Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Tratatul de pace de la Lausanne, din 24 iulie 1923, dintre Grecia Turcia, semnat şi de Franţa, Anglia şi Italia, a lăsat Greciei configu-ţia teritorială de astăzi.

În urma înfrângerii Greciei, în 1922, de către Turcia, s-a procedat,

1922, la un schimb masiv de populaţie între grecii din Asia Mică şi

— Cii din Macedonia şi Tracia. Peste un milion şi jumătate de greci au

; t ucişi şi expulzaţi, aceştia din urmă fiind colonizaţi de statul grec, Tesalia, Macedonia şi Tracia.

Din 1922, Biserica Greciei a fost condusă de arhiepiscopul Hrisos-n Papadopulos (1922-1938), unul dintre marii erudiţi în materie de) rie bisericească ai Greciei contemporane. In timpul păstoriei lui, tul grec a promulgat, la 31 decembrie 1923, noul Statut religios al Bi-icii Eladei, care, cu unele modificări făcute la 24 decembrie 1939/3 uarie 1940, a rămas în vigoare până la publicarea Legii 590 din 31 i 1977. S-a ajuns, după primul război mondial, ca Biserica Greciei să ă 81 de eparhii, toate cu titlu de mitropolii, dar există tendinţa de a micşora numărul lor.

Sfântul Sinod al Bisericii Greciei se compune din toţi mitropoliţii; ducerea administrativă o are arhiepiscopul Atenei cu un sinod re-is, format din şase mitropoliţi.

Ca toate statele moderne, Grecia a secularizat averile bisericeşti şi ăstireşti.

Traducerea operelor lui Fr. M. Arouet Voltaire (f 1778) în greceşte Eugen Vulgaris (f 1806) şi Ad. Korais (f 1833), a contribuit la tarea spiritului monastic în Grecia. In raport cu numărul populaţiei, 830 erau trei călugări la 1000 de locuitori, iar după 1919, 7 călugări la 10.000 de locuitori. În 1833 existau peste 3.000 de călugări şi 280 călugăriţe.

Se cunosc şi în Grecia încercări de prozelitism susţinute de age Bisericii romano-catolice şi protestante. Rezultatele lor însă n-au j nicicând îngrijorătoare. Îndată ce autorităţile bisericeşti au cunoscut desubturile lor, încercările acestea au devenit inoperante.

Şcoala englezului King (1822-1869) a reuşit totuşi să converte că la protestantism câţiva greci, dar şcolile şi bisericile lor au fost a desfiinţate.

Învăţământul teologic universitar grec are peste 100 de ani de e tentă, la Atena funcţionând o Facultate ele teologie din 1837. Acest văţământ a fost oarecum influenţat de spiritul protestant, dar tendi conservatoare, inspirată de teologia rusă, a ţinut echilibrul, temper alunecarea pripită a unor teologi greci spre influenţe protestante anglicane.

În cursul secolelor XIX şi XX Biserica greacă a dat literaturii t logice universale teologi şi reprezentanţi de seamă, de incontestab valoare teologică şi istorică, cu un pronunţat caracter ortodox.

În ceea ce priveşte orientarea spirituală a Greciei moderne, treb să observăm că libertatea de cugetare şi anume latura ei speculaţi este una dintre cele mai caracteristice însuşiri chiar şi ale grecului azi. De aceea nu-i de mirare faptul că în Grecia modernă s-au întâl în viaţa spirituală unele direcţii liberale, unele opinii personale teoli gice – teologumene.

Au existat, desigur, controverse aprinse în secolul XIX între Teoc Farmachides (f 1860) şi Neofit Vamvas (f 1855) de o parte, şi Constant Oiconomuos (f 1857) de alta, în legătură cu autocefalia greacă sau/justificarea secularizării averilor bisericeşti şi mânăstireşti, care au di generat, uneori ajungând la încordări şi lupte aprinse. Farmachidei Vamvas şi alţii de mai târziu susţineau introducerea reformelor bis riceşti pe baza progresului ştiinţific: traducerea Bibliei în limba ne< greacă, actualizarea interpretării Sfintei Scripturi, un rol social m efectiv din partea Bisericii etc, pe când conservatorii, în frunte c C. Oiconomuos, susţineau rămânerea mai departe la tradiţia Sfinţilo Părinţi. Până la urmă a biruit viziunea progresiştilor.

În 1903 însuşi arhiepiscopul Procopie al Atenei a trebuit să-şi de demisia, pentru că mişcarea studenţească nu a aprobat traducerea Bi bliei în limba neo-greacă.

Toate acestea nu formează pericole pentru Biserica ortodoxă greacă adânc înrădăcinată în credinţa evanghelică, apostolică şi patristică. Unei rele provin şi din starea de sărăcie a clerului, pentru care, în ultimi 50 de ani, s-a făcut mult, introdueându-se salarizarea după gradul d studii făcute.

În prezent, Biserica ortodoxă greacă are peste 9 milioane de ere dincioşi.

Mitropolia Cretei se bucură de autonomia pe care a obţinut-o ă> la Patriarhia Ecumenică la 28 februarie 1967.

Mişcarea misionară din timpul nostru, Zoi (Viaţa), condusă de profesorul mirean Panaghiotis Trembelas, care numără sute de mii de nembri, reprezintă un corectiv faţă de tradiţionalismul lipsit de ma-^abilitate şi actualitate al unor teologi şi mitropoliţi care nu voiau Siblia în limba poporului, nici conferinţe sau meditaţii în afară de Userică. Spiritul grec are totdeauna această elasticitate în cugetare, izibilă în opiniile teologice personale – teologumene, susţinute nu turnai de profesorii laici de teologie, ci şi de unii credincioşi mireni, are totuşi sunt buni sprijinitori ai Bisericii.

În 1961, tinerii din mişcarea „Syndesmos” au creat la Atena un entru misionar interortodox, sub numele de „Porevthentes” = [opsoOevcsS = „Mergând”, (învăţaţi toate neamurile Matei, 28, 19). Ifântul Sinod al Bisericii Greciei a înfiinţat, în 1867, o Secţie pentru ¦lisiune, iar în 1970, în colaborare cu Facultatea de Teologie din Atena, înfiinţat un Institut on mission studies. Din decembrie 1981, publică evista „Ilâvra xa. „SOVTJ„ (= AU Nations – „Toate neamurile”)., Ca în toafe Bisericile, au apărut şi în Biserica Greciei unele mişcări isidente, dar fără importanţă. Astfel, pe la 1839, învăţatul T. Kairis, n preot întors de curând de la studii din Apus, susţinea deismul, con-amnând tot ce trecea dincolo de credinţa în Dumnezeu, de predestinaţie i nemurirea sufletului. El nega tot ceea ce e vizibil în Biserică, răstăl- -îăcind creştinismul, pe care-1 reducea la un gen de teofilantropie. A: ist un mare predicator şi organizator – făcuse aziluri şi orfelinate – atras pe mulţi care criticau păcatele oamenilor Bisericii şi ale poli-icienilor, care se lăudau cu suferinţele şi meritele Bisericii greceşti, ar nu făceau nimic din punct de vedere practic. Mişcarea a degenerat î erezie, iar el însuşi a fost închis.

După el s-au ivit şi alţii: pozitivişti, budişti, teosofi, francmasoni, are şi-au predicat crezurile, înstrăinând pe unii intelectuali şi credin-ioşi de Biserică. Scriitorul Lascaratos, de pildă, a ridiculizat Biserica i aşezările ei; călugărul Papoulakis a dat naştere la unele tulburări nistice; mireanul Makrakis a format, spre finele secolului XIX, chiar sectă cu vreo 5000 de aderenţi, pretinzând că introduce o adevărată eformă a moravurilor, iar Nifon Dimopulos a propagat un raţionalism xagerat.

C. D. G. Muller, Geschichte der orientalischen Nationalkirchen, Coltingen, 1981, ichard Clogg, A short history oi modern Greece, Cambridge, 1979; D. A. Zakythi-os, The making o! Modern Greece. From Byzantium to independence, Oxford, 1976; îeorg Stadmiiller, Geschichte Siidosteuropas, 2-e Aufl., Miinchen, 1976, Irmgard y'ilhelm, Die Anlănge des griechischen Nationalstaates, 2833-3843, Munchen-Wien, 973; A. Vacalopoulos, A history of Thessaloniki, translation by P. F. Carney, Thes-îloniki, 1972; Idem, 'IaTopâa TOU VEOI> eXXiviatiou, 3 voi., Tesalonic, 1961-1968; N. G. vornos, Histoire de la Grece moderne (Coli. „Que sais-je?”), nr. 578, Paris, 1972;: h. A. Frazee, The Orthodox Church and Independent Greece, 1821-1852, Cambridge, 969; M. Rinvoluch, Anatomie d'une Eglise. L'Eglise grecque d'aujourd'hui, Paris, 969; C. M. Woodhouse, The Story ol Modern Greece, London, 1968; D. Kitzikis, 1' rece moderne. De la Grece byzantine ă la Grece contemporaine, în „Encyclopaedia fniversalis”, t. 7, Paris, 1968, p. 1077-1085; W. C. Montague, The History oi Mo-ern Greece, London, 1968; D. I. Constantelos, The Greek Orthodox Church, New 'ork, 1968; B. Spuler, Gegenwartslage der Ostkirchen în Ihrer nationalen und staat-chen Umvelt, 2-e Auflage, Frankfurt am Main, 1968, p. 196-212; Griechenland; '… Haralampidis, 'H'ExxXiJaâa tfis 'EXXdSo? În „6p'jaxeim'X. T] noi ^81)7. ^ t. V, Atena, 1964, p. 619-648; G. I. Konidaris/ExxXTâoiaaxix-rj îaxopâa tf. Î 'EXACCSO? &TC x^î ÎSpusecoî xcu-v sxxXrpimv auxrjî uit6 xou îjioaxoXou IlauXou HSXP' „iî (j. Spov 49-50 – 1951 t. I-II, Atena, 1954-1960; Idem, 'Eizizoixoi 'Ey. XXvjoiaaxt7. Tj Laxopâa xrjs 'EXXâbos 40/50 -

3038. Extras din „6prj3y. Simx.

— Ij xal rj6? Jxi] 'E^xuxXoTiatBEia”, Atena, 1938, p. 158-415; Ev, Theodoru, The Church of Greece, Athens, 1959; Mitropolit V. Atesis, 'H'ExxXv)3(| xtov 'AO^vcov ar^b xou 1833 jiixP1 ai^M-LpoN'> ed. 2-a, Atena, 1957; Ianis Kordatos, 'Isxopî 'EXXâ II A 1957 P Hd T/xP ^p, Isxopî, p; 'EXXâoo? T. II, Atena, 1957; P. Hammond, T/ie present state of the Greel

Cliurch, London, 1956; Mitropolitul Pantelimon de Chios, T6 xavovtxov auax^ [ia xâj 8toiy. R, 3E (oS x^î 'ExxX^aâa? Xfjî 'EXXaBoî, Atena, 1955; H. Alivizates, 'H'EXX^r/. I; 'OpfloSoSo 'Exx/. Rjsî-x, Atena, 1955; Ivan Snegarov, Kiatka istorija na savremite pravoslavn ţărkvi (- Scurtă istorie a Bisericilor Ortodoxe contemporane), Solia, 1946 Th. H. Papadopoulos, Studies and documents relating fo the history of the Greef Church and people under turkish domination, Brusselis, 1952; T. Haralampides Die Kirchenpolitik Griechenlands, în „Zeitschrift fur Kirchengeschichte”, Stuttgart LV (1936), p. 158-192; Hr. Papadopoulos, 'Iaoxpâot xâjî 'Exy. Xr/aâaS xrjs 'E/. Xâfioî, t. I Atena, 1920; N. B. Tomadakis.'Iaxopia xr,; 'ExxXlsâa; KpTJxvâî e^'t Toupxoxpâxiaî (1645- 1898), t. 1 Ai Uniai (Izvoarele), Atena 1974.

În limba română:

Adrian Fochi, Relaţiile culturale româno-balcanice plnă în secolul al XlX-lea în „România în sud-estul Europei”, Bucureşti, 1979, p. 29^-79; Pr. prof. Ioan Rămu reanu, Contribuţia ţărilor române la dobândirea independenţei naţionale a poporulu grec, în „Biserica Ortodoxă Română”, XC (1972), nr. 1-2, p. 131-145; Idem, Legă tarile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol şi celelalte Biseric Ortodoxe, de la 1800 pâna la recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre, în „Biserici Ortodoxă Română”, LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 935-960; Pr. prof. Liviu Stan, Nou Statut de organizare al Bisericii ortodoxie clin Grecia, în „Ortpdoxia”, XXII (1970) in. 2, p. 197-204; Idem, Legături ale Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica ortodoxă din Grecia, în „Mitropolia Olteniei”, XIV (1962), nr. 2-4, p. 231-240; Pr. prof Enc Branişte, Biserica Greciei, în „Ortodoxia”, XIX (1967), nr. 2, p. 302-308; Ierom ÎSestor Vornicescu, Biserica ortodoxă din Grecia, în „Mitropolia Moldovei şi Su cevei”, XXXVII (1961), nr. 7-8, p. 586-593.

Alte Biserici ortodoxe:

Biserica Ciprului, Biserica Albaneză, Biserica Cehoslovacă, Biserica Polonă şi Biserica Finlandeză *

1. Arhiepiscopia insulei Cipru. Biserica insulei Cipru este una dintre cele mai vechi în istoria creştinismului, datând din anii 45-50 d. Hr Prin canonul 8 al Sinodului III ecumenic de la Efes, din anul 431, Biserica insulei Cipru a fost declarată autocefală, cu rang de arhiepiscopie râmânând în această situaţie până astăzi.

Insula Cipru s-a aflat sub stăpânirea Imperiului roman de Răsăril până la cucerirea ei de către arabi în anul 647-648 şi a rămas în aceasta situaţie până în 964-965, când bizantinii au cucerit-o de la arabi.

La 6 mai 1191 insula Cipru a fost cucerită de cavalerii englezi dir Cruciada a IlI-a (1189-1192), sub conducerea regelui Richard Inimă de Leu. In mai 1192 regele englez o vându lui Guy de Lusignan, fostu rege de origine franceză al principatului franc al Ierusalimului. Dinastic franceză de Lusignan a stăpânit insula Cipru până la 1489, când ea L fost cucerită de veneţieni, care, la rândul lor, au stăpânit-o până în 1571

Sultanul Imperiului turc, Selim II (1566-1574) a cucerit insulî Cipru în 1571 de la veneţieni, îneât influenţa catolicismului, menţinută

* Capitol redactat de Pr. prof. Ioan Rămurcanu.

IJJiKl (JADA A ŞASEA ie francezi şi de veneţieni, a cedat locul dominaţiei musulmane. În impui stăpânirii turceşti, arhiepiscopul Bisericii insulei Cipru se bucura n faţa autorităţilor de prerogativele unui etnarh.

O figură eminentă dintre conducătorii Bisericii Ciprului este arhiepiscopul Ciprian, fost elev al şcolii din Iaşi, care, după ce a ajuns arhi-¦piscop în Cipru, a întemeiat în 1812 şcoala „Sfânta Treime” pe terenul nânăstirii Machera. A pierit în timpul masacrului organizat la 9 iu-ie 1821, în timpul revoluţiei greceşti, din ordinul lui Kuciuk Mahmed,; uvernatorul insulei, împreună cu mitropoliţii Hrisant de Pafos, Meletie e Kition şi Laurenţiu de Kyrenia.

Turcia î stăpânit insula. Cipru de la 1571 până la 1878, când, în baza inui acord secret, a trecut temporar administraţia în seama Marii Bri-anii. Pacea de la Berlin, din 1/13 iulie 1878, a confirmat trecerea insulei? Ipru de sub dominaţia Turciei sub aceea a Marii Britanii.

Cum reiese din art. 20 al tratatului de pace de la Lausanne, din 4 iulie 1923, Turcia a renunţat definitiv la stăpânirea insulei Cipru în avoarea Angliei. Dominaţia Marii Britanii asupra Ciprului. S-a putut îenţine până la 1 octombrie 1960, când, datorită revendicărilor popu-itţiei greceşti, aceasta a devenit republică independentă, sub conducerea rhiepiscopului Macarie (f 1977), care a păstorit Biserica Ciprului între nii 1950-1977.

Locul Bisericii autocefale a Ciprului urma, din punct de vedere snonic, îndată după vechile patriarhate apostolice ale Răsăritului, pen-”u motivul că autocefalia ei a fost discutată şi recunoscută în două noade ecumenice, mai întâi în Sinodul III ecumenic de la Efes, din 431, rin canonul 8, apoi de Sinoadele V-VI (quinisext), prin canonul 39. Ractic, însă, cu toate că. În Sinoadele ecumenice amintite, episcopul de ustiniana Nouă (Cipru) era învestit cu toate drepturile episcopului din onstantinopol, acesta dinurmă a ţinut mereu să-1 subordoneze.

În prezent, Arhiepiscopia autocefală a insulei Cipru numără peste 30.000 de credincioşi şi are 4 mitropolii: Nicosia, Pafos în vest, Kition i sud, Kyrenia în nord; 6 episcopi, 650 parohii, 685 preoţi, 7 mânăstiri, 10 călugări.

Alegerea mitropolitului se face de către clerul superior, de preoţi de reprezentanţii mirenilor, fapt care a pricinuit deseori lupte lăun-ice şi adversităţi regretabile între candidaţi. Aşa s-a întâmplat, spre cemplu, după moartea arhiepiscopului Sofronie (1900), dezbinarea în nod neputând fi înlăturată nici chiar prin intervenţia din 1908 a pa-iarhului de Constantinopol.

2. Biserica ortodoxă albaneză. Albanezii descind din vechea) pulaţie indo-europeană a ilirilor, înrudită cu tracii. Ei au suferit mai tâi un proces de elenizare, apoi din secolul I î. d. Hr. au trecut prin^ -un proces de romanizare, mult mai influent. Ceva mai târziu, începând n secolul VII, Albania a fost stăpânită de slavii de Sud până în se-lul XIV, când a venit asupra lor invazia turcească. Biserica albaneză avut legături cu Bisericile ortodoxe slave din jur, dar n-au lipsit nici gaturi practice cu Biserica Romei, mai cu seamă în epoca de apogeu

BIJERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA a Veneţiei, care a încetat la 1797, anul dezmembrării Republicii Vi neţiene.

În timpul războaielor balcanice din 1912-1913, Albania s-a pr< clamat independentă, la 28 noiembrie 1912, în congresul naţional di oraşul Vlore, iar independenţa ei a fost recunoscută pe plqn diplomat internaţional prin pacea de la Londra, din 30 mai 1913.

Prin tratatul de pace de la Lausanne, din 24 iulie 1923, s-a r< confirmat independenţa Albaniei. Albanezii şi-au ales acum un pari; ment naţional, iar capitala ţării s-a stabilit în oraşul Tirana. În ace timp clericii superiori ai Bisericii ortodoxe din Albania erau toţi c naţionalitate greacă, iar aceştia, nevoind să stea într-o Albanie inde'per dentă, au părăsit ţara încă din 1922, lăsând Biserica albaneză fără cor ducători. În această situaţie, Biserica albaneză a convocat în septerr brie 1922 un congres al ortodocşilor, care s-a ocupat de constituire Sfântului Sinod al Bisericii ortodoxe albaneze şi de alegerea unui arh episcop, în persoana arhimandritului Visarion. Pentru hirotonirea nouli ales, Biserica albaneză s-a adresat patriarhului sârb de Belgrad acesta a refuzat. Visarion a trebuit să recurgă la serviciile a doi epâscoj din emigraţie, Hermogen şi Mihail.

În aprilie 1923, Biserica albaneză a trimis o delegaţie specială 1 Constantinopol cu misiunea de a intra în legătură cu patriarhul ect menic şi sinodul său patriarhal, cerându-i aprobarea pentru ca Biseric ortodoxă albaneză să devină autocefală. Patriarhul ecumenic însă acordat Bisericii albaneze numai dreptul la autonomie, dar n-a voit sădea, autocefalia pe motivul că tânăra Biserică reprezintă o simplă mino ritate într-un stat cu majorităţi musulmane.

La 26 februarie 1929, Biserica ortodoxă din Albania şi-a reconfir mat din nou autocefalia. Văzând stăruinţele ortodocşilor din Albanie Patriarhia de Constantinopol a recunoscut şi ea, în cele din urmă, h 12 aprilie 1937, autocefalia Bisericii Albaniei. Tomosul de autocefali i-a fost acordat. De patriarhul ecumenic Veniamin I (1936-1946). L 7 aprilie 1939, Albania a fost ocupată de Italia fascistă, în timpul dic taturii lui Mussolini, sub care a rămas până în 1945.

Albanezii ortodocşi au constituit majoritatea credincioşilor în epar hiile Durazzo, Berat şi Korcea. Grecii sunt mai numeroşi; n sud-estu Albaniei, în eparhia Arghirocastro.

Există, de asemenea, o Biserică albaneză în America, organizată din 1908, cu un număr de 62.000 de credincioşi. Alţi albanezi, pest< 800.000, se află în Iugoslavia de sud, iar alţii în Italia de sud.

3. Biserica ortodoxă cehoslovacă. Republica Cehoslovacia a lue fiinţă prin unirea Cehiei (Boemia) şi Moraviei cu Slovacia, recunoscut; prin tratatul de pace încheiat între puterile Antantei – Franţa, Anglia Italia şi Statele Unite, cu Austria, la 10 septembrie 1919 la Saint-Ger-main în Franţa.

Ortodoxia renaşte pe teritoriul Boemiei, Moraviei şi Slovaciei di a doua jumătate a secolului XIX, când cehii şi slovacii au intrat în legături mai apropiate cu sârbii şi ruşii ortodocşi.

După primul război mondial (1914-1918), a luat fiinţă în Cehoslovacia o Biserică ortodoxă care s-a organizat la început sub conducerea Bisericii ortodoxe sârbe.

A intervenit însă Patriarhia de Constantinopol susţinând că numai ea are dreptul sâ acorde Bisericilor din diaspora ortodoxă autocefalia, conform hotărârii canonului 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon din 451.

Primul arhiepiscop autocefal ceh a fost Savatie Vrabeţ, hirotonit în 1921 ca episcop ortodox pentru Cehoslovacia de către patriarhul Meletie IV Metaxakis (1921-1923), care primi numele de Sabazd şi titlul de „Arhiepiscop de Praga şi al întregii Cehoslovacii”. Oficial, Biserica ortodoxă cehoslovacă a obţinut autocefalia la 8 martie 1923, prin to-mos-ul sinodal acordat ei de patriarhul ecumenic Meletie IV Metaxakis.

La rându! Său, episcopul Gorazd II Pavlic, hirotonit la Belgrad, a organizat pe ortodocşii din Boemia, Moravia şi Slovacia, într-o comunitate bisericească ortodoxă cu reşedinţa la Praga, pusă sub jurisdicţia Patriarhiei sârbe de Belgrad. Statutul acestei comunităţi bisericeşti ortodoxe a fost aprobat de guvernul cehoslovac prin decizia Ministerului de Instrucţie, dată la 31 martie 1922, încât existau paralel în Cehoslovacia două Bisericii ortodoxe: una sub jurisdicţia Bisericii sârbe şi alta sub jurisdicţia Patriarhiei ecumenice de Constantinopol.

Cei mai mulţi credincioşi ortodocşi din Cehoslovacia au recunoscut la 22 noiembrie 1925 ca întâistătător al Bisericii ortodoxe Cehoslovace pe Arhiepiscopul Gorazd Pavlic, hirotonit la Belgrad.

Această rivalitate jurisdicţională dintre Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia sârbă cu privire la Biserica ortodoxă din Cehoslovacia a făcut mult rău mişcării ortodoxe printre cehi şi slovaci, împiedicând creşterea şi dezvoltarea normală a acestei Biserici.

Situaţia aceasta s-a menţinut până la 29-30 septembrie 1938, când, prin acordul de la Miinchen, Germania hitleristă a răpit Cehoslovaciei regiunea aşa-zişilor „germani sudeţi”. La 15 martie 1Ş39, întreaga Boe-mie a fost anexată de Germania hitleristă sub numele de „protectorat german”, iar Slovacia se declară independentă.

În timpul celui de al doilea război mondial (1939-1945) arhiepiscopul Gorazd II a apărat cu demnitate şi curaj Biserica ortodoxă din Cehoslovacia, dar el a fost împuşcat la 4 martie 1942 de hitâerişti, primind cununa de martir pentru Biserica ortodoxă şi patria sa. In timpul ocupaţiei hitleriste, Biserica ortodoxă din Cehoslovacia a avut foarte mult de suferit.

După eliberarea Cehoslovaciei, în mai 1945,. S-a refăcut unitatea ei politică şi îndată s-a început reorganizarea Bisericii ortodoxe. Patriarhul Aiexei al Moscovei (1945-1971) a trimis în acest sens pe arhiepiscopul Elefterie de Rostov, exarh al Patriarhiei de Moscova. Noul ierarh a depus toate eforturile cu o energie neîntrecută şi muncă încordată, spre a reface unitatea internă a Bisericii ortodoxe cehoslovace. El reuşi să împace grupurile ortodoxe disidente care ascultau de jurisdicţii rivale, reorganiza viaţa bisericească, îngrijindu-se îndeosebi de pregătirea cadrelor de slujitori devotaţi Ortodoxiei, şi luptă din răsputeri pentru răspândirea Ortodoxiei între cehi şi slovaci, mult persecutată şi dispre în trecut de catolicism şi chiar de protestantism.

După reorganizarea ei de către arhiepiscopul Elefterie de Ros Biserica ortodoxă cehoslovacă a obţinut o nouă autocefalie, la 23 iembrie 1951, din partea patriarhului Alexei al Moscovei. Proclam oficială a noii autocefalii s-a făcut la 8 decembrie 1951.

Numărul credincioşilor ortodocşi din Cehoslovacia a crescut rită repatrierii cehilor din Volhinia, dintre care mulţi trecuseră la doxie. De asemenea, în ziua de 28 aprilie 1950, greco-catolicii sic au trecut la Ortodoxie, sporind astfel numărul ortodocşilor din tî Biserică cehoslovacă.

În prezent, Biserica ortodoxă cehoslovacă are circa 600.000 de dincioşi, organziaţi în 4 eparhii: Praga, Olmouc, Presov şi Mihalc cu peste 140 de parohii.

4. Biserica ortodoxă polonă. În urma dezmembrării Imper austro-ungar, a luat fiinţă, după primul război mondial (1914-1! În rândul statelor europene, Republica Polonă.

Patriarhul Tihon al Moscovei (1917-1925) a acordat Bisericii todoxe din Polonia, prin scrisoarea din 14/27 septembrie 1921, o nomie largă, puţin deosebită de autocefalie. La 5 octombrie 1921, ac patriarh numi pe fostul arhiepiscop de Minsk şi Turovsk, Gheo Iarosewski, exarh în Polonia.

Biserica ortodoxă din Polonia dorea însă o autocefalie corni şi de aceea ea s-a adresat Patriarhiei Ecumenice.

În 8 februarie 1923, mitropolitul Gheorghe Iarosewski a fost sinat de un arhimandrit fanatic, iar în locul lui a fost ales ca mitro Dionisie Valedinschi, sub care Biserica Ortodoxă din Polonia a dob autocefalia din partea Patriarhiei de Constantinopol. Tomos-ul de cefalie a Bisericii ortodoxe polone a fost acordat de patriarhul menic Grigorie VII (6 dec. 1923 – 17 noiembrie 1924), la 13 no brie 1924, cu nr. 4588. La 17 septembrie 1925, s-a proclamat, în solemn, la Varşovia, autocefalia Bisericii ortodoxe polone.

După terminarea celui de al doilea război mondial (1939-1 a luat fiinţă, din 1945, Republica Populară Polonă.

Ucraina occidentală sau Galiţia, care aparţinuse Poloniei, şi subcarpatică – Podcarpatia, care fusese încadrată la Cehoslovaci au intrat, din 1945, în componenţa Uniunii Sovietice.

Ucrainienii ortodocşi din aceste provincii au intrat, ca atare, jurisdicţia Mitropoliei Kievului.

În timpul patriarhului Alexei al Moscovei (1945-1971), ucra nii uniţi cu Roma din Ucraina occidentală sau Galiţia, în 1595, la B Litovsk, s-au întors la 8-10 martie 1946 în sânul Bisericii orto< căreia au aparţinut, trecând acum sub jurisdicţia Mitropoliei Kievul

De asemenea, ucrainienii uniţi cu Roma din Rusia subcarpatic Podcarpatiaân sinoadele de la Ujhorod (Ungvar) din 24 aprilie şi 15 ianuarie 1652, apoi în sinoadele de la Muncaci din 1690 şi în urma alipirii Podcarpatiei, în 1945, la Ucraina, s-au întors la < doxie, în august 1949, intrând sub jurisdicţia Mitropoliei Kievului. 32 – Istoria Bisericească Universală Voi. II