Introducere : Slide 4 Globalizare

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ

Istoria cooperării poliţeneşti internaţionale

Activitatea poliţienească internaţională nu este o invenţie a lumii contemporane, ci datează din timpul formării statelor moderne. Primele forme de cooperare poliţienească sunt atestate la începutul secolului al XIX-lea şi au avut caracter politic, distinct de realizarea unor obiective privind criminalitatea şi au fost limitate în timp, lipsindu-le organizarea internaţională a acestui tip de cooperare. Organizaţiile de poliţie cu reprezentare la nivel internaţional nu au fost formate până când instituţiile de poliţie naţionale nu au devenit suficient de autonome de centrele politice ale statelor naţionale şi nu au avut propria lor birocraţie. Atunci când condiţia structurală a autonomiei instituţionale a fost realizată¹, instituţiile naţionale de poliţie au început să colaboreze cu alte instituţii similare din alte state, pentru a schimba concepte cu privire la dezvoltarea şi controlul criminalităţii internaţionale. Astfel, formele de cooperare poliţienească, care pe durata secolului al XIX-lea au fost orientate către protecţia regimurilor politice autocratice constituite, în special pe continentul european, vor conduce la constituirea, în 1923, a Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală, organizaţie cunoscută astăzi ca Interpol ².

În secolul XX, instituţiile poliţieneşti americane nu au jucat un rol deosebit în dezvoltarea unor modele de cooperare interstatale semnificative. Dimensiunea internaţională a cooperării poliţiilor americane se rezuma la contextul politic, caracterizat prin realizarea unor obiective asociate cu sclavia, imigrarea şi formarea graniţelor statelor din America de Nord. În Europa, practica cooperării poliţieneşti apare după mijlocul secolului al XIX-lea şi privea scopuri politice legate de protecţia regimurilor conservatoriste de activităţi subversive, anarhiste. Cel mai bun exemplu îl constituie cazul Uniunii Poliţieneşti a Statelor Germane, o organizaţie poliţienească internaţională care a activat din 1851 până în 1866, pentru a suprima opoziţia politică a anarhiştilor, democraţilor şi socialiştilor. Uniunea a fost special creată pentru instituirea unor sisteme de schimb de informaţii între membri cu ajutorul unor formulare sau în cadrul întâlnirilor poliţieneşti. Însă Uniunea nu a reuşit decât atragerea unui număr de şapte poliţii ce reprezentau state vorbitoare de limba germană, constituite politic într-o formă federală. Deoarece organizarea poliţienească a fost strâns legată de dimensiunea politică a statului, declanşarea ostilităţilor între Prusia şi Austria a însemnat şi sfârşitul Uniunii Poliţieneşti a Statelor Germane³.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, incidentele violente susţinute de ideile politice radicale au determinat regimurile autocratice din Europa să accelereze activitatea de cooperare poliţienească internaţională. La 10 septembrie 1898, Regina Elisabeta a Austriei a fost ucisă de un anarhist italian pe nume Luigi Lucheni, fapt ce a determinat creşterea îngrijorărilor claselor politice cu privire la activităţile anarhiste. În mai puţin de trei săptămâni, la 29 septembrie 1898, guvernul italian a organizat o conferinţă internaţională la Roma pentru a organiza lupta antianarhistă.

Conferinţa Internaţională de la Roma pentru Apărarea Socială Împotriva Anarhiştilor a fost organizată în perioada 24 noiembrie – 21 decembrie 1898 şi au participat peste 54 de delegaţi din 21 de ţări europene. În protocolul final al Conferinţei, anarhismul a fost definit ca fiind orice act care foloseşte mijloace violente pentru a distruge organizarea societăţii. Cu privire la activitatea specifică poliţiei, protocolul de la Roma a inclus planuri de încurajare a forţelor de poliţie de a supraveghea anarhiştii şi de a schimba informaţii între poliţiile naţionale. Tot cu această ocazie a fost adoptată metoda de identificare a portretului vorbit⁴ şi au fost stipulate prevederi referitoare la extrădarea persoanelor implicate în crime şi răpiri ale unor personalităţi politice.

În martie 1904, invocându-se asasinarea preşedintelui american McKenley, din septembrie 1901, de către un anarhist, autorităţile din Rusia au organizat la St. Petersburg a doua conferinţă antianarhistă, unde peste zece ţări au fost de acord cu semnarea Protocolului Secret pentru Războiul Internaţional asupra Anarhismului.

Deşi la nivel internaţional se semnaseră două protocoale, foarte puţine ţări au introdus în legislaţia naţională prevederi referitoare la anarhism. Cu atât mai puţin se putea crea contextul politic internaţional pentru realizarea unei structuri internaţionale pentru schimbul de informaţii cu privire la anarhişti.

Alături de anarhism, atenţia lumii internaţionale a fost atrasă şi de “sclavia albă”, termen folosit în acea perioadă pentru a denigra prostituţia. Prima conferinţă internaţională cu privire la sclavia albă a fost organizată de către autorităţile franceze la Paris, în 15 iulie 1902. Urmare a întâlnirii de la Paris, în 1904, Înţelegerea Internaţională pentru Eliminarea Traficului de Sclavie Albă a fost semnată de 12 guverne ale statelor europene. Statele Unite, deşi nu au semnat înţelegerea, au aplicat prevederile ei. La 4 mai 1910, înţelegerea a fost resemnată de 13 ţări europene.

Deşi eficienţa în lupta împotriva sclaviei albe nu a avut rezultate semnificative, abordarea la nivel internaţional a unei probleme nonpolitice a oferit un cadru de cooperare al forţelor poliţieneşti naţionale, care devin din ce în ce mai autonome de clasa politică.

Conform argumentării susţinute de sociologul Deflem Mathieu, organizarea poliţienească internaţională este un rezultat al creşterii autonomiei structurale în cadrul statului naţional, prin dezvoltarea propriei birocraţii instituţionale, prin desprinderea scopurilor activităţii poliţieneşti de interesele clasei politice şi prin apariţia temelor cu caracter internaţional pentru facilitarea dialogului de specialitate⁵. “Cu cât este mai mare distanţa pe care instituţiile naţionale de poliţie au câştigat-o în poziţionarea independenţei faţă de centrele lor politice, cu atât este mai mare şansa ca aceste instituţii să poată dezvolta cooperarea internaţională”⁶.

În România, autonomia organelor poliţieneşti faţă de clasa politică se realizează prin intrarea în vigoare a primei legi organice privind organizarea poliţienească, respectiv Legea organizării Poliţiei Generale a statului din 1 aprilie 1903. Elaborată de ministrul de interne Vasile Lascăr⁷, legea preciza atribuţiile şi stabilea competenţele personalului poliţiei şi instituia principiul stabilităţii organelor poliţieneşti şi scoaterea lor în afara luptelor politice⁸. Referitor la acest fapt, Vasile Lascăr afirma: „Noi voim ca agenţii de poliţie să fie la ordinele legii, să facă nu ceea ce le poruncim noi, ci ceea ce legea le ordonă”⁹.

Începutul secolului XX oferă premisele necesare dezvoltării cooperării poliţieneşti internaţionale. Deşi multe încercări de internaţionalizare nu au fost reuşite, cert este că dimensiunea internaţională a criminalităţii se manifesta, iar necesitatea de reacţie era afirmată.

Prima iniţiativă de a crea o organizaţie poliţienească internaţională, care să-şi desfăşoare activitatea cu privire la scopuri nonpolitice, a fost adoptată la Primul Congres al Poliţiei Criminale Internaţionale de la Monaco din 1914. Deşi obiectivele Congresului se circumscriau obligaţiilor de combatere a criminalităţii, noua instituţie internaţională nu a fost constituită deoarece participanţii nu au fost poliţişti ci oameni politici şi jurişti, care au purtat discuţiile doar cu privire la cadrul dreptului internaţional care să asigure procedurile de extrădare şi alte măsuri specifice.

Încercări de organizare poliţienească internaţională s-au realizat şi pe teritoriul american, însă au fost orientate către dezvoltarea relaţiilor pe prietenie între forţele de poliţie şi mai puţin către obiective profesionale de reducere a criminalităţii. Astfel, au fost organizate conferinţe internaţionale la Buenos Aires în 1905 şi 1920 şi la Sao Paolo în 1912.

Probabil cea mai importantă organizaţie internaţională de cooperare poliţienească este Interpol – Comisia Internaţională de Poliţie Criminală – care a fost fondată în 1923 la Congresul Poliţienesc Internaţional de la Viena, nu ca o iniţiativă diplomatică, ci ca o iniţiativă independentă, luată de reprezentanţii poliţiilor naţionale din diferite ţări, în principal din Europa. Percepţia specialiştilor cu privire la creşterea ratei criminalităţii a fost una din condiţiile ce au favorizat constituirea unei organizaţii de cooperare poliţienească internaţională. “Statisticile furnizate de oficiali la întâlnire au confirmat necesitatea unui răspuns adecvat al poliţiei şi, în acelaşi timp, similitudinea de probleme cu care poliţiile europene se confruntau”¹⁰. Marea majoritate a participanţilor şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la abilitatea crescândă a criminalilor.

Comisia a fost realizată fără semnarea unui tratat internaţional sau document cu caracter legal, iar activitatea se planifica la diferite întâlniri sau prin corespondenţă între şefii structurilor poliţieneşti, fără controlul politic naţional. Pentru o perioadă lungă de timp nu au existat o recunoaştere internaţională a acestei organizări poliţieneşti şi o procedură legală de a fi membru. Pentru prima dată conducerea a fost stabilită la Viena, unde poliţia dispunea de facilităţi avansate în munca poliţienească. La sediul central, erau divizii specializate de identificare a paşapoarelor furate şi de evidenţă a amprentelor şi fotografiilor. Cele mai importante dezvoltări realizate de Comisie au fost mijloacele de comunicare directă poliţist-poliţist, precum şi reţeaua de radio şi publicaţiile de specialitate.

Existenţa unei organizaţii profesionale poliţieneşti la nivel internaţional, cum este Comisia Internaţională de Poliţie Criminală într-un mediu politic eterogen, precum cel din prima jumătate a secolului al XX-lea, se datorează în principal caracterului pur poliţienesc al activităţilor desfăşurate sub egida sa şi a dimensiunii internaţionale a criminalităţii care devenea din ce în ce mai conştientă pentru instituţiile statului. Natura apolitică a Comisiei Internaţionale a Poliţiei Criminale a fost readusă în discuţie odată cu expansiunea nazistă în Europa, dar de data aceasta, ca mecanism de control al regimurilor politice. Astfel, după anexarea Austriei din 1938 şi instituirea regimului nazist, preşedinţia Comisiei a fost luată de un oficial german care a mutat sediul la Berlin, sub controlul structurilor SS. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a însemnat şi reforma Comisiei care, începând din 1946, urmare a deciziei reuniunii poliţieneşti din Bruxelles, Belgia şi-a mutat sediul la Lion, Franţa. Din acel moment, Interpol s-a extins ajungând în prezent la peste 180 de membri.