Ingeri si demoni

63
Gunther Glick preluase controlul computerului de la Chinita Macri, care şedea acum ghemuită pe bancheta din spate a furgonetei BBC, privind deru­tată peste umărul colegului ei.

— Ţi-am spus eu! exclamă Glick, apăsând câteva taste. British Tattler nu e singurul ziar care publică articole despre indivizii ăştia!

Macri se aplecă, să vadă mai bine. Glick avea dreptate. Baza de date a BBC arăta că, în ultimii zece ani, reţeaua difuzase şase reportaje despre Confreria Illuminati. „Măi să fie!" exclamă ea pentru sine.

— Şi cine sunt cei care au făcut reportajele astea? Nişte coate-goale?

— BBC nu angajează coate-goale.

— Ba te-a angajat pe tine!

— Nu pricep de ce eşti atât de sceptică. Există numeroase documente istorice despre Illuminati.

— Ca şi despre vrăjitoare, OZN-uri şi monstrul din Loch Ness!

Glick citi lista de articole şi de reportaje.

— Ai auzit cumva de un tip pe nume Winston Churchill?

— Parcă! ricană Chinita Macri.

— BBC a realizat cu ceva timp în urmă un documentar istoric despre viaţa lui Churchill. Apropo, omul era un catolic convins. Ştiai că în 1920 a dat publicităţii o declaraţie prin care condamna Confreria Illuminati şi-i aver­tiza pe britanici cu privire la o con­spiraţie mondială împoriva moralităţii?

Macri îl privi neîncrezătoare:

— Unde a publicat-o? În British Tattler?

— În London Herald, zâmbi Glick. Pe 8 februarie 1920.

— Nu cred!

— Delectează-ţi ochii!

Macri se apropie pentru a privi mai bine. "London Herald, 8 februarie 1920. N-aş fi zis!"

— Ei, Churchill era paranoic!

— Poate, dar nu era singurul, răspunse Glick, citind mai de­parte. Se pare că preşedintele SUA, Woodrow Wilson, a vorbit de trei ori la radio în 1921 şi acuza controlul crescând al Illuminati asupra sistemului bancar american. Vrei un citat din transcrierea emisiunii radiofonice?

— Nu ţin neapărat.

Dar Glick i-l oferi, oricum:

— Uite ce spunea: „Este o forţă atât de bine organizată, atât de sub­tilă şi de răspândită, încât nimeni nu îndrăzneşte s-o critice pe faţă".

— N-am auzit niciodată de aşa ceva.

— Poate fiindcă în 1921 erai doar o puştoaică.

— Merci de compliment!

Macri primise lovitura din plin. Ştia că începea să-şi arate vârsta. La patruzeci şi trei de ani, cârlionţii ei negri şi deşi aveau multe fire cărunte, iar ea era prea orgolioasă pentru a le vopsi. De la mama ei, o femeie de credinţă baptistă, învăţase respectul şi mul­ţumirea de sine. „Când eşti o femeie de culoare, obişnuia mama ei să spună, nu trebuie să te ascunzi. Încearcă şi în ziua aia ai murit. Ţine capul sus, zâmbeşte larg şi lasă-i pe toţi să se întrebe ce secret ştii de eşti veselă mereu."

— Dar de Cecil Rhodes ai auzit? o întrebă Glick.

— Bancherul britanic?

— Da, cel care a fondat bursele Rhodes.

— Să nu-mi spui că şi el...

— Illuminati.

— Aiurea!

— Ba BBC! 16 noiembrie 1984.

— BBC a scris că, de fapt, Cecil Rhodes era membru al Con­freriei Illuminati?

— Exact. Şi în conformitate cu reţeaua noastră, Bursele Rhodes sunt, de fapt, nişte fonduri înfiinţate cu secole în urmă, pentru a re­cruta cele mai luminate minţi ale lumii.

— E ridicol! Unchiul meu a fost bursier Rhodes!

— Ca şi Bill Clinton! îi făcu Glick cu ochiul.

Macri începea să se înfurie. Niciodată nu-i plăcuseră articolele alarmiste, în goană după senzaţional. Totuşi, ştia destule despre BBC pentru a-şi da seama că fiecare reportaj difuzat era înainte atent documentat şi verificat.

— Uite ceva ce n-o să uiţi uşor: BBC, 5 martie 1998. Chris Mullin, membru al unui comitet parlamentar, le-a cerut tuturor parla­mentarilor masoni să-şi declare această afiliere.

Da, Chinita Macri îşi amintea. În cele din urmă, solicitarea i-a inclus, pe lângă parlamentari, pe poliţişti şi pe judecători.

— Care a fost motivul? întrebă ea.

Glick citi:

— „... Îngrijorarea că facţiuni secrete ale masoneriei exercită un control substanţial asupra organismelor politice şi financiare."

— Aşa e.

— A stârnit ceva zarvă. Masonii din Parlament s-au înfuriat. Aveau şi de ce! Cei mai mulţi s-au dovedit oameni de bună-credinţă, care s-au alăturat masonilor din dorinţa de a încheia nişte relaţii şi în scopuri caritabile, fără a avea vreo idee cu privire la afi­lierile trecute ale organizaţiei.

— Presupusele afilieri.

— Cum o fi! Uită-te la chestia asta! o îndemnă Glick. Unele relatări stabilesc o legătură între Illuminati şi Galileo Galilei, Guerenet-ii din Franţa şi Alumbrados din Spania. Ba chiar cu Karl Marx şi Revoluţia Rusă!

— Istoriei îi place să se rescrie, uneori.

— Bun, vrei ceva de actualitate? Priveşte aici! O referire la Illuminati într un număr recent al Wall Street Journal.

— Chiar aşa?

— Ia ghiceşte care este, în prezent, cel mai popular joc pe com­puter în America?

— Ia te după Pamela Anderson!

— Nu, dar eşti pe aproape. Jocul se numeşte Illuminati: Noua Ordine Mondială.

Macii citi peste umărul lui Glick:

„Firma Steve Jackson Games a dat o nouă lovitură... o aventură cvasi­istorică în care o antică frăţie satanistă din Bavaria încearcă să pună stăpânire pe lumea întreagă. Puteţi găsi jocul on line la..."

Dintr o dată, simţi că i se face rău:

— Şi ce au tipii ăştia, Illuminati, împotriva creştinismului?

— Nu numai împotriva creştinismului, o corectă Glick, ci împo­triva religiei în general. Deşi de la individul care tocmai mi a tele­fonat am înţeles că tipii chiar au o fixaţie cu Vaticanul.

— Ei, haide, ce naiba! Doar nu crezi cu adevărat că insul chiar e cine ţi a spus că e!

— Un mesager al Confreriei Illuminati? Gata să ucidă patru car­dinali? Nu cred, ci sper din tot sufletul!


64
Taxiul străbătu cei doi kilometri pe Via della Scrofa în nici două minute şi opri pe latura sudică a Pieţei del Popolo cu puţin înainte de ora opt. Langdon îi dădu şoferului mai mulţi dolari decât făcea drumul, fără a mai aştepta restul, şi coborî însoţit de Vittoria.

Piaţa era pustie; doar o mână de localnici se veseleau la o masă a Cafe­nelei Rosati — un loc frecventat de literaţii italieni. O pală de vânt aduse aroma pastelor şi a cafelei espresso.

Langdon încă nu şi revenise după greşeala pe care o făcuse la Panteon. O singură privire în jur îi stârni însă acum cel de al şaselea simţ. Piaţa părea a iradia un subtil aer Illuminati. Pe lângă faptul că avea o formă perfect elip­tică, în centrul ei se înălţa un obelisc egiptean — o coloană rectangulară de piatră cu vârful piramidal. Amintire a jafurilor din vremea Romei imperiale, obeliscurile puteau fi zărite în numeroase locuri din Roma şi erau numite de simbolişti „Piramide Înălţate" — extensii spre cer ale sacrei conformaţii piramidale.

În vreme ce studia monolitul, Langdon îşi simţi privirile atrase de altceva din fundal. Ceva mult mai interesant:

— De data asta, chiar am nimerit locul, îi spuse el Vittoriei. Uită te acolo!

Şi i arătă impunătoarea Porta del Popolo, un arc de piatră ce străjuia piaţa de secole. Chiar în centru, în partea cea mai înaltă a porţii, se vedea o inscripţie:

— Ţi se pare familiară?

Vittoria privi simbolul gravat:

— O stea strălucind deasupra unei grămezi triunghiulare de pietre?

— O sursă de lumină deasupra unei piramide.

Ea se întoarse spre el, cu ochii măriţi de uimire:

— La fel ca... Marele Sigiliu al Statelor Unite?

— Exact! Simbolul masonic de pe bancnota de un dolar.

Vittoria trase adânc aer în piept, cercetând piaţa din priviri:

— Şi unde i biserica aceea?

Biserica Santa Maria del Popolo părea o navă de război aterizată din greşeală acolo, aşezată pieziş la baza unei coline, în colţul sud estic al pieţei. Construită în secolul al Xl lea, aspectul ei era urâţit şi de schelăria ridicată pe faţadă.

Langdon încercă să şi pună ordine în gânduri, în vreme ce alergau spre intrare. Chiar era posibil ca în biserică să aibă loc o crimă? Ar fi vrut ca Olivetti să şi aducă mai repede oamenii; în buzunar, revolverul îi atârna mai greu şi parcă nelalocul lui.

Scările de la intrare erau în ventaglio — ca un evantai ospitalier — o ironie a sorţii în acest caz, fiindcă erau blocate de schele, materiale de construcţie şi un panou pe care scria: „Construzione. Non entrare."

Langdon îşi dădu seama că, închisă pentru renovare, biserica era locul perfect pentru ucigaş — spre deosebire de Panteon. Aici nu avea nevoie de nici un truc, nici de o strategie ingenioasă; doar de a găsi o cale de acces.

Vittoria se strecură fără să ezite printre schele şi urcă treptele.

— Vittoria! o strigă el. Dacă individul e încă înăuntru...

Dar ea părea să nu l fi auzit, apropiindu se de uşa închisă a locaşului. Langdon se grăbi pe urmele ei. Înainte de a apuca să i mai spună ceva, ea puse mâna pe mâner şi împinse. Uşa nu se clinti.

— Trebuie să mai fie o intrare!

— Probabil, spuse Langdon, dar Olivetti va ajunge şi el într un minut. E prea periculos să intrăm singuri. Ar trebui să suprave­ghem biserica de aici până când...

Vittoria se întoarse spre el, fulgerându l cu privirea:

— Dacă mai există o intrare, înseamnă că mai există şi o ieşire! Iar dacă tipul ăsta dispare, suntem fungito!

Profesorul ştia suficientă italiană pentru a înţelege că avea dreptate.

Aleea din dreapta bisericii era îngustă şi întunecată, mărginită de ziduri înalte de o parte şi de alta. Duhnea a urină — o miasmă obişnuită într un oraş în care barurile erau de douăzeci de ori mai numeroase decât toaletele publice.

Amândoi o luară la fugă pe aleea fetidă. După vreo cincispre­zece metri, Vittoria îl prinse de braţ şi i făcu semn. Langdon văzuse şi el. Drept în faţă se zărea o uşă de lemn, cu balamale mari — obiş­nuita porta sacra, intrarea destinată doar clericilor. Multe dintre aceste intrări auxiliare ieşiseră din uz cu ani buni în urmă, pe mă­sură ce noi clădiri fuseseră construite în apropiere.

Vittoria se repezi la uşă, dar se opri brusc cu ochii fixaţi pe clanţă şi cu o expresie perplexă pe figură. Langdon ajunse şi el şi văzu mânerul inelar ciudat, în locul unde, în mod normal, ar fi tre­buit să fie clanţa.

— Un annulus, şopti el.

Apoi întinse mâna, prinse inelul metalic şi, fără să facă zgomot, îl trase spre el. Se auzi un clic şi atât. Vittoria tresări. La fel de tăcut, Langdon roti inelul în sensul acelor de ceasornic. Degeaba. Încruntându se, încercă şi în sens invers, tot fără nici un rezultat.

Vittoria privi în faţa lor, pe alee:

— Crezi că mai există vreo intrare?

Nu credea. Major