Ingeri si demoni

84
Luminile întunecate străluceau fierbinţi printre rafturi. Galeria aceasta era mult mai mică decât cea în care fusese Langdon înainte. „Mai puţin aer, mai puţin timp." Ar fi trebuit să i ceară lui Olivetti să pornească ventilaţia.

Găsi repede sectorul în care se aflau registrele de Belle Arti; nici n avea cum să nu l vadă, fiindcă ocupa aproape opt rafturi pline. Biserica Catolică deţinea milioane de lucrări în lumea întreagă.

Parcurse dintr o privire rafturile, în căutarea lui Gianlorenzo Bernini. Începu de la mijloc în jos, pe primul raft, cam de acolo unde îşi închipuia el că s ar afla litera B. După un moment de panică, declanşată de gândul că registrul respectiv ar putea lipsi, îşi dădu seama, spre marea lui dezamăgire, că nu erau aşezate în ordine alfabetică. „De ce nu mă surprinde chestia asta?!"

Abia când reveni la începutul colecţiei şi se urcă pe scara mobilă până la raftul de sus înţelese cum era structurată această galerie. Aplecat, într un echilibru precar, găsi cele mai groase re­gistre, aparţinând maeştrilor Renaş­terii — Michelangelo, Rafael, da Vinci, Boticelli. Acum realiză că registrele erau aranjate în ordinea valorii monetare totale a colecţiei fiecărui artist. În­ghe­suit între Rafael şi Michelangelo se afla şi registrul cu numele lui Bernini; era mai gros de doisprezece centimetri.

Deja respirând greu şi luptându se cu volumul masiv, coborî scara. Apoi, ca un băieţel cu o revistă de benzi desenate, se întinse pe podea şi deschise coperta.

Registrul era legat în piele, foarte solid, iar scrisul era de mână. Pe fiecare pagină era catalogată o singură lucrare, incluzând o descriere scurtă, data, amplasarea, costul materialelor şi uneori o schiţă a piesei respective. Profesorul răsfoi paginile... peste opt sute în total. Bernini fusese un tip destul de ocupat.

În studenţie, Langdon se întrebase adesea cum reuşeau artiştii din vechi­me să realizeze atât de multe opere de artă în decursul unei singure vieţi. Mai târziu aflase, cu dezamăgire, că maeştrii celebri erau autorii unei părţi foarte mici din propriile lucrări. Ei con­duceau ateliere în care pregăteau tinerii artişti pentru a le pune proiectele în aplicare. Sculptori precum Bernini creau miniaturi din lut şi îi angajau pe alţii să le realizeze apoi din marmură. Langdon ştia că, dacă Bernini ar fi trebuit să se ocupe singur de toate comen­zile primite, ar mai lucra încă şi astăzi.

— Indexul, spuse cu glas tare, încercând să alunge negura care tindea să i învăluie mintea.

Deschise volumul la sfârşit, pentru a căuta în index, la litera F, titlurile ce conţineau cuvântul fuoco — foc — dar termenii ce înce­peau cu F nu erau toţi la un loc. Profesorul înjură. „Ce dracu' au oamenii ăştia împotriva alfabetizării?"

Articolele erau, în mod aparent, aranjate cronologic, unul câte unul, pe măsură ce Bernini finalizase câte o lucrare. Totul fusese trecut în funcţie de dată. Ceea ce nu i era de nici un ajutor.

În vreme ce privea lista deconcertat, un alt gând chinuitor îi trecu prin minte. Era posibil ca titlul sculpturii pe care o căuta să nici nu conţină cuvântul „foc". Cele două lucrări anterioare  Avacum şi Îngerul şi Vento Ponente — nu conţineau referiri speci­fice la „pământ" sau la „aer".

Pierdu un minut sau două răsfoind volumul la întâmplare, în speranţa că o ilustraţie îi va atrage atenţia. Nimic însă. Văzu zeci de lucrări obscure, despre care nu auzise niciodată, şi multe altele pe care le recunoştea... Daniel şi leul, Apollo şi Daphne, plus vreo şase fântâni.

Când le zări pe acestea din urmă, gândul îi sări brusc ceva mai înainte. Apă. Ar putea fi, cumva, cel de al patrulea altar al ştiinţei o

fântână? Ar fi fost un perfect tribut adus Apei. Langdon spera să l poată prinde pe asasin înainte de a ajunge la Apă, fiindcă Bernini sculptase zeci de fântâni în Roma, cele mai multe amplasate în faţa câte unei catedrale.

Deocamdată însă, reveni la problema actuală. Focul. Răsfoind registrul, cuvintele Vittoriei îi răsunară în minte: „Primele două sculpturi îţi erau cunoscute... probabil că o ştii şi pe cea de a treia".

Revenind la Index, îl parcurse în viteză, căutând titlurile unor opere pe care le ştia. Unele îi erau familiare, dar nici una nu i atrase atenţia. Dându şi seama că nu va reuşi să termine înainte de a leşina sufocat, decise cu strângere de inimă că va trebui să scoată volumul din galerie. „E doar un registru, îşi spuse. Nu e ca şi cum aş scoate de aici încă un folio original al lui Galilei". Îşi aminti de pergamentul din buzunar şi îşi spuse să nu uite să l pună la loc înainte de a pleca.

Grăbit, dădu să închidă registrul, dar în clipa aceea zări ceva ce l făcu să se oprească. Deşi indexul era plin de numeroase notiţe, una dintre ele părea mai ciudată.

Notiţa menţiona că celebra sculptură a lui Bernini, Extazul Sfintei Tereza, fusese mutată, la scurt timp după inaugurare, din locul în care fusese ampla­sată iniţial, în Cetatea Vaticanului. Însă nu acest lucru i se păruse lui straniu; cunoştea trecutul zbuciumat al lucrării. Deşi unii o considerau o capodoperă, papa Urban al VlII lea o respinsese ca având un aer prea expli­cit sexual pentru Vatican şi o alungase într o capelă oarecare din cealaltă parte a oraşului. Ceea ce îi atrăsese atenţia era faptul că sculptura fusese amplasată într una dintre cele cinci bi­serici de pe lista lui. Mai mult încă, notiţa menţiona că lucrarea fusese mutată acolo per suggerimento del artista.

„La sugestia artistului?" Langdon nu mai pricepea nimic. Nu avea nici un sens ca Bernini însuşi să ceară mutarea capodoperei sale într un loc dosnic. Toţi artiştii doreau ca lucrările lor să fie expuse la loc de cinste, nu în cine ştie ce...

Doar dacă...

Profesorul ezită câteva clipe. Îi era teamă chiar să se şi gân dească. Să fie oare posibil? Să fi creat Bernini intenţionat o sculptură atât de explicită, încât Vaticanul să fie nevoit s o ascundă într un loc atât de îndepărtat? Pe care chiar artistul însuşi s o fi ales? Poate într o biserică oarecare, aflată pe linia ce continua direct răsuflarea de la Vento Ponente?

Pe măsură ce entuziasmul îi sporea, mintea lui Langdon revedea statuia, insistând asupra faptului că nu avea absolut nimic de a face cu focul. Oricine a văzut o putea mărturisi că sculptura nu era câtuşi de puţin ştiinţifică — pornografică poate, dar în nici un caz ştiinţifică. Un critic englez condamnase odată Extazul Sfintei Tereza ca fiind „cel mai nepotrivit ornament aşezat vreodată într o biserică creş­tină". Profesorul înţelegea cu uşurinţă controversa. Deşi strălucit realizată, statuia o înfăţişa pe Sfânta Tereza întinsă pe spate, în spas­mele unui orgasm covârşitor. Total nepotrivit pentru Vatican.

Langdon răsfoi în grabă volumul, în căutarea paginii respec­tive. Când văzu schiţa lucrării, simţi o neaşteptată rază de speranţă. Într adevăr, sfânta părea în extaz, dar alături de ea se mai afla un personaj de care profesorul uitase.

Un înger!

Legenda sordidă îi reveni brusc în minte...

Sfânta Tereza era o călugăriţă sanctificată după ce pretinsese că un înger i se arătă în somn. Scrijelit la partea de jos a paginii, Langdon văzu un fragment familiar. Cuvintele Sfintei Tereza erau suficient de sugestive:
„... Lancea lui măreaţă de aur... plină de foc... a pătruns în mine de mai multe ori... penetrându mă până în vintre... o dulceaţă atât de mare, încât nu ţi mai puteai dori să se oprească."
Langdon surâse. „Dacă asta nu e o metaforă pentru o partidă serioasă de sex, atunci eu nu ştiu ce o mai fi!" Dar zâmbetul îi fu­sese cauzat şi de des­cri­erea pe care autorii registrului o făcuseră sculpturii. Deşi paragraful respectiv era scris în italiană, cuvântul fuoco apărea de şase ori: „lancea îngerului, cu vârf de foc"; „creş­tetul îngerului emanând raze de foc"; „femeia cuprinsă de focul pasiunii..."

De abia când mai aruncă o privire spre schiţă se convinsese. Lancea îngerului era ridicată ca un semnal luminos, indicând calea.

„Şi îngerii te ndrume în căutarea ce ţi ai pus în gând." Chiar şi tipul de înger ales de Bernini era semnificativ. Este un serafim. Literal, serafim înseamnă „cel plin de foc".

Robert Langdon nu era omul care să fi aşteptat vreodată o con­firmare venită de sus, dar când citi numele bisericii în care se afla sculptura, decise că era momentul să devină credincios: Santa Mana della Vittoria!

„Vittoria, îşi spuse, râzând. Perfect!"

Ridicându se în picioare, se clătină din cauza ameţelii. Privi în sus spre scară, întrebându se dacă e cazul să pună volumul la loc. „La naiba! Să l pună părintele Jaqui!" Închise registrul şi l aşeză jos, lângă raft.

Se împletici spre butonul ce licărea lângă uşa electronică a galeriei. Respira greu, repede şi scurt, dar se simţea înviorat de norocul pe care l avusese.

Din păcate însă, norocul nu l mai ajută să iasă.

Pe neaşteptate, în galerie se auzi un pufăit vag, asemănător unui oftat îndurerat. Luminile licăriră, butonul de la ieşire se stinse. Apoi, ca o uriaşă creatură pe patul de moarte, întregul complex al arhivelor se cufundă în beznă. Cineva întrerupsese alimentarea electrică.


85
Sfintele Grote ale Vaticanului sunt situate sub pardoseala măreţei bazilici San Pietro. În ele odihnesc rămăşiţele pământeşti ale papilor.

Vittoria ajunse la capătul scării în spirală şi intră în grotă. Tunelul întunecat îi amintea de acceleratorul de particule de la CERN — negru şi rece. Iluminat acum doar de lanternele soldaţilor, tunelul avea ceva nefiresc. Pe ambele părţi laterale, nişe firide înguste mărgineau peretele. În interiorul acestor firide se zăreau umbrele masive ale sarcofagelor.

Un suflu de gheaţă îi mângâie pielea. „E frigul", îşi spuse, ştiind că era doar pe jumătate adevărat. Avea impresia că îi priveşte ci­neva, nu o fiinţă în carne şi oase, ci un spectru care parcă îi pândea din întuneric. Deasupra fiecărui mormânt se afla o statuie în mă­rime naturală a respectivului papă, în poziţie orizontală, cu palmele încrucişate pe piept. Trupurile păreau că ies din sarcofage, împingând capacul de parcă ar fi încercat să scape din închisoarea lor funebră. Procesiunea de lanterne îşi continuă drumul şi, în lumina ei, siluetele papilor se ridicau şi coborau la loc, alungindu se şi dispărând într un dans macabru al umbrelor.

Nimeni nu mai vorbea şi Vitttoria nu ştia dacă motivul era respectul pentru cei morţi sau tensiunea resimţită. Ea le simţea pe amândouă. Şambelanul înainta cu ochii închişi, de parcă ar fi ştiut fiecare pas pe dinafară. Probabil că, de când se stinsese papa, bietul om făcuse de multe ori acest drum fantomatic... poate pentru a se ruga la mormântul lui, cerându i să l îndrume.

„Am lucrat sub tutela cardinalului mulţi ani, spusese şambela­nul. Mi a fost ca un tată." Vittoria şi l amintea rostind aceste cu­vinte despre cardina­lul care îl „salvase" din armată. Acum înţe­legea şi restul poveştii: că acelaşi cardinal care îl luase sub aripa sa ocupase mai târziu scaunul pontifical şi îşi adusese cu el protejatul, numindu l şambelan.

„Asta explică multe", îşi spuse ea. Întotdeauna simţise într un mod deosebit emoţiile şi sentimentele celorlalţi şi ceva o sâcâise toată ziua cu privire la persoana şambelanului. Chiar de când îl întâlnise pentru prima dată i se păruse că omul este măcinat de o durere mai profundă şi mai personală decât criza prin care treceau cu toţii acum. În spatele calmului afişat, îl simţise torturat de demonii săi interiori. Acum ştia că instinctele ei nu dăduseră greş. Pe lângă faptul că se confrunta cu cea mai gravă amenin­ţare din istoria Vaticanului, era nevoit să facă faţă acestei situaţii cumplite fără mentorul şi prietenul său aproape... zburând de unul singur.

Soldaţii îşi încetiniră paşii, de parcă pe întuneric n ar fi ştiut unde anume era îngropat ultimul papă. Şambelanul îşi continua însă drumul cu mers sigur şi se opri în faţa unui mormânt din marmură ce părea că luceşte mai puternic decât toate celelalte. Dea­supra, se afla silueta sculptată a defunctului. Când îi recunoscu figura de la televizor, Vittoria simţi încleşta­rea unui fior de spaimă. „Ce suntem pe cale să facem?!"

— Îmi dau seama că nu avem mult timp la dispoziţie, spuse preotul. Totuşi, vă cer un scurt moment să ne rugăm.

Soldaţii îşi plecară capetele. Vittoria le urmă exemplul, cu inima bătând să i spargă pieptul, dar neauzită. Il camerlengo îngenunche lângă mormânt şi începu să se roage în italiană. Când Vitto­ria îi asculta cuvintele, ochii i se umplură de lacrimi... lacrimi pen­tru mentorul ei... pentru cel pe care l numise tată. Rugăciunea părea la fel de potrivită pentru tatăl ei, ca şi pentru papă.

— Părinte suprem, sfătuitor şi prieten. Mi ai spus, când eram tânăr, că vocea din inima mea era vocea lui Dumnezeu. Mi ai spus că trebuie s o urmez, oricât de dureroase ar fi căile pe care mă va conduce. Aud această voce acum din nou, cerându mi lucruri imposibile. Dă mi putere! Doamne, iartă mi slăbiciunea! Ceea ce fac... fac în numele credinţei Tale. Amin.

— Amin, şoptiră soldaţii.

„Amin. Tată!" Vittoria îşi şterse ochii.

Şambelanul se ridică încet şi se depărtă de mormânt:

— Trageţi capacul la o parte.

Militarii ezitară.

— Signore, interveni unul dintre ei, prin lege ne supunem dum­neavoas­tră. Vom face tot ce ne cereţi...

Preotul părea că citeşte gândurile tânărului.

— Într o zi îţi voi cere iertare pentru că te am pus într o astfel de situa­ţie, dar astăzi îţi cer să mi te supui. Legile Vaticanului au menirea să apere Biserica. Din acest motiv îţi ordon eu acum să le încalci.

După un moment de tăcere, cel mai înalt în grad dădu ordinul. Ceilalţi trei îşi aşezară lanternele pe pardoseală şi umbrele lor se proiectară pe zid. Luminaţi acum de jos, se apropiaseră de mor­mânt şi, proptindu şi mâinile pe capac, aproape de capul mormântului, se pregătiră să împingă. La un semnal, toţi trei se opintiră, împingând din toate puterile lespedea enormă. Când aceasta nu se clinti, Vittoria se pomeni dorindu şi nici să n o facă. Dintr o dată, îi era teamă de ceea ce vor descoperi.

Soldaţii împinseră mai tare, tot fără nici un rezultat.

— Ancora, îi îndemnă şambelanul, suflecându şi mânecile robei şi fiind gata să i ajute. Ora!

Vittoria era gata să li se alăture, dar în aceeaşi clipă capacul începu să se urnească. O nouă opintire şi, cu scrâşnet gutural de piatră lovind piatra, lespedea se roti până ce atinse o poziţie oblică pe sarcofag — capul statuii ajungând acum în fundul nişei, iar pi­cioarele fiind îndreptate spre afară.

Cu toţii făcură un pas înapoi.

Cu mişcări sfioase, unul dintre soldaţi se aplecă, îşi luă lanterna şi o îndreptă spre mormânt. Fasciculul tremură o clipă, dar apoi deveni fix. Ceilalţi soldaţi se apropiară unul câte unul. Chiar şi în întunecimea aceea, Vittoria le simţea reticenţa. Fiecare îşi făcu semnul crucii.

Şambelanul tresări înfiorat când privi înăuntrul sarcofagului, umerii lăsându i se ca apăsaţi de nişte greutăţi uriaşe. Rămase astfel multă vreme, înainte de a da îndărăt.

Vittoria se temuse că gura cadavrului va fi încleştată, ca urmare a rigor mortis, şi că va fi nevoită să propună fracturarea mandibulei pen­tru a i putea vedea limba. Acum îşi dădu seama că acest lucru nu va fi necesar. Pomeţii se lăsaseră, iar gura cadavrului era larg deschisâ.

Limba fostului papă era neagră ca moartea.


86
Nici o lumină. Nici un sunet.

Arhivele Secrete erau cufundate în beznă.

Frica, îşi dădu seama Langdon, e un imbold puternic. Cu răsu­flarea tăiată, bâjbâi pe lângă uşa rotativă, încercând să aprindă lumina. Găsi butonul pe perete şi îl lovi cu podul palmei. Nimic. Încercă încă o dată. Uşa era neclintită.

Rotindu se pe loc, încercă să strige, dar glasul îi era sugrumat. Oroarea situaţiei în care se afla începu să se închidă parcă în jurul lui. Plămânii îi cereau oxigen, iar adrenalina îi dublase deja ritmul cardiac. Se simţea de parcă tocmai ar fi primit un baros în stomac.

Când se izbi cu toată greutatea trupului în uşa de sticlă, pentru o frântură de secundă i se păru că aceasta începe să se rotească. Se izbi încă o dată, până ce văzu stele verzi. După aceea îşi dădu seama că întreaga încăpere se învârtea, nu doar uşa. Împleticindu se, dădu peste picioarele unei scări mobile şi căzu lovindu se cu genunchiul de marginea unui raft. Înjură, se ridică şi pipăi după scară.

O găsi. Sperase că este din lemn masiv sau din fier, dar era din aluminiu. O înşfăcă, ţinând o ca pe un berbece de asalt şi o luă la fugă spre peretele de sticlă. Era mai aproape decât ar fi crezut. Scara lovi frontal şi ricoşă. După sunetul slab al izbiturii, Langdon înţelese că avea nevoie de ceva mult mai dur şi mai greu decât o scară de aluminiu pentru a reuşi să spargă sticla aceea.

Când îşi aminti de revolverul semiautomat, speranţele îl însu­fleţiră, pentru a pieri apoi din nou. Nu l mai avea; Olivetti i l luase în biroul papei, spunându i că nu vrea arme încărcate în prezenţa şambelanului. Atunci i se păruse un lucru firesc.

Strigă din nou, dar vocea îi era şi mai slabă acum.

Apoi îşi aduse aminte de staţia de emisie recepţie pe care sol­datul i o lăsase pe masă, în afara galeriei. „De ce naibii n am luat o cu mine, înăuntru?!" În faţa ochilor începură să i joace stele pur­purii şi Langdon se forţă să gândească. „Ai mai fost blocat şi înainte, îşi spuse. Ai supravieţuit unei situaţii chiar mai rele. Erai doar un copil şi totuşi ai găsit calea de scăpare." Bezna părea că l înghite cu fiecare clipă. „Gândeşte!"

Se aşeză pe podea. Se întinse pe spate, cu mâinile pe lângă corp. În primul rând, trebuia să şi recapete controlul.

„Relaxează te! Păstrează ţi forţele!"

Fără a mai fi nevoită să înfrângâ forţa gravitaţiei, inima lui îşi mai încetini ritmul. Era un truc pe care l foloseau înotătorii pentru a şi reoxigena sângele între două curse succesive.

„E suficient aer aici, îşi spuse. Mult. Acum, gândeşte!" Stătea acolo, aşteptând într o oarecare măsură ca luminile să se aprindă dintr o clipă în alta. Dar nu. Aşa cum stătea acolo, respirând ceva mai bine, o stranie resemnare puse stăpânire pe el. Se simţea bine, liniştit... Se strădui să alunge senzaţia.

„Ai să te mişti, la naiba! Dar unde..."

La încheietura lui, Mickey licărea voios, bucurându se de întune­ric: 21.33. O jumătate de oră până la Foc. Lui însă i se părea că este mult mai târziu. În loc să şi alcătuiască un plan de evadare, mintea lui începu brusc să caute o explicaţie. „Cine a stins lumina? Oare Rocher îşi extindea cău-tările? Dar Olivetti nu l a atenţionat că eu sunt aici?" Ştia însă că, în acest moment, răspunsurile oricum nu mai contau.

Deschizând gura larg şi dându şi capul pe spate, trase adânc aer în piept, iar şi iar. Fiecare respiraţie îl ardea pe gât ceva mai puţin decât cea de dinainte. Ceaţa din creier îi dispăru. Se strădui să şi adune gândurile şi puterile.

„Pereţi de sticlă, îşi spuse. Dar o sticlă a naibii de groasă!"

Oare existau în jur dulapuri grele de oţel, ignifuge? Văzuse unele în alte arhive, dar aici nu zărise nici unul. Şi pe urmă, căutarea unuia pe întuneric ar fi însemnat pierdere de timp. Plus că probabil n ar fi reuşit să l ridice de la podea, mai cu seamă în starea în care se afla acum.

„Dar masa de studiu?" Ştia că în această galerie, la fel ca în toate celelalte, exista o masă în mijlocul rafturilor. Şi ce dacă? Oricum, n ar fi putut s o ridice. Fără a mai pune la socoteală că, dacă ar fi izbutit totuşi, n ar fi reuşit s o ducă prea departe. Rafturile erau foarte apropi­ate, spaţiile dintre ele fiind mult prea înguste.

Spaţiile dintre rafturi sunt prea înguste...

Dintr o dată, îşi dădu seama.

Cu o izbucnire de încredere, sări în picioare brusc. Prea brusc. Cuprins de ameţeală, bâjbâi în întuneric pentru a se prinde de ceva.

Mâna lui dădu de un raft. Aşteptă o clipă să şi revină şi să şi adune puterile. Va avea nevoie de toată forţa pentru a reuşi.

Proptindu şi umărul în marginea raftului, ca un jucător de rugby la grămadă, îşi înfipse bine picioarele în podea şi împinse. „Dacă aş putea înclina raftul!" Degeaba însă. Îşi reluă poziţia şi împinse din nou. Picioarele îi alunecară pe podea. Raftul scârţâi, dar nu se mişcă.

Avea nevoie de o pârghie.

Găsind din nou peretele de sticlă, puse o mână pe el pentru a nu şi pierde direcţia şi o luă la fugă spre capătul galeriei. Brusc, ajunse la peretele din spate şi se ciocni puternic de el, zdrelindu şi umărul. Înjură, ocoli ultimul raft şi se agăţă cu palmele de el, la nivelul ochilor. Apoi, proptindu şi un picior pe peretele de sticlă şi celălalt pe poliţa de jos a raftului, începu să se caţere. Cărţile de pe poliţe căzură, fluturându şi paginile în jurul lui. Nu i mai păsa. Instinctul de supravieţuire îi anihilase orice reticenţe arhivistice. Echilibrul îi era afectat de bezna înconjurătoare şi închise ochii, determinân­du şi creierul să ignore lipsa stimulilor vizuali. Se mişca mai repede acum. Aerul părea mai rarefiat cu cât urca. Ajunsese pe poliţele de sus, călcând pe cărţi şi forţându se să înainteze. Apoi, ca un alpinist cucerind un vârf de stâncă, apucă în mâini ultima poliţă. Cu picioarele întinse, păşi vertical pe suprafaţa peretelui, până ce trupul său ajunse paralel cu podeaua.

„Acum sau niciodată, Robert! Exact ca la aparatele din sala de gimnas­tică de la Harvard."

Aproape sfârşit, îşi înfipse bine tălpile în peretele de sticlă din spate, îşi lipi braţele şi pieptul de raft şi împinse din toate puterile. Nici un rezultat.

Gâfâind din cauza lipsei de aer, îşi reluă poziţia şi mai încercă o dată. Abia simţit, raftul se mişcă. Împinse din nou şi raftul se înclină înainte, poate cu doi centimetri, revenind la loc imediat. Fără a pierde avantajul inerţiei, trase în piept o gură de aer şi se opinti iar. Raftul se clătină mai mult.

„Ca un leagăn, îşi spuse. Păstrează ritmul. Încă puţin!"

Continuă că clatine raftul, de fiecare dată întinzându şi picioarele mai mult. Bicepşii îi ardeau, dar nu luă în seamă durerea. Pendulul era în mişcare. „Încă de trei ori", se îndemnă singur.

Dar două se dovediră suficiente.

O clipă de echilibru aparent, incert. Apoi, cu un tunet al cărţilor care cădeau de pe poliţe, raftul, împreună cu Langdon se prăvăli înainte. În cădere, metalul atinse raftul din faţă, care îl împinse la rândul lui pe celălalt. O nouă clipă de echilibru incert şi cel de al doilea raft începu să se încline. Langdon mai căzu puţin.

Ca un enorm domino, rafturile începură să cadă, unul după altul. Metal peste metal, cărţile zburau în toate părţile. Langdon se prinse bine atunci când raftul pe care se afla se prăbuşi. Oare câte rafturi erau în total? Cât cântăreau? Sticla peretelui din faţă era groasă...

Raftul lui ajunsese aproape la orizontală, când auzi ceea ce spe­rase. Un alt tip de coliziune. Departe, la celălalt capăt al galeriei. Sunetul ascuţit al metalului pe sticlă. Galeria se zgudui din temelii şi profesorul îşi dădu seama că ultimul raft, antrenat de toate cele­lalte, lovise peretele de sticlă. Sunetul care urmă era cel mai ne­plăcut pe care l auzise Langdon vreodată.

Linişte.

Nici un sunet de sticlă spartă, numai ecoul bubuiturii cu care peretele primise şirul de rafturi. Profesorul încremeni cu ochii larg deschişi, în vârful mormanului de cărţi. Undeva, la distanţă, se auzi un pârâit. Şi ar fi ţinut răsuflarea pentru a asculta atent, dar nu mai avea ce să şi mai ţină.

O secundă. Două...

Apoi, clătinându se mai, mai să leşine, auzi un trosnet înde­părtat... un pocnet reverberat prin toţi pereţii galeriei. Deodată, ca un tunet, sticla explodă. Grămada de sub Langdon se prăbuşi la pământ.

Ca o ploaie îndelung aşteptată în deşert, sunetul cioburilor umplu întunericul. Cu un şuier sonor, aerul pătrunse în galerie.

Treizeci de secunde mai târziu, în Grotele Vaticanului, Vittoria privea cadavrul, când pârâitul electronic al unei staţii de emisie recepţie rupse tăcerea. Vocea care se auzi părea a unui om care se sufocă.

— Sunt Robert Langdon! Mă aude cineva?

Vittoria îşi ridică fruntea. Robert! Abia acum îşi dădea seama, aproape nevenindu i să creadă, cât de mult îşi dorea să fie şi el acolo, lângă ea.

Soldaţii schimbară priviri nedumerite. Unul îşi scoase staţia prinsă la brâu:

— Domnule Langdon? Sunteţi pe canalul trei. Comandantul aşteaptă veşti de la dumneavoastră pe canalul unu.

— La naiba, ştiu că i pe canalul unu! Nu vreau să vorbesc cu el. Vreau cu Il camerlengo. Acum! Să mi l găsească cineva!

În întunericul Arhivelor Secrete, Langdon încerca să şi recapete suflul printre cioburile de sticlă. Simţi un lichid călduţ scurgându i se pe mâna stângă şi înţelese că era sânge. Vocea şambelanului răsună imediat în staţie, luându l prin surprindere:

— Sunt camerlengo Ventresca. Spuneţi mi ce se întâmplă.

Langdon apăsă butonul, însă mâinile îi tremurau:

— Cred că a încercat cineva să mă ucidă.

Urmă o scurtă tăcere. Profesorul se chinuia să se calmeze:

— Şi ştiu unde va avea loc următoarea crimă.

Vocea care îi răspunse nu era cea a şambelanului, ci a coman­dantului Olivetti:

— Domnule Langdon, nici un cuvânt în plus!