Institutul pentru Drepturile Omului din Moldovaghi d în Domeniul Promovării şi Protecţiei Drepturilor Persoanelor care Trăiesc cu hiv (pthiv) Chişinău 2010

Caracteristici:

Caracterul universal şi inalienabil al DO

Principiul universalităţii DO reprezintă piatra de temelie a protecţiei internaţionale a DO (PIDO). Acest principiu a fost consacrat pentru prima dată în DUDO în 1948 şi a fost ulterior reiterat în numeroase convenţii internaţionale, declaraţii şi rezoluţii. Conferinţa Mondială pentru DO, din 1993, de la Viena, de exemplu, a menţionat că este datoria Statelor să promoveze şi să protejeze toată gama de drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Toate statele lumii au ratificat cel puţin un tratat internaţional de bază de DO şi 80% din state au ratificat patru sau mai multe, ceea ce creează obligaţiuni juridice pentru ele şi dă o expresie cât se poate de concretă universalităţii DO.
DO sunt inalienabile. Fiinţele umane nu pot fi lipsite de aceste drepturi decât în situaţii specifice şi în cadrul unor proceduri expres prevăzute de lege, respectându-se rigorile unui proces echitabil. De exemplu, dreptul la libertate a unei persoane poate fi limitat atunci când aceasta este declarată vinovată de săvârşirea unei infracţiuni în baza unei hotărâri judecătoreşti.

Caracterul interdependent şi indivizibil al DO

DO sunt indivizibile, indiferent dacă sunt drepturi civile şi politice, cum ar fi dreptul la viaţă, egalitatea în faţa legii şi libertatea de exprimare; drepturi economice, sociale şi culturale, cum ar fi dreptul la muncă, securitate socială şi educaţie; sau drepturi colective, cum ar fi dreptul la dezvoltare şi autodeterminare.

Drepturi şi Obligaţii

Domeniul DO se referă atât la drepturi, cât şi la obligaţii. Statele îşi asumă obligaţii conform dreptului internaţional privind respectarea, protecţia şi îndeplinirea (realizarea) DO. Obligaţia de a respecta înseamnă că Statele trebuie să se abţină de la îngrădirea DO. Obligaţia de protecţie înseamnă că Statele trebuie să ia toate măsurile care se impun pentru a proteja persoanele şi grupurile împotriva abuzurilor. Obligaţia de a îndeplini înseamnă că Statele trebuie să întreprindă acţiuni pozitive pentru ca exercitarea DO să fie deplină.

La nivel individual, trebuie să ne exercităm drepturile în aşa fel, încât aceasta să nu pună în pericol drepturile celorlalţi.

De asemenea, DO sunt interdependente, ceea ce înseamnă că îmbunătăţirea unui drept facilitează, implicit, avansarea celorlalte şi viceversa, limitarea unui drept afectează celelalte drepturi.   

Egalitate şi non-discriminare

Non-discriminarea reprezintă un principiu de bază al PIDO. Acest principiu este prezent în toate tratatele majore de DO şi reprezintă tema principală a unora dintre acestea, cum ar fi Convenţia ONU privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială (CETFDR) şi Convenţia ONU asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare faţă de Femei (CETFDF).  

Principiul se aplică fiecăruia în raport cu toate drepturile şi libertăţile omului şi, prin aplicarea acestuia, se interzice discriminarea în bază de rasă, naţionalitate, sex, religie etc. Principiul non-discriminării este complementat de principiul egalităţii, consacrat în art.1 din DUDO: “Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
Clasificare:

DO sunt divizate pe trei categorii:

1. 
   drepturi de primă generaţie
   
2. 
   drepturi de generaţia a doua
   
3. 
   drepturi de generaţia a treia
   

1. 
   Drepturi de primă generaţie
   

Aici se regăsesc drepturile şi libertăţile civile şi politice. Aceste drepturi restricţionează puterea guvernului în ceea ce priveşte acţiunile care afectează persoana şi autonomia sa (drepturile civile) şi oferă persoanelor oportunitatea de a contribui la determinarea legilor şi de a participa la guvernare (drepturi politice).
Exemple: dreptul la viaţă, dreptul la libertatea şi securitatea persoanei, dreptul la un proces echitabil, libertatea de asociere, libertatea de exprimare, dreptul de a alege şi a de a fi ales etc.

2. 
   Drepturi de generaţia a doua
   

Aici e vorba de drepturile şi libertăţile economice, sociale şi culturale. Drepturile sociale determină guvernele să acţioneze într-o modalitate pozitivă, intervenţionistă pentru a crea condiţiile necesare pentru viaţa umană şi dezvoltare. Guvernele trebuie să întreprindă măsuri pentru a asigura bunăstarea cetăţenilor. Se consideră că fiecare, în calitate de membru al societăţii, are dreptul la protecţie socială şi realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale. Aceste drepturi sunt indispensabile pentru demnitatea umană şi libera dezvoltare a personalităţii omului.


DO mai pot fi pozitive sau negative. Un exemplu al celor dintâi este dreptul la un proces echitabil şi un exemplu al celor din urmă este dreptul de a nu fi supus torturii.




Exemple: dreptul la muncă, dreptul la securitate socială, protecţia familiei, dreptul la sănătate, dreptul la un standard adecvat de viaţă, dreptul la educaţie etc.

3. 
   Drepturi de generaţia a treia
   

Această categorie a fost recunoscută relativ recent în teoria şi practica internaţională a DO, iar drepturile din această categorie se mai numesc „drepturi colective”.

Exemple: dreptul la autodeterminare, dreptul la dezvoltare, dreptul la pace, dreptul la un mediu ambiant sănătos etc.

Drepturile omului şi sănătatea: standarde internaţionale şi europene
DO sunt interdependente şi indivizibile. Aceasta înseamnă că încălcarea dreptului la sănătate, spre exemplu, poate deseori împiedica respectarea altor drepturi ale omului, cum ar fi dreptul la educaţie sau muncă, şi vice-versa.
Interdependenţa drepturilor este foarte uşor de observat în contextul sărăciei. Pentru oamenii care trăiesc în sărăcie, sănătatea reprezintă, de regulă, unicul avantaj în raport cu exercitarea drepturilor economice şi sociale, cum ar fi dreptul la muncă şi la educaţie, pe când sănătatea precară reprezintă un dezavantaj în acest sens. Asta deoarece sănătatea fizică şi mintală permite adulţilor să lucreze şi copiilor să înveţe.
Standarde internaţionale
Dreptul la cel mai înalt standard posibil de sănătate este un drept recunoscut în PIDO. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale (PIDESC), considerat pe bună dreptate instrumentul de bază în materie de asigurare şi protecţie a dreptului la sănătate, recunoaşte “dreptul fiecăruia de a se bucura de cel mai înalt standard de sănătate fizică şi mintală.” Din câte se poate observa, PIDESC oferă aceeaşi importanţă atât sănătăţii fizice, cât şi sănătăţii mintale, ultima fiind încă de multe ori neglijată pe nedrept în practică.


Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale (PIDESC), art. 12
1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge.

2. Măsurile pe care statele părţi la prezentul Pact le vor adopta în vederea

asigurării exercitării depline a acestui drept vor cuprinde măsurile necesare pentru a

asigura:

a) scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea sănătoasă a copilului;

b) îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale;

c) profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi a altora, precum şi lupta împotriva acestor maladii;

d) crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor medical în caz de boală.

Instrumentele internaţionale şi regionale subsecvente abordează dreptul la sănătate în mai multe moduri. Unele sunt de aplicare generală, pe când altele abordează DO în raport cu grupurile specifice, cum ar fi femeile sau copiii. Unele grupuri sau persoane, cum ar fi copiii, femeile, persoanele cu disabilităţi sau persoanele care trăiesc cu HIV, întâmpină obstacole specifice în ceea ce priveşte realizarea dreptului la sănătate. Obstacolele în cauză pot avea la bază diferiţi factori biologici sau socio-economici, stigma şi discriminarea, sau o combinaţie a acestora.

Tratatele internaţionale de drepturi ale omului care proclamă dreptul la sănătate
• Pactul Internaţional din 1966 cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale (PIDESC): art. 12

• Convenţia ONU din 1965 privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială (CETFDR): art. 5 (e) (IV)

• Convenţia ONU din 1979 asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare faţă de Femei (CETFDF): art. 11 (1) (f), art.12 şi art.14 (2) (b)

• Convenţiei ONU din 1989 cu privire la Drepturile Copilului (CDC): art. 24

• Convenţia ONU din 1990 privind Protecţia Drepturilor Muncitorilor Migranţi şi Membrilor Familiilor Lor (CPDMM): art. 28, 43 (e) şi art. 45 (c)

• Convenţia ONU din 2006 cu privire la Drepturile Persoanelor cu Disabilităţi (CDPD): art. 25.

Considerarea sănătăţii în calitate de drept fundamental al omului presupune o atenţie specifică care trebuie acordată diferitor persoane şi grupuri din societate, în particular celor care se află în situaţii vulnerabile. Prin urmare, statele trebuie să elaboreze legi şi politici de sănătate configurate în aşa fel încât acestea să-i vizeze în primul rând pe cei care au cea mai mare nevoie de asistenţă, decât să adopte pur şi simplu legi şi politici neutre.
În acest sens, comitetele ONU de monitorizare a implementării PIDESC, CETFDF şi Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului (CDC) au adoptat, pe parcursul timpului, aşa numitele comentarii generale privind asigurarea de către Statele părţi a dreptului la sănătate. Acestea reprezintă o interpretare oficială şi detaliată a prevederilor cu privire la sănătate regăsite în conţinutul tratatelor enunţate.
Numeroase conferinţe şi declaraţii internaţionale, cum ar fi Declaraţia Mileniului şi

Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, precum şi Declaraţia Angajament în domeniul HIV/SIDA, de asemenea, au contribuit la clarificarea diverselor aspecte de sănătate publică, relevante dreptului la sănătate şi au reafirmat angajamentele Statelor părţi în ceea ce priveşte realizarea acestui drept.

Standarde europene

ONU a adoptat Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODM) în 2000. ODM reprezintă nişte scopuri de dezvoltare importante, măsurabile şi limitate în timp. Acestea sunt opt la număr, iar Obiectivul Şase îndeamnă Statele părţi să oprească răspândirea HIV şi SIDA către anul 2015.
În 2001, Sesiunea Specială a Adunării Generale ONU (SSAGONU) a adoptat Declaraţia Angajament în domeniul HIV/SIDA. Declaraţia conţine o listă de verificare cu întrebări privind corespunderea politicilor naţionale din domeniul sănătăţii cu ODM. De exemplu, Statele părţi urmează să adopte cadrul normativ necesar pentru a proteja şi înlătura discriminarea persoanelor care trăiesc cu HIV şi alte grupuri vulnerabile.


Dreptul la sănătate este, de asemenea, recunoscut în cadrul unor instrumente regionale, cum ar fi Carta Socială Europeană – CSE (1961, revizuită în 1996) şi Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale - CEDO (1950).

Carta Socială Europeană

Articolul 11 – Dreptul la protecţia sănătăţii

In vederea exercitării efective a dreptului la protecţia sănătăţii, părţile se angajează să ia, fie direct, fie în cooperare cu organizaţiile publice şi private, măsuri corespunzătoare, care vizează în special:

1. Să elimine, în măsura în care este posibil, cauzele unei sănătăţi deficiente;

2. Să prevadă servicii de consultare şi de educare în ceea ce priveşte ameliorarea sănătăţii şi dezvoltarea simţului responsabilităţii individuale în materie de sănătate;

3. Să prevină, în măsura în care este posibil, bolile epidemice, endemice şi alte boli, precum şi accidentele.

În particular, CSE conţine prevederi privind sănătatea la mai multe articole, cum ar fi art.1, acolo unde se vorbeşte despre protecţia sănătăţii şi măsurile care trebuie luate în acest sens, art.3, care tratează aspecte de securitate şi igiena muncii şi art.13, prin care se consacră dreptul la asistenţă socială şi medicală. Moldova a ratificat CSE revizuită la data de 8 noiembrie 2001.

CEDO conţine prevederi legate de sănătate în contextul consacrării mai multor drepturi, cum ar fi dreptul la viaţă (art.2), interzicerea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante (art.3) sau dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (art.8). Moldova a ratificat CEDO la data de 25 iulie 1997.


Unele dintre drepturile şi libertăţile mai relevante pentru domeniul HIV/SIDA sunt:
dreptul la non-discriminare şi egalitate în faţa legii; dreptul la viaţă; dreptul la sănătate; dreptul la libertatea şi securitatea persoanei; libertatea de exprimare; dreptul de a nu fi supus pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante; dreptul la libera circulaţie; dreptul de a nu fi supus imixtiunilor arbitrare sau ilegale în viaţă particulară; dreptul la căsătorie şi formarea unei familii; dreptul la educaţie; dreptul la muncă; dreptul la un nivel de trai adecvat; dreptul la protecţie socială; dreptul la asistenţă şi bunăstare; dreptul de a cere şi beneficia de azil; dreptul de a participa la viaţa culturală şi publică etc.
În plus, drepturile copilului şi drepturile femeilor sunt exprimate în convenţiile care adresează explicit aceste grupuri sociale.

Drepturile omului şi HIV: standarde internaţionale şi europene de protecţie a drepturilor PTHIV, inclusiv trimiteri la şi extrase din jurisprudenţa CEDO
Infecţia HIV a fost odată văzută ca o problemă de sănătate publică care necesita o abordare pur medicală. În ultimul timp, însă, se recunoaşte tot mai mult că HIV reprezintă o problemă complexă ce ţine de domeniul DO care afectează nu doar sănătatea persoanei, ci şi relaţiile acesteia cu membrii comunităţii din care face parte, politicile naţionale, precum şi procesul de dezvoltare economică şi socială în ansamblu.
În toate situaţiile, protecţia DO este esenţială pentru a promova şi asigura demnitatea umană. În cazul HIV, protecţia şi promovarea DO este în măsură să contribuie la reducerea vulnerabilităţii persoanelor în ceea ce priveşte infectarea cu HIV (adică previne transmiterea), precum şi la reducerea impactului HIV asupra celor infectaţi deja sau afectaţi într-un mod sau altul de HIV sau SIDA (adică protejează demnitatea persoanelor afectate şi le permite să facă faţă provocărilor maladiei).
Multe grupuri din cadrul societăţii sunt discriminate sau dezavantajate din cauza statutului lor social, etnic, rasial sau juridic. Prin urmare, accesul reprezentanţilor acestor grupuri la servicii de educaţie, informare şi ocrotire a sănătăţii este limitat. În aceste condiţii, grupurile marginalizate devin cele mai vulnerabile la infectarea cu HIV şi la efectele pe care le are în timp. În funcţie de situaţia concretă din diferite ţări şi statutul pe care îl au anumite grupuri, categoria persoanelor marginalizate poate include femei, copii, minorităţi, persoane indigene, persoane sărace, lucrători migranţi, refugiaţi, lucrători ai sexului comercial, utilizatori de droguri, bărbaţi care întreţin relaţii sexuale cu bărbaţi, prizonieri etc.
În ceea ce priveşte femeile, acestea sunt deseori tratate inegal la locul de muncă. În multe ţări ele sunt remunerate mai modest decât bărbaţii, sunt lipsite de măsuri de protecţie a muncii sau alte diferite beneficii. Aceasta duce la situaţii când femeile devin profund dependente de bărbaţi pentru a se asigura financiar şi a-şi asigura copiii. Respectiv, femeile au mai puţine opţiuni de afirmare şi realizare.
Copiii reprezintă un alt grup cu risc sporit de expunere la HIV. În general, copiii sunt neputincioşi din punct de vedere economic şi politic. De multe ori, le lipseşte informaţia despre diverse aspecte privind educaţia pentru sănătate sau nu îşi cunosc drepturile. Atunci când părinţii sau îngrijitorii lor se îmbolnăvesc sau mor, vulnerabilitatea copiilor creşte. Copiii vulnerabili, în special orfanii, se întâmplă de multe ori să-şi trăiască viaţa singuri sau cu fraţii lor, acasă sau în stradă, fără nici o supraveghere din partea adulţilor şi, prin urmare, pot uşor deveni victime ale abuzului şi violenţei. Deseori copiii mai mari ca vârstă sunt nevoiţi să părăsească şcoala şi să-şi găsească de lucru pentru a câştiga bani şi a-şi întreţine fraţii mai mici. În rezultat, lipsa educaţiei şi vârsta minoră îi expune la situaţii când aceştia sunt exploataţi prin muncă .

Aplicarea legii şi protecţia DO sunt cruciale pentru reducerea răspândirii HIV
În condiţiile unei implementări corespunzătoare, legea poate juca un rol semnificativ în ceea ce priveşte protecţia, promovarea şi respectarea DO. Erodarea DO în cazul celor care trăiesc cu, sunt afectaţi de sau sunt vulnerabili la infectarea cu HIV va marginaliza mai mult acele persoane şi, în rezultat, epidemia „va atinge noi înălţimi”. Asigurarea egalităţii de gen trebuie să reprezinte factorul cheie pentru strategiile care au ca scop reducerea vulnerabilităţii la infectarea cu HIV. Pentru o ulterioară prevenire a răspândirii epidemiei, programele pentru HIV şi SIDA trebuie să abordeze în profunzime realităţile socio-economice şi normele socio-culturale caracteristice femeilor, copiilor şi grupurilor vulnerabile.

Stigma şi discriminarea PTHIV se pot manifesta foarte diferit. Indiferent de acesta, însă, efectele produse de stigmă şi discriminarea pot fi din cele mai grave, ducând la aceea că persoanele cu risc sporit de infectare fie evită testele la HIV, fie refuză serviciile de tratament sau îngrijire. Lipsa unui consimţământ informat, consilierea incompetentă la etapa pre şi post testare, precum şi nerespectarea confidenţialităţii continuă să descurajeze persoanele în ceea ce priveşte efectuarea analizelor şi tratamentul adecvat.

Protecţia DO în cazul persoanelor cu risc sporit de infectare trebuie să fie asigurată în aşa fel încât acestea să aibă acces egal la informaţie şi educaţie pentru îngrijirea sănătăţii în scopul prevenirii HIV, la accesorii de prevenire, cum ar fi prezervativele şi echipament steril pentru injectare, la servicii de consiliere şi de asistenţă socială. De asemenea, acestor persoane trebuie să li se asigure o egalitate în contextul relaţiilor sociale, politice şi sexuale. Acest lucru îi va ajuta să evite infecţia, dar şi să poată trăi în cazul în care infectarea a avut loc. Protecţia DO în domeniul HIV trebuie de asemenea să permită femeilor, copiilor, celor din industria sexului şi altor categorii de risc să evite sexul prin constrângere, inclusiv sexul în condiţii periculoase. În fine, acestor grupuri trebuie să li se asigure condiţii pentru a participa în mod egal şi substanţial la viaţa publică, inclusiv la procesele de elaborare şi implementare a politicilor din domeniul HIV şi SIDA.

În anumite situaţii, unele DO pot fi îngrădite din raţiuni de sănătate publică sau pentru a proteja drepturile celorlalţi. Aceste motive sunt de cele mai multe ori invocate atunci când este vorba de restricţionarea DO în contextul HIV şi SIDA. În acelaşi timp, drepturile omului pot fi restricţionate în baza acestor motive numai dacă restricţiile respective sunt prevăzute expres de lege, acest lucru este strict necesar şi restricţiile au loc într-o societate democratică.

DO pot fi restricţionate numai atunci când: restricţia este prevăzută de lege (nu este arbitrară); restricţia este necesară (există anumite nevoi sociale stringente); restricţia are loc într-o societate democratică (este produsul unui consens).

În calitatea lor de subiecte ONU, Statele Membre sunt obligate să promoveze şi să încurajeze respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie`` (Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, Capitolul 1, art. 1, alin (3). Statele se angajează să întreprindă acţiuni comune şi separate pentru a realiza acest scop.
Mai mult, în 1948, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (DUDO). Deşi nu este decât o declaraţie şi nu un tratat semnat de Statele Membre, aceasta a ajuns să creeze efecte obligatorii pentru toate Statele Membre în virtutea principiilor dreptului internaţional cutumiar.
Totuşi obligaţiile propriu-zise privind respectarea DO revin Statelor în virtutea faptului că acestea sunt părţi la tratatele internaţionale din domeniul DO care, odată ratificate, devin documente juridice obligatorii pentru Statele Membre. Printre aceste tratate se numără cele menţionate mai sus: PIDCP; PIDESC; CETFDF; CDC ş.a. La acestea se adaugă tratatele regionale pentru DO care, de asemenea, au forţă juridică obligatorie în raport cu Statele Membre. În sfârşit, există angajamente publice ale Statelor, cum ar fi cele exprimate în documente rezultate din diferite conferinţe ale ONU, cum ar fi Conferinţa Mondială pentru DO, Viena, 1993; Conferinţa Internaţională pentru Populaţie şi Dezvoltare, Cairo, 1994; Summit-ul Social, Copenhaga, 1994; şi cea de a Patra Conferinţă Mondială pentru Femei, Beijing, 1995, precum şi în documente rezultate din alte conferinţe, cum ar fi Summit-ul pentru SIDA de la Paris, 1994.

Recomandările internaţionale privind HIV/SIDA şi Drepturile Omului
Recomandările Internaţionale privind HIV/SIDA şi Drepturile Omului (cunoscute drept Recomandări) au fost adoptate în 1996, revizuite în 2002 (Recomandarea 6) şi publicate în versiunea lor consolidată în 2006. Recomandările au fost elaborate, adoptate şi publicate de către Programul Comun ONU privind HIV/SIDA (UNAIDS) şi Oficiul Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului (OÎCDO). Prezentate într-o manieră argumentată şi extrem de convingătoare, acestea oferă reperele necesare guvernelor, ONG-urilor, organizaţiilor internaţionale şi altor entităţi implicate în ceea ce priveşte elaborarea strategiilor eficiente de abordare a aspectelor pe care le implică HIV. În mod special, Recomandările îndeamnă Statele să asigure ca legile, politicile şi practicile lor să corespundă principiilor fundamentale ale DO.

Sumarul Recomandărilor poate fi găsit în chenarul de mai jos: