Institutul de Politici Publice

2.3. Spectrele autonomiei universitare: ce pierde guvernarea şi ce câştigă instituţiile de învăţământ superior şi componentele societăţii civile

Despre principiul autonomiei universitare se discută foarte mult nu numai în Republica Moldova, ci şi în alte state care pot fi considerate „veterane” în aplicarea acestui principiu, şi de la care sistemul învăţământului superior are de învăţat multe. Legea Învăţământului, adoptată în 1995, prevede în cadrul articolului 49 care sunt aspectele autonomiei universitare. Însă, acestea sunt doar prevăzute, dar nu şi sunt implementate. Deci, nu se poate vorbi despre faptul că în reglementările normative autonomia universitară nu este prevăzută. Un indicator plauzibil este că acest aspect nici nu a fost de interes fundamental pentru universităţi, deoarece, pe parcursul unui deceniu de funcţionare a legii, nu s-a efectuat nici o modificare. Prin urmare, principiul autonomiei universitare până la momentul aderării la Procesul Bologna, a fost utilizat doar în scopuri declarative. În schimb, în proiectul de Lege a Învăţământului Superior, principiul autonomiei universitare este unul din cele trei principii ale organizării sistemului de învăţământ superior (Art.11). Totodată, aceeaşi Lege defineşte la Art. 13 ce este autonomia universitară. Astfel, această autonomie este percepută ca „libertatea de decizie a instituţiei de învăţământ superior faţă de organizaţiile statale sau politice în probleme care privesc structura instituţiei, conceperea şi desfăşurarea activităţii de învăţământ de cercetare, administrativă, financiară …”

Una din cauzele comportamentului dependent al sistemului de învăţământ superior rezultă din efectele centralismului democratic, principiu pe care s-a bazat sistemul socialist. Astfel, plenitudinea spectrului dependenţei faţă de guvernare este completată şi de starea de moliciune a sistemului de învăţământ superior. Dependenţa faţă de mediul guvernamental este observată prin intermediul următoarelor aspecte: juridic, managerial, financiar, selectarea şi admiterea candidaţilor şi curricular. Fiecare din aceste aspecte provoacă la rândul lor o multitudine de stări anomice. Schimbarea este acceptată doar parţial, deoarece realizarea ei în deplinătatea prevederilor este imposibil de îndeplinit tocmai din cauza incapacităţii instituţionale şi lipse vădite de instrumente operaţionale necesare aplicării acestui principiu.

Aspectul autonomiei universitare este unul dintre principiile fundamentale ale Procesului Bologna. În acest context, întreaga legislaţie autohtonă trebuie să fie raliată la această prevedere. Dar, după părerea mea, problema nu constă numai în necesitatea acordării unui cadru adecvat pentru implementarea principiului autonomiei universitare, ci şi în nivelul de pregătire a învăţământului superior pentru utilizarea coerentă şi adecvată a acestui principiu. Lipsa unei viziuni de viitor asupra dezvoltării şi guvernării universitare poate cauza un eşec al implementării acestui principiu. Totuşi, în cele ce urmează voi prezenta o analiză prin care voi identifica ceea ce pierde guvernarea prin implementarea autonomiei universitare, ce câştigă universităţile ca actori primordiali şi care este rolul societăţii civile în tot acest proces. Această analiză o realizez în baza aspectelor enunţate anterior.

Aspectul	Ce pierde guvernarea	Ce câştigă universităţile	Rolul societăţii civile
Juridic	● Autoritatea supremă şi unică de decizie politică, administrativă , juridică şi financiară asupra întregului sistem de învăţământ superior;	● Statutul de entităţi juridice autonome, funcţionabile conform criteriului non-profit; ● Instituţii ordonatoare de credite;	● Elaborarea Cărţilor Albe privind statutul şi dinamica învăţământului superior din Republica Moldova; ● Participarea activă la definitivarea şi adaptarea cadrului legal în domeniul educaţional;
Managerial (administrativ)	● Controlul politic asupra universităţilor; ● Numirea rectorilor conform criteriilor politice; ● Reglementarea normelor privind numirea şi promovarea în funcţie a cadrelor didactice;	● Delimitarea conducerii conform domeniului: 1. academic; 2. administrativ; ● Independenţă decizională; ● Alegerea rectorilor şi preşedinţilor universităţilor; ● Elaborarea de instrumente privind eficienţa instituţională; ● Propria modalitate de selectare, motivare şi promovare a personalului didactic; ● Creşterea nivelului de încredere şi siguranţa în mediul de activitate; ● Crearea consorţiilor universitare; ● Crearea centrelor specializate, a structurilor pentru cercetare şi a serviciilor conform principiului non-profit;	● Organizarea de dezbateri publice privind guvernarea universitară şi managementul instituţional; ● Schimburi de experienţă; ● Parteneriate privind diversificarea şi promovarea serviciilor educaţionale;
Financiar	● Direcţionarea strictă a fondurilor financiare; ● Politica acordării burselor şi a sprijinului social;	● Libertatea gestionării fondurilor financiare şi logistice direcţionate de la Bugetul de Stat şi din sursele financiare extra-bugetare; ● Ponderarea resurselor financiare conform necesităţilor şi priorităţilor; ● Elaborarea principiilor şi criteriilor de finanţare a studiilor şi a sprijinului social al studenţilor conform realităţii din cadrul universităţii respective;	● Elaborarea de politici publice privind echitatea finanţării învăţământului superior; ● Monitorizarea aplicării corecte a criteriilor de acordare a burselor şi a tuturor formelor de sprijin social pentru studenţi; ● Elaborarea şi desfăşurarea unor programe de finanţare ( de explu, grant-uri) pentru studenţi;
Selectrea şi admiterea candidaţilor	● Elaborarea exclusivă a normelor privind procesul de admitere şi modul de selectare a candidaţilor; ● Impunerea implementării normelor privind procesul de admitere.	● Posibilitatea selectării candidaţilor conform propriilor criterii; ● Selectarea candidaţilor conform profilului vocaţional şi congruenţa acestora cu universitatea respectivă; ● Transparenţa procesului de admitere şi promovare / stimulare academică; ● Sporirea încrederii studenţilor în serviciile oferite de instituţia de învăţământ superior;	● Informarea continuă privind sistemul de învăţământ superior şi procesul de admitere; ● Educarea spiritului concurenţial; ● Monitorizarea procesului de selectare; ● Acordarea de recomandări pentru procesul de selectare şi promovare / stimulare academică; ● Oferirea de burse şi premii pentru studenţii care demonstrează succese în procesul educaţional şi de cercetare;
Curricular	● Exclusivitatea în procesul de elaborare a curriculumului naţional;	● Sporirea mobilităţii academice interne şi externe conform formei de studii comune; ● Simplificarea mecanismului de diversificare a formelor de studiu; ● Accesarea şi diversificarea surselor de finanţare pentru programele de învăţământ continuu.	● Participarea activă în procesul de stabilire a curriculumului de bază şi a celui specializat pe domenii şi specializări; ● Propuneri pentru elaborarea curriculumului comun şi al celui disciplinar; ● Solicitări şi propuneri către universităţi pentru anumite programe de învăţământ continuu; ● Cooperarea pe programe de consiliere, informare şi orientare profesională; ● Oferirea unui cadru adecvat pentru activităţile de practică a studenţilor.

Tabelul 1. Spectrele autonomiei universitare
Prin urmare, conform Tabelului 1, se evidenţiază principalele aspecte ale procesului de implementare a principiului de autonomie universitară. Dar, este necesar de observat dacă universităţile într-adevăr sunt pregătite pentru implementarea acestui principiu. În acest caz, societatea civilă vine în ajutorul sistemului de învăţământ superior cu vasta sa experienţă în ceea ce priveşte rezistenţa pe piaţa concurenţială. Este clar faptul că societatea civilă trebuie să fie motivată pentru a participa activ la valorificarea principiului autonomiei universitare, deoarece comportamentul acestui spectru societal poate fi caracterizat prin instabilitate şi necesitate de motivare continuă.

În concluzie, la acest subcapitol, trebuie să specific faptul că, pentru implementarea adecvată a principiului autonomiei universitare, actorii care sunt vizaţi în mod direct trebuie să accepte regulile jocului, adică să înveţe principiile economiei de piaţă şi concurenţa pe piaţa educaţională. Consider că cel mai important aspect al autonomiei universitare este managementul universitar, prin alte cuvinte, guvernarea, în învăţământul superior şi dezvoltarea unei viziuni generale asupra întregului sistem de învăţământ superior şi a unei viziuni individuale asupra fiecărui actor din acest sistem. În acest caz, societatea civilă poate fi considerată „partenerul de drum”, iar guvernarea „susţinătorul din umbră”.

***

În cadrul acestui capitol am evidenţiat unele propuneri şi recomandări sectoriale ce ţin mai mult de competenţa guvernării şi a sistemului de învăţământ superior. Societatea civilă este amintită doar în unele contexte specifice. În cel de-al treilea subcapitol am putut să evidenţiez rolul fiecărei părţi, în aşa fel ca să rezide un tablou mai amplu al perspectivelor. O concluzie finală a capitolului este că fiecare parte are de învăţat câte ceva una de la alta, fapt prin care relaţionarea intersectorială să se materializeze cu adevărat.