Ingeri si demoni

10
Aleea era îngustă şi pustie. Hassassin ul mergea repede acum, ochii săi negri sclipind la gândul celor ce vor urma. Apropiindu se de destinaţie, ultimele cuvinte ale lui Janus îi stăruiau încă în minte: „Faza a doua începe curând. Odihneşte te!”

Hassassin ul zâmbi mulţumit. Nu dormise deloc toată noaptea, dar somnul era ultimul lucru la care se gândea acum; somnul era pentru cei slabi. El era un luptător, la fel ca înaintaşii lui, iar poporul din care făcea parte nu dormea niciodată, dacă bătălia începuse. Această bătălie începuse în mod cert, iar el avusese onoarea de a vărsa primii stropi de sânge, însă acum, înainte de a trece din nou la treabă, avea la dispoziţie două ore pentru a şi sărbători victoria recentă.

„Somnul...? Dar există metode mult mai bune de relaxare...”

Apetitul pentru plăcerile hedoniste îi fusese transmis de aceiaşi înaintaşi. Strămoşii lui se delectau cu haşiş, dar el prefera un alt tip de răsplată. Se mândrea cu trupul său — o maşinărie per­fect reglată, letală, pe care, în ciuda trecutului, refuza s o polu­eze cu narcotice. El îşi dezvoltase o dependenţă mai ademeni­toare... o recompensă mult mai sănătoasă şi mai satisfăcătoare decât drogurile.

Simţind crescând în el senzaţia de familiară anticipaţie, Hassas­sin ul grăbi paşii pe alee. Ajunse la o uşă şi sună. O fantă se deschise şi doi ochi căprui îl studiară cu atenţie. Apoi uşa se deschise.

— Bine ai venit! îi ură femeia bine îmbrăcată şi îl pofti într o încăpere cu mobilier impecabil, slab iluminată.

În aer plutea un parfum scump, combinat cu o aromă de mosc.

— Oricând eşti gata, adăugă ea şi îi întinse un album cu foto­grafii. Sună mă când te ai hotărât.

Apoi dispăru.

Hassassin ul zâmbi. Aşezându se pe divanul elegant, cu albumul în poală, simţi crescând în el o foame carnală. Deşi poporul lui nu sărbătorea Crăciunul, aşa îşi închipuia el că trebuie să se simtă copiii creştini în faţa cadourilor de sub brad, pregătindu se să descopere minunile ascunse în pachete. Deschise albumul şi studie fotografiile. Toate fanteziile sexuale din viaţa lui îl priveau din paginile acelea:
„Marisa: o zeiţă italiană. Aprigă. O tânără Sophia Loren.

Sachiko: o gheişă niponă. Mlădioasă. Fără îndoială, talentată.

Kanara: o splendoare neagră. Atletică. Exotică.”
Examină de două ori întregul album şi se hotărî. Apăsă butonul de pe masa alăturată. Un minut mai târziu, femeia care îl întâmpinase reveni. El îi arătă ce a ales.

— Urmează mă, spuse ea, surâzând.

După încheierea aranjamentelor financiare, femeia dădu un telefon. După alte câteva minute, îl conduse pe o scară din marmură ce se deschidea într un coridor luxos.

— Uşa aurie din capăt, îi indică ea. Ai gusturi costisitoare.

„Ar fi şi cazul, îşi spuse el. Sunt un cunoscător.”

Hassassin ul străbătu coridorul ca o panteră care anticipează un dejun copios, îndelung aşteptat. Când ajunse în faţa uşii, zâmbi în sinea lui: era întredeschisă, ademenitoare. Împinse uşor şi uşa se dădu de perete fără zgomot.

Văzându şi alegerea, îşi dădu seama că nu greşise deloc. Era exact aşa cum ceruse el: goală, întinsă pe spate, iar braţele îi erau legate de capătul patului cu şnururi groase de catifea.

Traversă încăperea şi îşi trecu degetul întunecat peste abdo­menul de un alb mat. „Seara trecută am ucis, îşi şopti sieşi. Iar tu eşti recompensa mea.”


11
— Satanic? Kohler îşi şterse gura şi se răsuci în scaunul său: Acesta este simbolul unui cult satanic?

Langdon se plimba prin cameră cu paşi rapizi, pentru a se încălzi:

— Illuminati erau satanici, dar nu în sensul modern al termenului.

Apoi îi explică pe scurt că, pentru majoritatea oamenilor, cultele satanice sunt nişte grupări ce l venerează pe diavol; totuşi, în trecut, sataniştii erau oameni educaţi, care se afirmau ca adversari ai Bi­sericii. Shaitan. Zvonurile despre sacrificii de animale, magie neagră şi ritualuri de adorare a penta­gramei nu erau altceva decât minciuni răspândite de Biserică pentru a şi susţine atacurile împotriva acestor adversari. Cu timpul însă, dorind să i depăşească pe Illuminati, alţi adversari ai Bisericii au început să creadă aceste minciuni şi să le pună în practică. Astfel s a născut satanismul modern.

Kohler îl întrerupse brusc:

— Toate astea sunt poveşti vechi. Eu vreau să ştiu cum a ajuns simbolul ăsta aici.

Langdon trase adânc aer în piept:

— Simbolul în sine a fost creat de un artist Illuminati anonim din secolul al XVI lea, ca un tribut adus pasiunii pentru simetrie a lui Galilei — un fel de emblemă sacră a confreriei. Membrii acesteia au păstrat simbolul secret, plănuind să l dezvăluie numai atunci când vor fi acumulat suficientă putere pentru a ieşi din nou la suprafaţă şi a şi duce la îndeplinire obiectivul fundamental.

— Aşadar, simbolul acesta înseamnă că Illuminati au ieşit din nou la lumină? întrebă Kohler, care părea neliniştit.

Langdon se încruntă:

— Ar fi imposibil, spuse el. Există un capitol al istoriei Illumi­nati despre care nu v am vorbit încă.

Vocea lui Kohler deveni mai nerăbdătoare:

— Iluminaţi mă!

Langdon îşi frecă palmele una de alta, frunzărind mintal sutele de documente pe care le citise sau pe care le scrisese el însuşi despre confrerie:

— Illuminati erau, în esenţă, nişte supravieţuitori. Când au fugit din Roma, au străbătut Europa în căutarea unui loc sigur, în care să se poată regrupa. Treptat, au fost integraţi într o altă organizaţie secretă... o confrerie a unor maeştrii cioplitori din Bavaria: francmasonii.

— Masonii? se miră Kohler.

Langdon încuviinţă, câtuşi de puţin surprins de faptul că direc­torul auzise de acest nume:

— Confreria masonilor are în prezent peste cinci milioane de membri în lumea întreagă, jumătate dintre aceştia locuind în Statele Unite ale Americii, iar mai mult de un milion în Europa.

— În mod cert masonii nu sunt satanişti! reluă Kohler, afişând dintr o dată un aer sceptic.

— Sigur că nu! Masonii au căzut în plasa propriei bunăvoinţe. După ce i au adăpostit pe savanţii fugari în secolul al XVII lea, aproape fără ştirea lor au devenit un front de luptă al confreriei Illu­minati. Membrii acesteia au crescut ca număr, ocupând treptat poziţii tot mai înalte în ierarhia lojilor. Pe ascuns, şi au refăcut con­freria ştiinţifică în centrul organizaţiei masonice — un fel de soci­etate secretă într o altă societate secretă. Apoi Illuminati s au folosit de sistemul mondial de interconexiuni al lojilor masonice pentru a şi extinde influenţa.

Langdon îşi umplu plămânii cu o gură bună de aer îngheţat, înainte de a continua în grabă:

— Extirparea catolicismului era scopul principal al confreriei Illuminati. Membrii ei considerau că dogmele superstiţioase propo­văduite de Biserică reprezintă cel mai mare pericol pentru omenire. Ei se temeau că, dacă religia continua să promoveze un mit pios ca fiind realitatea şi adevărul absolut, progresul ştiinţific ar fi încetat şi omenirea ar fi fost condamnată la un viitor de neîntrerupte şi absurde războaie religioase.

— Păi cam aşa ceva se întâmplă azi în lume!

Langdon se încruntă, preocupat. Kohler avea dreptate. Războa­iele religioase erau încă la ordinea zilei. „Dumnezeul meu este mai bun decât Dumnezeul tău.” Se pare că existase întotdeauna o strânsă corelaţie între credincioşii fanatici şi numărul ridicat de cadavre.

— Continuaţi!

— Illuminati au devenit tot mai puternici în Europa, reluă Lang­don după ce şi adună gândurile, şi au început să se orienteze spre America, unde mulţi dintre cei aflaţi în posturi guvernamentale înalte erau masoni — George Washington, Benjamin Franklin — oameni cinstiţi, cu frica lui Dumnezeu, care nu aveau habar despre puterea deţinută de Illuminati în cadrul masoneriei. Membrii con­freriei au contribuit la fondarea unor bănci, uzine şi universităţi, pentru a şi finanţa planul: crearea unui unic stat global, un fel de Nouă Ordine Mondială laică.

Kohler nu schiţă nici un gest.

— O Nouă Ordine Mondială, repetă Langdon, bazată pe ilumi­nismul ştiinţific. Ei au numit o Doctrina Luciferică. Biserica a pretins că Lucifer este o referire la diavol, dar confreria a insistat că termenul era folosit în sensul său literal din limba latină, acela de „aducător de lumină” sau Illuminator.

Kohler oftă, iar vocea lui răsună dintr o dată solemn:

— Domnule Langdon, vă rog să staţi jos!

Profesorul se aşeză pe colţul unui fotoliu acoperit de un strat de gheaţă, iar Kohler îşi apropie scaunul de el.

— Nu sunt sigur că am înţeles tot ce mi aţi explicat, dar un lucru l am priceput în mod cert. Leonardo Vetra era unul dintre cei mai buni profe­sionişti ai CERN. Totodată, îmi era prieten. Vreau să mă ajutaţi să i localizez pe aceşti Illuminati.

Langdon nu ştia cum ar trebui să i răspundă:

— Să i localizaţi pe Illuminati?

„Sper că glumeşte!”

— Mi e teamă, domnule, că acest lucru va fi, practic, imposibil.

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă directorul, sumbru. Doar nu...

— Domnule Kohler... Langdon se aplecă spre el, neştiind cum să l facă să înţeleagă ceea ce avea de gând să i spună: Încă n am încheiat relatarea despre confrerie. În ciuda aparenţelor, este foarte greu de crezut că simbolul acesta a fost aplicat aici de Illuminati. De peste o jumătate de secol nu a mai fost înregistrată nici o do­vadă a existenţei lor şi majoritatea specialiştilor consideră că Illuminati au dispărut de mulţi ani.

Brusc se aşternu tăcerea. Kohler privea prin ceaţa alburie cu un amestec de stupefacţie şi furie:

— Cum naiba îmi puteţi spune că gruparea aceasta a dispărut, când numele său este însemnat pe pieptul omului ăstuia?!

Langdon îşi pusese şi el aceeaşi întrebare toată dimineaţa. Apariţia ambigramei era ceva incredibil; toţi specialiştii în sim­bolistică vor fi uluiţi. Şi totuşi, profesionistul din Langdon îşi dădea seama că reapariţia simbolului nu dovedea absolut nimic referitor la Illuminati.

— Simbolurile, explică el, nu confirmă în nici un caz prezenţa celor care le au creat iniţial.

— Ce ar trebui să înţeleg eu din chestia asta?

— Că atunci când organizaţii ca Illuminati sucombă, simbolurile lor rămân... şi pot fi preluate de alte grupuri. Procesul se numeşte transfer şi este frecvent în simbolistică. Naziştii au preluat svastica de la hinduşi, creştinii au adoptat forma de cruce de la egipteni, iar...

— În această dimineaţă, îl întrerupse Kohler, când am tastat „Illu­minati” pe Internet, au apărut mii de referinţe actuale. Se pare că mulţi oameni cred că grupul este încă activ.

— Tipi care cred în teoria conspiraţiei! replică Langdon.

Totdeauna se simţise agasat de noianul de teorii despre con­spiraţii care circulau în cultura modernă de masă. Presa se dădea în vânt după titluri apocaliptice, iar autoproclamaţii „specialişti în culte” încă mai agitau gogoriţa milenaristă, inventând poveşti con­form cărora Illuminati erau bine mersi, organizându şi Noua Ordine Mondială. Recent, prestigiosul New York Times dezvăluise aparte­nenţa masonică a numeroase personalităţi ale lumii — Sir Arthur Conan Doyle, ducele de Kent, Peter Sellers, Irving Berlin, Prinţul Philip, Louis Armstrong, plus o pleiadă de magnaţi actuali ai finanţelor şi industriei.

Kohler arată furios spre trupul lui Vetra:

— Ţinând seama de această dovadă, poate că fanii conspiraţiilor au dreptate.

— Îmi dau seama cum par lucrurile, răspunse Langdon pe un ton cât mai diplomatic. Şi totuşi, o explicaţie mult mai plauzibilă ar fi aceea că o altă organizaţie a preluat simbolul Illuminati şi îl foloseşte în propriile scopuri.

— Ce scopuri? Ce dovedeşte această crimă?

„Bună întrebare!” îşi spuse Langdon. El, unul, nu şi putea da seama de unde reapăruse simbolul acum, după patru sute de ani.

— Tot ceea ce vă pot spune este că, dacă Illuminati ar fi încă activi — lucru de care mă îndoiesc profund — în nici un caz nu ar fi implicaţi în moartea lui Leonardo Vetra.

— Nu?

— Nu. Chiar dacă militau pentru abolirea creştinismului, Illumi­nati îşi manifestau puterea prin mijloace financiare şi politice, nicidecum prin acte teroriste. În plus, confreria avea un cod moral strict cu privire la cei pe care i considera duşmani. Membrii ei îi apreciau pe oamenii de ştiinţă în cel mai înalt grad. În nici un caz nu ar fi ucis un savant ca Leonardo Vetra.

Ochii lui Kohler îi aruncară o privire îngheţată:

— Poate am omis să menţionez că Vetra nu era câtuşi de puţin un savant obişnuit.

Langdon suspină răbdător:

— Domnule Kohler, sunt sigur că Leonardo Vetra era un om strălucit din multe puncte de vedere, dar realitatea este că...

Fără nici un avertisment, Kohler îşi roti scaunul şi ţâşni afară din încăpere, lăsând în urmă, pe culoar, o dâră de ceaţă alburie.

„Pentru numele lui Dumnezeu!” bombăni Langdon şi se luă după el.

Kohler îl aştepta într un alcov, la capătul culoarului:

— Acesta este biroul lui Leonardo, spuse el, arătând spre o uşă glisantă. Poate când îl veţi vedea, vă veţi schimba părerea.

Şi, cu un oftat greu, deschise uşa.

Langdon aruncă o privire înăuntru şi instantaneu simţi cum i se face părul măciucă. „Sfântă Maică a lui Iisus!” murmură ca pentru sine.


12
Într o altă ţară, un tânăr paznic aştepta răbdător în faţa unui set scump de monitoare video, privind crâmpeiele ce i se derulau în faţa ochilor — imagini în direct preluate de sute de camere video fără fir, care suprave­gheau uriaşul complex. Imaginile se succedau într o procesiune neîntre­ruptă.

Un culoar cu decoraţiuni scumpe.

Un birou personal.

O bucătărie de dimensiuni industriale.

Pe fondul imaginilor, paznicul se strădui să şi adune gândurile. Se apropia de sfârşitul turei şi totuşi era încă vigilent. Serviciul era o onoare pentru el. Iar într o zi, îşi va primi răsplata finală.

În vreme ce visa cu ochii deschişi, una dintre imagini deveni de a dreptul alarmantă. Deodată, cu un reflex ce l surprinse chiar şi pe el, mâna i se întinse şi apăsă scurt un buton de pe panoul de con­trol. Imaginea îngheţă.

Cu nervii întinşi la maximum, se aplecă spre monitor pentru a privi mai îndeaproape. Cifra de pe ecran arăta că imaginea era transmisă de camera video cu numărul 86 — o cameră care ar fi tre­buit să supravegheze un coridor.

Dar ceea ce se vedea pe monitor nu era, în mod cert, un coridor.

13
Langdon privea incredul încăperea din faţa lui:

— Dar ce este aici?

În ciuda valului plăcut de aer cald care îl întâmpină, păşi cu emoţie peste prag. Fără a i răspunde, Kohler îl urmă în birou. Langdon cercetă încăperea, neştiind ce să creadă: în interiorul ei se afla cel mai bizar amestec de artefacte pe care îl văzuse vreodată. Pe peretele îndepărtat, dominând întregul spaţiu, trona un imens crucifix din lemn, a cărui origine profesorul o situă aproximativ în Spania secolului al XIV lea. Deasupra acestuia, suspendat de tavan, se afla un minimodel metalic al sistemului solar. La stânga lui se zărea un tablou în ulei reprezentând o pe Fecioara Maria, iar alături se întindea un tabel periodic al elementelor chimice. Pe peretele lateral, alte două crucifixuri din alamă flancau un portret al lui Albert Einstein, pe care se putea citi celebrul său citat: „Dumnezeu nu joacă zaruri cu universul”.

Langdon făcu încă un pas, privind în jur cu uluire. O Biblie legată în piele era aşezată pe biroul lui Vetra, lângă un model din plastic al atomului şi o replică în miniatură a celebrului Moise al lui Michelangelo.

„Ăsta da eclectism!” îşi spuse el. Aerul cald era plăcut, dar aspectul încăperii îi dădu din nou fiori pe şira spinării. Avea impre­sia că e martorul ciocnirii dintre doi titani ai filozofiei... o încleş­tare nedecisă a două forţe contrare. Citi în grabă titlurile cărţilor de pe un raft: Particula Dumnezeu, Tao în fizică, Dumnezeu: dovada.

La unul din capetele raftului se afla înscris un citat:

„ADEVĂRATA ŞTIINŢĂ ÎL DESCOPERĂ PE DUMNEZEU AŞTEPTÂND ÎN SPATELE FIECĂREI UŞI — PAPA PIUS AL XXII LEA.”
— Leonardo era preot catolic, spuse Kohler.

— Preot?! Parcă aţi spus că era fizician!

— Era şi una, şi alta. Au existat în decursul istoriei oameni de ştiinţă religioşi; Leonardo a fost unul dintre ei. Pentru el, fizica era „legea naturală a lui Dumnezeu”; susţinea că mâna Domnului este vizibilă în întreaga ordine firească a lumii şi spera ca, prin ştiinţă, să poată demonstra existenţa lui Dumnezeu. El însuşi se considera un teo fizician.

„Teo fizician?” Pentru Langdon acesta era un oximoron de a dreptul imposibil.

— Fizica particulelor, reluă Kohler, a înregistrat în ultima vreme câteva descoperiri zguduitoare, ale căror implicaţii sunt de ordin spiritual. Leonardo a fost autorul multora dintre ele.

Langdon îl cerceta tăcut pe directorul CERN, încă străduindu se să înţeleagă ceva din cele ce l înconjurau:

— Spiritualitate şi fizică?!

De a lungul carierei sale studiase istoria religiei şi, dacă în acest domeniu exista o temă recurentă, nu putea fi alta decât faptul că, încă din prima zi, ştiinţa şi religia erau aidoma apei şi uleiului... imiscibile... inamici declaraţi.

— Vetra se afla în linia întâi a cercetărilor legate de fizica parti­culelor, continuă Kohler. Începuse să îmbine ştiinţa şi religia, demonstrând că se completează una pe cealaltă în moduri încă nebănuite. El a numit acest domeniu nou născut „Noua Fizică”.

Directorul luă un volum de pe raft şi i l întinse lui Langdon, care citi pe copertă: Dumnezeu, Miracolele şi Noua Fizică de Leonardo Vetra.

— Domeniul este restrâns, continuă Kohler, dar oferă răspunsuri noi la întrebări vechi — întrebări despre originea universului şi despre forţele care interconectează totul. Leonardo credea că toate cercetările lui au capacitatea de a converti milioane de oameni la un mod de viaţă spiritual. Anul trecut a dovedit fără urmă de îndoială existenţa unei forţe energetice care ne uneşte pe toţi. De fapt, a demonstrat că suntem cu toţii legaţi în mod fizic unii de alţii... că moleculele din trupul dumneavoastră se îmbină cu cele din corpul meu... că pe toţi ne animă una şi aceeaşi forţă universală.

Langdon era descumpănit. „Şi puterea lui Dumnezeu ne va uni pe toţi!”

— Aşadar, domnul Vetra a descoperit o modalitate de a demonstra că toate particulele sunt interconectate?

— A demonstrat o în mod clar. Un articol recent din revista Scientific American a afirmat că „Noua Fizică” este o cale spre Dum­nezeu mai directă decât religia.

Acum era limpede; gândurile lui Langdon zburară la crezul antireligios al confreriei Illuminati şi, fără tragere de inimă, sondă pentru câteva momente imposibilul. Dacă organizaţia era încă ac­tivă, l ar fi ucis oare membrii ei pe Vetra pentru a l împiedica să şi comunice maselor mesajul religios? Dar alungă repede acest gând. „Absurd! Confreria e deja istorie, e demult apusă. Orice specialist ştie asta!!”

— Vetra avea numeroşi duşmani în lume ştiinţifică, reluă Kohler. Mulţi puritani ai ştiinţei îl dispreţuiau — chiar şi aici, la CERN. Ei considerau că utilizarea fizicii analitice pentru susţinerea principi­ilor religioase constituia o trădare de la principiile ştiinţei.

— Dar savanţii de astăzi nu sunt ceva mai puţin defensivi cu privire la Biserică?

Kohler pufni dezgustat:

— De ce am fi? Poate că azi învăţaţii nu mai sunt arşi pe rug, dar dacă socotiţi că Biserica şi a schimbat poziţia cu privire la ştiinţă, întrebaţi vă de ce jumătate din şcolile din ţara dumneavoastră nu predau teoria evoluţionistă. Întrebaţi vă de ce Coaliţia Creştină din SUA întreţine cel mai puternic lobby împotriva progresului şti­inţific în lume. Bătălia dintre religie şi ştiinţă este crâncenă încă, domnule Langdon. S o fi mutat ea de pe câmpul de luptă în consili­ile de administraţie, dar a rămas la fel de aprigă.

Kohler avea dreptate. Chiar săptămâna trecută, membri ai Fa­cultăţii de Teologie de la Harvard pătrunseseră în clădirea Facul­tăţii de Biologie, protestând împotriva faptului că în programa universitară fusese introdusă ingineria genetică. Preşedintele Depar­tamentului de Biologie, reputatul ornitolog Richard Aaronian, îşi apărase programa atârnând la fereastra biroului său un afiş uriaş. Pe acesta era reprezentat „peştele” creştin modificat, cu patru picioare subţirele — un tribut, susţinuse Aaronian, adus primelor vieţuitoare acvatice care evoluaseră pe uscat. Sub desenul peştelui, în locul numelui Iisus era scris: „DARWIN”.

Un piuit ascuţit despică aerul şi Langdon privi în jur. Kohler începu să butoneze dispozitivele electronice ale scaunului său, scoase un pager din suport şi citi mesajul:

— Bun! Este fiica lui Leonardo. Domnişoara Vetra soseşte chiar acum la eliport. O vom întâmpina acolo. Cred că ar fi mai bine ca ea să nu urce aici şi să şi vadă tatăl în acest fel.

Langdon încuviinţă. Ar fi fost un şoc prin care nici un copil n ar trebui să treacă.

— O voi ruga pe domnişoara Vetra să ne explice la ce proiect lucra împreună cu tatăl ei... Poate că aşa vom înţelege de ce a fost ucis.

— Credeţi că a fost asasinat din cauza activităţii sale?

— Posibil. Leonardo mi a spus că lucra la ceva extraordinar. Numai atât mi a dezvăluit. Devenise foarte secretos cu privire la proiectul său. Avea un laborator personal şi pretindea izolare totală, iar eu i am acordat o bucuros, cunoscându i capacităţile. În ultimul timp activitatea sa consuma cantităţi uriaşe de electricitate, dar m am abţinut să i pun vreo întrebare.

Kohler îşi întoarse scaunul către uşă, apoi adăugă:

— Trebuie să mai ştiţi încă un lucru înainte de a părăsi acest apar­tament.

Langdon nu era sigur că vrea să l mai audă.

— Asasinul a furat ceva de la Vetra.

— Ceva?

— Urmaţi mă!

Directorul intră din nou în încăperea cufundată în ceaţa albă. Langdon îl urmă, neştiind la ce să se aştepte. Oprindu se la câţiva centimetri de cadavru, Kohler îi făcu semn să se apropie.

Profesorul se execută, simţind cum stomacul îi urcă în gât la mi­rosul urinei îngheţate.

— Priviţi i faţa!

„Să i privesc faţa? Parcă ziceai că a fost furat ceva!”

Ezitând, Langdon îngenunche. Încercă să privească faţa cada­vrului, dar capul fusese răsucit cu 180 de grade, astfel că faţa era orientată spre covor.

Luptându se cu handicapul său, Kohler se aplecă şi întoarse cu grijă ţeasta îngheţată a victimei. Cu un pârâit puternic, chipul mor­tului deveni încet vizibil, schimonosit în chinurile agoniei. Kohler îl menţinu astfel câteva clipe.

— Sfinte Iisuse! exclamă Langdon, trăgându se înapoi îngrozit. Faţa lui Vetra era complet acoperită de sânge. Un singur ochi de culoarea alunelor îl privea fără viaţă. Cealaltă orbită era sfâşiată şi goală.

— I au furat ochiul?!

14
Langdon ieşi din Clădirea C, mulţumit că se află din nou în aer liber, departe de apartamentul lui Vetra. Lumina soarelui atenua imaginea orbitei goale, care i se înfipsese în minte.

— Pe aici, vă rog, îl îndemnă Kohler, pornind pe o alee în pantă. Scaunul electric părea să accelereze fără efort. Domnişoara Vetra va sosi dintr un moment în altul.

Profesorul grăbi pasul.

— Aşadar... reluă Kohler. Încă vă mai îndoiţi de implicarea con­freriei Illuminati?

Langdon nu mai ştia ce să creadă. Afilierea religioasă a victimei era deconcertantă şi totuşi el nu putea renunţa la multitudinea de dovezi şi mărturii istorice pe care le studiase. Şi apoi... mai era şi ochiul acela lipsă...

— Încă îmi păstrez părerea, spuse el cu mai multă tărie în glas decât intenţionase, că Illuminati nu sunt responsabili pentru această crimă. Lipsa ochiului este dovada.

— Cum?

— Mutilarea la întâmplare este foarte... ne Illuminati. Specia­liştii în problema cultelor se confruntă cu desfigurări nesistematice în cazul sectelor marginale, lipsite de experienţă — fanatici care comit acte de terorism aleatorii — dar Illuminati au avut dintotdeauna un comportament deliberat.

— Deliberat? Extirparea cu precizie chirurgicală a unui glob ocular nu este un act deliberat?

— Nu transmite nici un mesaj clar. Nu serveşte unui scop înalt.

Scaunul lui Kohler se opri brusc în vârful colinei şi savantul se întoarse:

— Domnule Langdon, credeţi mă, ochiul acela lipsă serveşte într adevăr unui scop înalt... foarte înalt.

În vreme ce traversau deluşorul înverzit, zumzăitul unei elice de elicopter începu să se facă auzit dinspre vest. Imediat apăru şi aeronava, străbătând în zbor valea ce se deschidea în faţa lor. Înce­tinind brusc, se poziţionă deasupra unui eliport marcat pe iarbă.

Langdon îl privi detaşat, mintea lui rotindu se la fel de rapid ca palele elicei, întrebându se dacă o noapte bună de somn îi va limpezi gândurile. Se cam îndoia însă.

Elicopterul ateriză, iar pilotul sări şi începu să descarce baga­jele. Multe: saci de pânză, sacoşe de vinil, butelii de oxigen şi lăzi cu ceva ce semăna a echipament sofisticat de scafandru. Langdon era nedumerit:

— Acesta este bagajul domnişoarei Vetra? strigă el, încercând să se facă auzit peste huruitul elicei.

Kohler încuviinţă din cap şi răspunse pe acelaşi ton:

— Se afla în apele Insulelor Baleare, pentru cercetări biologice.

— Parcă spuneaţi că este fizician!

— Este. Bio fizician. Studiază modul în care sunt interconectate sistemele vii. Activitatea ei este în strânsă legătură cu aceea pe care tatăl ei o desfăşura în domeniul fizicii particulelor. Recent domnişoara Vetra a infirmat una dintre teoriile fundamentale emise de Einstein, utilizând camere video sincronizate la nivel atomic pentru a studia un banc de ton.

Langdon îl privi atent pe Kohler, încercând să sesizeze nuanţa iro­nică. „Einstein şi peştii?” Începuse deja să se întrebe dacă nu cumva pilotul prototipului X 33 îl lăsase din greşeală pe o altă planetă.

O clipă mai târziu, Vittoria Vetra coborî din elicopter şi Robert Langdon îşi dădu seama că surprizele zilei nu luaseră sfârşit. Îmbrăcată într un şort kaki şi o bluză albă fără mâneci, Victoria Vetra nu avea deloc aerul unui fizician studios, cum îşi imaginase el. Zveltă şi graţioasă, era înaltă, cu pielea măslinie şi părul lung, negru, zburlit de rotorul elicopterului. Chipul ei îşi arăta fără reţinere originea italiană; fără a fi o frumuseţe ieşită din comun, avea trăsături pline, ferme, care chiar şi de la douăzeci de metri dis­tanţă emanau o senzualitate crudă. În curentul de aer stârnit de eli­copter, hainele i se lipeau de trup, accentuându i bustul suplu şi sânii mici.

— Domnişoara Vetra este o femeie cu o forţă personală de excepţie, spuse Kohler, simţind probabil fascinaţia cu care o privea Langdon. Petrece luni întregi lucrând în sisteme ecologice pericu­loase. Este vegetariană convinsă şi un veritabil guru în Hatha yoga pentru cei de la CERN.

„Hatha yoga?” Vechea artă budistă a gimnasticii meditative părea o bizară specialitate pentru fiica fiziciană a unui preot catolic.

Langdon o privi cum se apropie. Era evident că plânsese, iar în ochii ei nisipii, profunzi, se citeau emoţii pe care el nu le putea identifica. Totuşi, se apropie de ei cu mişcări hotărâte. Avea picioa­re puternice, atletice, care parcă emanau sănătoasa luminiscenţă a trupului mediteranean, scăldat din belşug în soare.

— Vittoria, începu Kohler. Sincerele mele condoleanţe! Este o pierdere teribilă pentru ştiinţă... pentru noi toţi cei de aici, de la CERN.

Tânăra îşi înclină fruntea. Când vorbi, vocea ei era catifelată, rostind cuvintele într o engleză uşor guturală, cu accent:

— Aţi aflat cine este autorul?

— Încă ne străduim să aflăm.

Vittoria se întoarse spre Langdon, cu mâna întinsă:

— Numele meu este Vittoria Vetra. Sunteţi de la Interpol, bănuiesc.

Profesorul îi strânse mâna, vrăjit de profunzimea privirilor ei umede:

— Robert Langdon, se recomandă, neştiind ce altceva să mai spună.

— Domnul Langdon nu reprezintă autorităţile, interveni Kohler. Este un specialist din SUA şi a venit pentru a ne ajuta să aflăm cine se face vinovat de toate aceste lucruri.

Vittoria părea nesigură:

— Şi poliţia?

Kohler icni, fără a răspunde.

— Unde este trupul său? întrebă tânăra.

— Avem grijă de el.

Minciuna sfruntată îl luă pe Langdon prin surprindere.

— Vreau să l văd.

— Vittoria, o întrerupse directorul, tatăl tău a fost asasinat în mod brutal. Mai bine să ţi l aminteşti aşa cum era în viaţă.

Tânăra dădu să spună ceva, dar câteva voci ce răsunară din depărtare o întrerupseră:

— Hei, Vittoria! Bine ai revenit acasă!

Câţiva angajaţi ce treceau prin apropiere îi făceau semne bucuroase.

— Ai mai infirmat vreo teorie a lui Einstein? întrebă unul dintre ei.

— Tatăl tău trebuie să fie mândru, adăugă un altul.

Vittoria le răspunse stânjenită la salut şi apoi se răsuci spre Kohler. Pe chipul ei se oglindea nedumerirea:

— Adică nimeni nu ştie încă?

— Am considerat că discreţia se impune.

— Nu le ai spus oamenilor că tata a fost asasinat?

Glasul ei neîncrezător devenea acum furios.

Vocea lui Kohler deveni la rândul ei dură:

— Poate ai uitat, domnişoară Vetra, că imediat ce aş fi anunţat vestea uciderii tatălui dumitale, ar fi început o anchetă aici, la CERN. Inclusiv o examinare amănunţită a laboratorului său. M am străduit totdeauna să respect intimitatea tatălui dumitale. Leonardo mi a dezvăluit numai două lucruri cu privire la proiectul vostru actual. Unu: că are capacitatea de a atrage pentru CERN contracte de concesionare în valoare de milioane de euro în următorii zece ani. Doi, că nu este gata încă pentru a fi prezentat publicului, fiindcă tehnologia comportă anumite riscuri. Ţinând seama de aces­te două aspecte, nu doresc ca nişte străini să se vânture prin labora­torul lui şi să i fure munca sau să şi rişte viaţa acolo, învinovăţind apoi CERN. Am fost suficient de explicit?

Victoria îl privi în ochi, fără a răspunde. Langdon sesiză însă respectul ei reţinut şi faptul că aproba logica lui Kohler.

— Înainte de a le raporta ceva autorităţilor, continuă direc­torul, trebuie să ştiu la ce lucraţi împreună. Vreau să ne conduci în laborator.

— Laboratorul nu este relevant, replică Vittoria. Nimeni nu ştia cu ce ne ocupăm. Experimentul nu poate avea nici o legătură cu uciderea tatălui meu.

Kohler oftă adânc:

— Dovezile sugerează altceva.

— Dovezile? Ce dovezi?

Directorul îşi duse iarăşi batista la gură:

— Va trebui să ai încredere în mine.

Dar din privirea arzătoare a Victoriei se vedea clar că nu are.