Institutul pentru Drepturile Omului din Moldovaghi d în Domeniul Promovării şi Protecţiei Drepturilor Persoanelor care Trăiesc cu hiv (pthiv) Chişinău 2010

Criminalizarea transmiterii HIV


În situaţia în care negocierea relaţiilor sexuale sigure nu este posibilă sau nu este posibilă evitarea acestor relaţii, aşa cum se întâmplă în mediile violente şi abuzive, aplicarea legii penale ar putea apărea drept exagerat de punitivă în raport cu cei care sunt impuşi să presteze anumite servicii şi, de fapt, sunt mai degrabă victime, decât infractori.

Practica aplicării sancţiunilor la adresa persoanelor care îi expun pe alţii la infecţia HIV este diferită pe plan internaţional. Unele state au adoptat sancţiuni administrative aplicabile acelor persoane, pe când în altele transmiterea infecţiei HIV este obiect al răspunderii penale.

În acelaşi timp, nu există dovezi de nici un fel care ar indica că aplicarea pedepselor penale pentru transmiterea HIV duce la prevenirea acestui fenomen. Dimpotrivă, din perspectiva sănătăţii publice, aplicarea legii penale în cazurile în care infectarea s-a făcut neintenţionat poate, de fapt, împiedica prevenirea răspândirii HIV.
Aplicarea pe larg a legii penale în asemenea cazuri ar putea descuraja oamenii să meargă la testările necesare pentru a li se confirma diagnosticul şi, în consecinţă, să-şi informeze partenerii, deoarece negarea statutului HIV pozitiv ar putea deveni singura modalitate de a evita o eventuală urmărire penala. De asemenea, relaţiile dintre potenţialele persoane infectate şi serviciile de sănătate pot fi prejudiciate deoarece, în loc să meargă la medic pentru a beneficia de servicii de îngrijire calitative, oamenii ar prefera mai degrabă să nu facă acest lucru de frică că informaţia împărtăşită personalului medical ar putea fi transmisă ulterior autorităţilor penale.
În loc de aplicarea legii penale la adresa celor care transmit infecţia HIV, ar trebui implementate măsuri care şi-au demonstrat utilitatea în ceea ce priveşte reducerea transmiterii HIV. Aceste măsuri includ diseminarea pe larg a informaţiei privind HIV, oferirea sprijinului şi echipamentului necesar grupurilor de risc, înlocuirea testării obligatorii cu cea voluntară şi confidenţială, precum şi evitarea stigmei şi discriminării. Un accent deosebit ar trebui să se pună pe programe care ar promova ceea ce se numeşte prevenire pozitivă. Aceasta presupune eforturi care abilitează PTHIV să evite transmiterea infecţiei către alţii, să-şi declare în mod voluntar statutul HIV pozitiv fără frica de a fi persecutate, precum şi să evite noi infecţii cu transmitere sexuală.
Moldova face parte din categoria ţărilor care prevăd sancţiuni de ordin penal pentru transmiterea infecţiei HIV, în condiţiile în care fapta s-a realizat cu intenţie. La art.212 „Contaminarea cu maladia SIDA” legiuitorul a prevăzut trei situaţii distincte, după cum urmează: punerea intenţionată a altei persoane în pericol de contaminare cu maladia SIDA; contaminarea cu maladia SIDA de către o persoană care ştie că suferă de această boală; şi contaminarea cu maladia SIDA, ca urmare a neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare de către un lucrător medical a obligaţiilor sale profesionale. Sancţiunile impuse de lege în aceste situaţii prevăd privaţiune de libertate de până la un an, în primul caz; de la 1 la 5 ani sau, după caz, de la 3 la 8 ani, atunci când fapta a fost săvârşită asupra a două sau mai multor persoane sau cu bună ştiinţă asupra unui minor, în al doilea caz; şi până la 5 ani cu interzicerea de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 3 ani, în cel de-al treilea caz.

Capitolul IV. ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND APĂRAREA DREPTURILOR PTHIV

Mecanisme naţionale de protecţie a drepturilor PTHIV
Mecanismele naţionale de protecţie a drepturilor PTHIV pot fi convenţional împărţite în mecanisme extrajudiciare şi mecanisme judiciare.

1. 
   Mecanismele extrajudiciare sunt reprezentate, între altele, de:
   

• 
  Instituţia Ombudsmanului
  

Instituţia Ombudsmanului a fost creată în anul 1713 de către regele Suediei, prin instituirea unui reprezentant al său, devenit Ombudsman regal, cu rolul de a veghea la aplicarea legilor şi a statutelor regale de către administraţia publică. Instituţia a fost preluată apoi de Finlanda, Danemarca şi Norvegia pentru ca, ulterior, să se răspândească în peste 60 de state. În unele ţări, Ombudsmanul este numit de Parlament (aşa cum se întâmplă şi în Moldova), iar în altele de Guvern (Franţa, Marea Britanie, Egipt etc.)

Această instituţie a fost înfiinţată în Republica Moldova în anul 1997 o dată cu adoptarea Legii cu privire la avocaţii parlamentari (AP). Potrivit legii, AP sunt 4 la număr, unul dintre ei fiind specializat în protecţia drepturilor copilului. AP examinează petiţiile depuse de diferite persoane cu privire la deciziile sau acţiunile (inacţiunile) autorităţilor publice centrale şi locale, instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor, indiferent de tipul de proprietate, asociaţiilor obşteşti şi persoanelor cu funcţii de răspundere de toate nivelurile care, conform opiniei petiţionarilor, au încălcat drepturile şi libertăţile constituţionale ale acestora. În cazul în care AP constată ei înşişi săvârşirea unor încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, aceştia au dreptul de a se sesiza din oficiu.

• 
  Procuratura
  

Din Legea cu privire la procuratură (2008) se poate desprinde că: „Procuratura este o instituţie autonomă în cadrul autorităţii judecătoreşti, care, în limitele atribuţiilor şi competenţei, apără interesele generale ale societăţii, ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, conduce şi exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele de judecată, în condiţiile legii”.

Una dintre atribuţiile procuraturii este ca, în numele societăţii şi în interes public, să asigure aplicarea legii, să apere ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţeanului atunci când încălcarea acestora atrage sancţiune penală.

Procuratura este un sistem centralizat şi ierarhic care include: Procuratura Generală, procuraturile teritoriale şi procuraturile specializate.

• 
  Poliţia
  

Printre sarcinile principale ale poliţiei, Legea cu privire la poliţie (1990) enumeră şi apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor cetăţenilor. Mai mult, potrivit aceleiaşi legi, poliţia constituie „un garant al apărării demnităţii, drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor.” De asemenea, „este interzis ca poliţia să destăinuiască informaţiile ce ţin de viaţa personală a unui cetăţean şi denigrează onoarea şi demnitatea acestuia sau pot prejudicia interesele lui legitime”

• 
  ONG-urile de profil
  

Aşa cum arată experienţa internaţională, dar şi cea naţională din ultimii ani, organizaţiile nonguvernamentale de protecţie a DO, precum şi cele care reprezintă exclusiv drepturile PTHIV, apar drept nişte mecanisme deosebit de eficiente în lupta împotriva stigmei, discriminării şi abuzurilor de DO cu care se confruntă PTHIV.

Prin monitorizarea constantă a respectării DO şi documentarea abuzurilor comise de autorităţi, precum şi prin participarea lor activă la diferite foruri internaţionale şi regionale, inclusiv comitetele şi subcomitetele ONU, ONG-urile sunt acelea care deţin părerea societăţii civile şi joacă un rol esenţial în ceea ce se numeşte demarginalizarea (abilitarea) PTHIV.

2. 
   Mecanismele judiciare sunt reprezentate de instanţele de judecată
   

Din Legea privind organizarea judecătorească (1995) desprindem că: „Instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.” Instanţele judecă toate cauzele privind raporturile juridice civile, administrative şi penale, precum şi orice alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă.

În Republica Moldova funcţionează următoarele categorii de instanţe judecătoreşti: Curtea Supremă de Justiţie, curţile de apel şi judecătoriile. Există şi instanţe specializate, cum ar fi cele economice.
Modalitatea şi ordinea sesizării diferitor instanţe naţionale competente

1. 
   Aspecte privind sesizarea Ombudsmanului
   

În privinţa petiţiilor adresate AP, legea determină un minim de condiţii care să permită identificarea petiţionarului (numele, prenumele, domiciliul), obiectul cererii (indicarea drepturilor şi libertăţilor încălcate) şi a autorului încălcării (autoritatea administrativă, funcţionarul public, instituţia, organizaţia etc.). Petiţiile anonime nu se examinează. De asemenea, pentru a nu face inutilă intervenţia AP, petiţiile care privesc încălcări săvârşite cu ani în urmă nu se admit. Termenul în care trebuie depusă petiţia la AP este de cel mult un an de la producerea presupusei încălcări sau de la momentul în care petiţionarul a aflat despre presupusa încălcare.

După primirea petiţiei, AP fie o acceptă spre examinare, fie o respinge, explicând petiţionarului procedura pe care acesta este în drept să o folosească pentru a-şi apăra drepturile şi libertăţile; fie remite petiţia organelor competente pentru ca aceasta să fie examinată în conformitate cu Legea cu privire la petiţionare.

Indiferent de decizia luată cu privire la petiţia depusă, în termen de 10 zile de la primirea petiţiei, AP înştiinţează petiţionarul că petiţia sa a fost acceptată spre examinare, a fost remisă organelor competente sau a fost respinsă, indicându-se motivele respingerii.

Atenţie:

Refuzul AP de a accepta petiţia spre examinare nu poate fi atacat.

Sesizarea repetată se acceptă spre examinare numai în cazul apariţiei unor circumstanţe noi.

Dacă, în urma examinării petiţiei, s-a constatat că faptele expuse în ea nu s-au adeverit şi nu au fost încălcate drepturile şi libertăţile constituţionale ale petiţionarului, AP ia o decizie argumentată privind respingerea cererii.

Decizia de respingere a cererii nu poate fi atacată.

În cazul în care AP constată că petiţia persoanei este întemeiată, el urmează să prezinte un aviz autorităţii administraţiei publice sau organizaţiei care, după părerea sa, a încălcat drepturile cetăţeneşti în care se conţin măsurile sugerate pentru repararea pagubelor produse printr-un act administrativ, decizie, acţiune sau inacţiune, precum şi pentru repunerea persoanelor lezate în drepturile anterioare. Autoritatea administrativă sau organizaţia respectivă urmează să ia de îndată măsurile necesare pentru eliminarea ilegalităţilor constatate, repararea pagubelor şi înlăturarea cauzelor care au generat sau favorizat încălcarea drepturilor sau libertăţilor persoanei şi să informeze despre acest lucru AP. Este posibil, totuşi, ca organele administrative sau de altă natură vizate să nu dea curs celor recomandate de AP. În acest caz, AP are dreptul de a se adresa autorităţii administrative sau organului ierarhic superior pentru a se lua măsurile conţinute în aviz.
Atunci când este cazul, AP are dreptul să se adreseze în instanţa de judecată cu o cerere în apărarea intereselor petiţionarului ale cărui drepturi şi libertăţi constituţionale au fost încălcate. AP poate, de asemenea, să intervină pe lângă organele corespunzătoare cu un demers pentru intentarea unui proces disciplinar sau penal în privinţa persoanei cu funcţii de răspundere care a comis încălcări ce au generat lezarea considerabilă a drepturilor şi libertăţilor omului;
AP aduce la cunoştinţa petiţionarul măsurile întreprinse în baza petiţiei depuse.

În baza analizei datelor privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor şi în baza rezultatelor examinării petiţiilor, AP este în drept: a) să prezinte Parlamentului propuneri în vederea perfecţionării legislaţiei în vigoare în domeniul asigurării drepturilor şi libertăţilor omului; b) să remită autorităţilor publice centrale şi locale obiecţiile şi propunerile sale de ordin general referitoare la asigurarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor, la îmbunătăţirea activităţii aparatului administrativ.

Atunci când se constată încălcări în masă sau grave ale drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului, AP are dreptul să prezinte un raport la una din şedinţele Parlamentului, precum şi să propună instituirea unei comisii parlamentare care să investigheze aceste fapte.

AP mai are dreptul să sesizeze Curtea Constituţională în vederea controlului constituţionalităţii legilor şi hotărârilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, asupra corespunderii lor principiilor general acceptate şi actelor normative internaţionale cu privire la drepturile omului.

2. 
   Aspecte privind sesizarea procuraturii
   

Petiţiile:

• 
  Prin petiţie se înţelege orice cerere, reclamaţie, propunere, sesizare, adresată organelor de resort, inclusiv cererea prealabilă prin care se contestă un act administrativ sau nesoluţionarea în termenul stabilit de lege a unei cereri.
  
• 
  Cererea prealabilă se adresează organului emitent. În cazul în care organul emitent are un organ ierarhic superior, cererea prealabilă poate fi adresată, la alegerea petiţionarului, organului emitent sau organului ierarhic superior.
  
• 
  Petiţionarul, care nu este satisfăcut de răspunsul primit la cererea prealabilă sau nu a primit un răspuns în termenul stabilit de lege, este în drept să sesizeze instanţa de contencios administrativ competentă.
  
• 
  Petiţiile se examinează de către organele corespunzătoare în termen de 30 de zile, iar cele care nu necesită o studiere şi examinare suplimentară – fără întârziere sau în termen de 15 zile de la data înregistrării.
  
• 
  Dacă petiţia ţine de competenţa altui organ, ea se expediază acestui organ în termen de 3 zile lucrătoare de la data înregistrării petiţiei, fapt despre care este informat petiţionarul.
  
• 
  Se interzice remiterea petiţiilor organelor sau persoanelor oficiale, acţiunile ori deciziile cărora sunt atacate.
  
• 
  Petiţiile trebuie să fie semnate de autor, indicându-se numele, prenumele şi domiciliul. Petiţiile anonime nu se examinează.
  

Procurorul îşi desfăşoară activitatea fie pe baza sesizării, prin actele procedurale a organului de urmărire penală sau orice tip de petiţie (plângere, reclamaţie etc.) parvenită din partea persoanelor fizice sau juridice, fie din oficiu, atunci când află, pe orice cale despre săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea anumitor încălcări de drepturi ale omului.

Orice persoană care pretinde că drepturile sale au fost încălcate, poate, în condiţiile Legii cu privire la procuratură şi Legii cu privire la petiţionare (1994), să sesizeze procurorul. Dacă, în urma sesizării, procurorul apreciază că fapta prejudiciabilă ar putea atrage măsuri ori sancţiuni altele decât cele prevăzute de legea penală, acesta sesizează instituţia sau persoana cu funcţie de răspundere competentă pentru lichidarea încălcărilor de lege, înlăturarea cauzelor şi condiţiilor care le-au favorizat.

Sesizările privind lichidarea încălcărilor de lege pe care le face procurorul la adresa diferitor instituţii sau persoane cu funcţii de răspundere urmează să fie examinate imediat. Instituţiile respective sau persoanele cu funcţii de răspundere vor lua măsuri concrete în vederea lichidării încălcărilor de lege menţionate în sesizare, înlăturării cauzelor şi a condiţiilor care le-au favorizat, şi sancţionării celor ce se fac vinovaţi. Toate măsurile întreprinse în baza sesizării procurorului se comunica acestuia în scris, în termen de o lună de la data primirii sesizării.

În cadrul exercitării atribuţiilor ce îi revin, procurorul, în condiţiile legii, poate cita orice persoană şi solicita explicaţii verbale sau scrise în cazul urmăririi penale sau a lezării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, precum şi în cazul încălcării ordinii de drept.

Dacă în exercitarea atribuţiilor sale procurorul a depistat acte administrative ilegale cu caracter normativ sau individual, emise de un organ sau de o persoană cu funcţie de răspundere, care încalcă drepturile şi libertăţile cetăţeanului, acesta este în drept să le conteste cu recurs. Recursul trebuie examinat de organul respectiv sau de persoana cu funcţie de răspundere în termen de 10 zile de la data primirii lui, iar în cazul examinării de un organ colegial, la prima lui şedinţă. Rezultatele examinării recursului trebuie comunicate imediat în scris procurorului. În caz de respingere neîntemeiată sau de neexaminare a recursului, procurorul este în drept să reclame actul administrativ în instanţă de judecată competentă pentru a fi declarat nul.

Procurorul General este în drept să sesizeze Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului.

3. 
   Aspecte privind sesizarea poliţiei
   

Sesizarea organelor poliţiei de către cei care se consideră lezaţi în drepturi se face prin depunerea plângerilor. Prin reglementarea acestei proceduri se urmăreşte ca unele fapte care prezintă pericol social să ajungă în faţa organului de urmărire penală numai dacă persoana vătămată face plângere în acest sens, mai ales că asemenea fapte privesc viaţa personală a celui vătămat.

La redactarea plângerii care se depune la poliţie se cer respectate condiţiile prevăzute la art. 263, al.3 CPP şi anume: indicarea numelui, prenumelui, calităţii şi domiciliului petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă acesta este cunoscut, şi a mijloacelor de probă.
Plângerea se poate depune personal sau prin reprezentant împuternicit în condiţiile legii. Plângerea se poate face şi oral, fiind consemnată într-un proces verbal de către persoana care reprezintă organul de urmărire penală. Plângerea poate fi făcută de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi.
Plângerile anonime nu pot servi drept temei pentru pornirea urmăririi penale, însă în urma controlului efectuat în baza acestor plângeri, organul de urmărire penală se poate autosesiza în vederea pornirii urmăririi penale.
O altă modalitate de sesizare a poliţiei este denunţul. Spre deosebire de plângere pe care o poate face doar persoana care a suferit o pagubă prin săvârşirea unei fapte penale sau administrative, denunţul reprezintă încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni, chiar atunci când n-au fost păgubite prin fapta respectivă.
Ca şi plângerea, denunţul poate fi făcut oral sau în scris şi trebuie să conţină aceleaşi informaţii. Când se face în scris, trebuie semnat de către denunţător, iar în cazul denunţului oral, acesta se consemnează, ca şi plângerea, într-un proces-verbal de către organul înaintea căruia a fost făcut (art.263 CPP).

4. 
   Aspecte privind sesizarea instanţelor de judecată
   

Contencios administrativ
Potrivit art. 1 din Legea contenciosului administrativ (2000), orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru a obţine anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.


Reclamanţii, în acţiunile născute din raporturi de contencios administrativ, sunt scutiţi de plata taxei de stat.

Înainte, însă, de sesizarea instanţei de contencios administrativ în baza art.1 din Legea enunţată, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ va solicita, printr-o cerere prealabilă, autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, în cazul în care legea nu dispune altfel. În cazul în care organul emitent are un organ ierarhic superior, cererea prealabilă poate fi adresată, la alegerea petiţionarului, fie organului emitent, fie organului ierarhic superior, dacă legislaţia nu prevede altfel.

Dacă persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ nu este mulţumită de răspunsul primit la cererea prealabilă sau nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de lege, este în drept să sesizeze instanţa de contencios administrativ competentă pentru anularea, în tot sau în parte a actului respectiv şi repararea pagubei cauzate.

Acţiunea în contencios administrativ prin care se solicită anularea unui act administrativ sau recunoaşterea dreptului pretins poate fi înaintată în termen de 30 de zile, în cazul în care legea nu dispune altfel. Acest termen curge de la: a) data primirii răspunsului la cererea prealabilă sau data expirării termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea acesteia; b) data comunicării refuzului de soluţionare a unei cereri prin care se solicită recunoaşterea dreptului pretins sau data expirării termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea unei astfel de cereri; c) data comunicării actului administrativ, în cazul în care legea nu prevede procedura prealabilă.

În cazuri bine justificate şi pentru a preveni producerea unor pagube iminente, reclamantul poate cere instanţei de contencios administrativ să dispună suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea acţiunii.

Judecând acţiunea, instanţa de contencios administrativ adoptă una din următoarele hotărâri: a) respinge acţiunea ca fiind nefondată sau depusă cu încălcarea termenului de prescripţie; b) admite acţiunea şi anulează, în tot sau în parte, actul administrativ sau obligă pârâtul să emită actul administrativ cerut de reclamant ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau oricare alt înscris, ori să înlăture încălcările pe care le-a comis, precum şi dispune adjudecarea în contul reclamantului a despăgubirilor pentru întârzierea executării hotărârii; c) admite acţiunea şi constată circumstanţele care justifică suspendarea activităţii consiliului local sau a consiliului raional, după caz.

În cazul admiterii acţiunii, instanţa de contencios administrativ se pronunţă, la cerere, şi asupra reparării prejudiciului material şi moral cauzat prin actul administrativ ilegal sau prin neexaminarea în termenul legal a cererii prealabile. Mărimea prejudiciului moral se stabileşte de instanţa de contencios administrativ, independent de prejudiciul material, în funcţie de caracterul şi gravitatea suferinţelor psihice sau fizice cauzate, de gradul de vinovăţie a pârâtului, dacă vinovăţia este o condiţie a răspunderii, luându-se în considerare circumstanţele în care a fost cauzat prejudiciul, precum şi statutul social al persoanei vătămate. Dacă adjudecarea pagubei nu a fost solicitată concomitent cu anularea actului administrativ, cererea de despăgubiri este adresată instanţei de drept comun competente în termenul general de prescripţie, prevăzut de Codul civil.

Răspunderea civilă delictuală

Răspunderea civilă delictuală este reglementată de Codul civil (art. 1398) şi ia naştere în momentul în care, cu intenţie, din neglijenţă sau din imprudenţă s-a comis o faptă prin care s-a cauzat un prejudiciu unei alte persoane. Acest fel de răspundere civilă poate fi angajată numai dacă autorul avea discernământ în momentul comiterii faptei şi dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) fapta să aibă caracter ilicit; b) existenţa prejudiciului; c) vinovăţia autorului; d) legătura de cauzalitate între vinovăţie şi prejudiciu.

În anumite situaţii determinate de lege, o persoană are obligaţia să răspundă şi de prejudiciul cauzat prin fapta altei persoane (răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, art. 1403).

Dreptul de a formula cererea de chemare în judecată aparţine persoanei care a suferit direct prejudiciul şi poate fi exercitat personal sau prin reprezentant. Reclamantul, la alegerea sa, poate depune acţiunea în instanţa în a cărei rază teritorială domiciliază pârâtul sau în instanţa în a cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta. Cererea este prescriptibilă în 3 ani de la data în care persoana a aflat despre existenţa prejudiciului şi cel obligat să-l repare.