istoricul Fritz Rörig.
În lucrările lui Immanuel Wallerstein (1974, 1979, 1983, 1988,
1991) consacrate evoluţiei economice a lumii se acordă atenţie semiperiferiilor,
regiunilor centrale şi celor îndepărtate. Atât ideile lui
Braudel, cât şi cele ale lui Wallerstein au găsit ecou printre geografi,
iar succesul cel mai mare ele l-au avut în lumea anglo-saxonă.
Peter J.Taylor nu analizează rolul statului, dar efectuează o
prezentare globală a economiei mondiale şi se raliază interpretărilor
lui Wallerstein, evidenţiind totodată forţele care modelează scena
politică. În lucrările sale recente, Taylor consideră că până acum, pe
rând, trei puteri şi-au exercitat hegemonia: Ţările de Jos, Marea
Britanie şi SUA.
395
Geografia politică nu consideră că spaţiul poate fi central sau
periferic, dar procesele care îl structurează determină dezvoltări economice
inegale, fapt ce contribuie la conturarea unor zone centrale şi
periferice. Taylor apreciază că procesele centrale implică salarii mari,
tehnologie avansată şi producţie diversificată; procesele din periferie
determină salarii mici, tehnologie precară şi producţie diversificată.
Structura centru-periferie include mai multe niveluri: naţional,
regional şi mondial; ea este evidentă la nivel continental şi la nivel
regional oriunde pe Terra. Astăzi, regiunea centrală este formată din
America de Nord, Europa de Vest şi Japonia. În Europa, centrul este
situat în partea nord-vestică. Japonia este în centrul economiei Asiei
de Est şi Sud-Est. Ţările din jurul Golfului Persic atrag forţa de muncă
din ţările arabe mai sărace, Republica Africa de Sud, din statele de la
sud de Ecuator. Chiar şi în interiorul unor state se află arii centrale
care domină zonele rurale şi centrele urbane periferice.
Categoria de semiperiferie combină procesele din zonele centrale
şi din cele periferice; semiperiferia exploatează periferia şi, la
rându-i, este exploatată de centru. Procesele politice şi relaţiile sociale
din semiperiferie, succesele sale economice aduc unele state din acest
spaţiu în zonele centrale.
Zonele periferice sunt formate din „lumea a treia”, nu intră în
economia mondială ca parteneri egali, depind de zonele centrale (sub
aspectul legăturilor politice, comerciale, militare etc.).
2.5. Situaţia unor ţări centrale şi semiperiferice în concepţia
lui Peter J. Taylor
Ulterior apariţiei economiei mondiale, s-a organizat şi o piaţă
mondială. După aceasta, în economia mondială au avut loc schimbări
profunde. Economia mondială s-a consolidat şi a cunoscut perioade
de creştere şi de descreştere diferenţiate de la o regiune la alta. Statele
s-au reorganizat, unele au cunoscut succesul în economia mondială,
dar destul de numeroase state din semiperiferie sau periferie au recurs,
repetat, la reorganizarea aparatului politic – schimbări frecvente de
guverne şi chiar de sisteme politice –, au cunoscut eşecuri în economia
mondială.
China, în faza B1 a intrat în periferia economiei mondiale; prin
reorganizarea statului în perioada A4, a reuşit să intre în semiperiferie.
396
Rusia, în A2, a intrat în semiperiferie, are loc reorganizarea statului
prin revoluţie în B3; ulterior, URSS a devenit o mare putere
militară, dar din punct de vedere economic a rămas permanent în
semiperiferie; după destrămarea URSS, Federaţia Rusă se bazează pe
întinderea sa uriaşă, pe resurse şi potenţialul demografic.
În semiperiferie se află Brazilia, Argentina, Africa de Sud
ş.a., iar Arabia Saudită, Qatar, Bahrein, Oman, Emiratele Arabe Unite,
Singapore, Thailanda, Malaysia ş.a. au trecut din periferie în semiperiferie.
Marea Britanie, în urma războiului civil, a devenit, în faza B’2,
parte din centru, când statul s-a restructurat. În ultima sută de ani, Marea
Britanie a fost în declin, dar continuă să fie o putere economică.
Franţa a avut un declin relativ în B’2, fapt care a condus la o
restructurare a statului prin revoluţie; a fost înfrântă în zonele periferice.
În primul ciclu Kondratiev, a fost înfrântă – ceea ce a avut ca
urmare un al doilea declin relativ, dar în cadrul zonei centrale; în
prezent, Franţa este una dintre puterile economice ale lumii.
Statele Unite au avut în faza B’2 o poziţie periferică. Războiul
de independenţă a împiedicat procesul de periferizare, iar această
izbândă a fost consolidată în a doua fază Kondratiev de războiul civil
(Sudul a devenit parte a periferiei americane într-un stat restructurat).
După războiul civil, SUA a păşit pe calea prosperităţii şi a devenit (în
secolul al XX-lea) cea mai mare putere economică.
Germania a avut o istorie puţin stabilă; şi-a restructurat statul în
A2 şi, la începutul secolului al XX-lea, a devenit cea mai mare putere
europeană până la al doilea război mondial. După unificarea din 1990,
Germania a devenit o mare putere economică a lumii.
Japonia a intrat în economia mondială în al doilea ciclu
Kondratiev, iar în secolul al XX-lea a cunoscut o puternică creştere
economică (deşi a fost înfrântă în al doilea război mondial); astăzi
deţine, din punct de vedere economic, locul II mondial.
Modelele centru-periferie ne permit să înţelegem că diferenţele
se creează fără încetare, dar nu pot oferi o explicaţie faptului că o regiune,
altădată centrală, îşi pierde rolul din trecut şi este traversată de crize.
3. Geografia statului şi a naţiunii; geografia graniţelor,
Dostları ilə paylaş: |