Introducere generală

Îndreptătire si sfintire

Protestantii si neoprotestantii văd o deosebire esentială între îndreptătire (justificare) si sfintire. Pentru ei, îndreptătirea este un act exterior făcut de Dumnezeu de la distantă, în care omul este declarat drept. Fiind declarat drept, omul este mântuit. În această conceptie, îndreptătirea este pur exterioară si nu afectează natura omului. În ultimă instantă, omul este mântuit printr-un acord dat la lucrarea lui Hristos.

Dar si în protestantism se recunoaste nevoia ca natura omului să fie schimbată. Protestantii văd această schimbare în lucrarea de sfintire. Sfintirea operează, spun protestantii, în cei care au fost deja justificati sau mântuiti.

Scriptura nu separă însă îndreptătirea de sfintire. Cele două apar împreună ca o singură lucrare care afectează fiinta omului. De multe ori confuzia apare dintr-o citire gresită a Epistolei către Romani, în care Apostolul Pavel foloseste în mod repetat termenul de îndreptătire. Pavel foloseste acest termen deoarece el se afla într-o controversă cu iudeii timpului său, care vedeau si ei mântuirea în termeni juridici, dar bazată pe faptele legii. Iudeilor care declarau că sunt drepti prin tinerea legii, Pavel le răspunde că îndreptătirea noastră se dobândeste nu prin faptele legii ci prin credinta în Hristos. Ca si ei, Pavel vorbeste despre îndreptătire, dar le răstoarnă argumentul. Dar nici pentru Pavel îndreptătirea nu este un act exterior, ci o realitate dinamică ce se primeste prin credinta care implică o participare a omului. Îndreptătirea este un proces care se dezvoltă în om prin puterea Duhului Sfânt care ne uneste cu Hristos si prin deplina cooperare a omului.

• 
  În Romani 1:5, Apostolul Pavel ne spune că el cheamă neamurile nu doar la credintă, ca o adeziune la o doctrină, ci la ascultarea credintei. Această ascultare implică un efort personal.
  
• 
  În Romani 6:12, Pavel ne îndeamnă, “Deci să nu împărătească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneti poftelor lui.” Din nou, este vorba de o ascultare care cere efort personal, nu doar o adeziune sau o invitatie a lui Hristos în viata noastră.
  
• 
  În Romani 8:17, Pavel introduce o conditie a mântuirii care transcende acordul mintal. “Si dacă suntem fii, suntem si mostenitori - mostenitori ai lui Dumnezeu si împreună-mostenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne si preamărim.”
  
• 
  În 1 Corinteni 1:30, Pavel uneste sfintirea si justificarea si ne arată că le primim prin unirea cu Hristos: “Din El, dar, sunteti voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a făcut întelepciune de la Dumnezeu si dreptate si sfintire si răscumpărare.”
  
• 
  Îndreptătirea si sfintirea sunt alăturate si în 1 Corinteni 6:11: “Dar v-ati spălat, dar v-ati sfintit, dar v-ati îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos si în Duhul Dumnezeului nostru.” Sfintirea si îndreptarea nu apar ca fiind esential diferite.
  
• 
  În Galateni 5:5, Pavel foloseste termenul de îndreptătire într-un sens dinamic, diferit de sensul static după care am fi declarati drepti în urma unei tranzactii legale. El scrie, “Căci noi asteptăm în Duh nădejdea dreptătii din credintă.” Aceasta înseamnă că îndreptătirea este ceva care se dezvoltă în noi prin prefacerea firii noastre si participarea la firea divină, prin Duhul Sfânt.
  
• 
  În Filipeni 2:12, Pavel ne îndeamnă, “cu frică si cu cutremur lucrati mântuirea voastră”. Aceasta exclude conceptual protestant după care am fost mântuiti odată pentru totdeauna prin actul precis al invitării lui Hristos în viata noastră.  
  

Pentru Apostolul Pavel, sfintirea si îndreptătirea sunt parte a aceluiasi proces dinamic. El nu vorbeste niciodată de cei care au fost justificati ca fiind o categorie separată de a celor care au fost sfintiti. El nu vorbeste despre o mântuire care se capătă prin justificarea declarată de Dumnezeu în urma acordului nostru mintal. Îndreptătirea apare ca un proces dinamic, într-o mântuire la care se lucrează în tot cursul vietii.

Fiind posibilă numai în urma lucrării lui Hristos si prin puterea Duhului Sfânt, mântuirea este un proces care cere nu numai acordul, dar si efortul omului. Scriptura contine nenumărate texte care vorbesc despre acest efort.

• 
  În Predica de pe Munte, Hristos vorbeste despre schimbarea firii umane si nu despre un acord mintal. Toate fericirile se referă la o schimbare a naturii, nu la acordul mintal. Hristos promite binecuvântarea divină pentru cei care manifestă o schimbare în natura lor. Acestia sunt cei umili, blânzi, milostivi si cu inima curată.
  
• 
  În ce priveste acordul mintal, Hristos declară, “Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărătia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” Conditia nu este nici măcar sinceritatea, ci conformarea la voia Tatălui. Cu alte cuvinte, recunoasterea mintală a lui Hristos ca Domn nu este suficientă.
  
• 
  Hristos ne învată de asemenea că mântuirea cere un efort personal. “Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărătia cerurilor se ia prin străduintă si cei ce se silesc pun mâna pe ea.” Matei 11:12.
  
• 
  Apostolul Petru ne îndeamnă în 2 Petru 1:5-11 să ne dăm toată silinta ... pentru a primi din belsug intrare în împărătia lui Dumnezeu. Si aici mântuirea apare ca un proces a cărui rezultat final este intrarea din belsug în împărătia lui Dumnezeu.
  

Episcopul ortodox englez Kalistros Ware descrie mântuirea în felul următor:

... mântuirea este mai mult decât o schimbare externă a statutului nostru juridic, si mai mult decât o “imitare a lui Hristos” prin comportarea noastră morală. Mântuirea este nu mai putin decât o transformare atotcuprinzătoare a umanitătii noastre. A fi mântuit înseamnă a participa cu toată natura noastră la puterea, bucuria si slava lui Dumnezeu. Înseamnă a afirma clar si într-un mod realist, “Viata Lui este a mea.”

Mântuirea nu se împlineste deci printr-un act unic de “primire a lui Hristos în inimă”, ci este un proces de o viată, care cere cooperarea si efortul omului.