Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Orthodox Mission. Orthodoxy in. China, în „Porefthendes”, IV (1962), nr. 14, p. 26 ş. u.; G. Stokle, Geschichte der Slavenmission, în colecţia Die Kirche în ihrer Geschichte. Gottingen, 1961; J. Glazik, Die Islammission der russisch-orthodoxen Kirchen, Munster, 1959; Idem, Die russisch-orthodoxe Heidenmission seit Petei der Grosse, Munster, 1954; B. Bolshakoff, The Foreign Missions ol the Russian Ortho-iox Church, London, 1943; Nadejda Gorodeizki, The Missionary Expansion ol the Russian Orthodox Church, în „The International Review of Mission”, London, oct. [942; J. Belewzew, Missionar und HJerarch auf den Inseln der Aleuten. Zum hunder-iten Todestag des Metropoliten Innokenti von Moskau und Kolomna, în „Stimme ier Orthodoxie”, Juni 1979, nr. 6, p. 33-47; Kanonisation des Meiropoliten Innokenti von Moskau, ibidem, 1978, nr. 1, p. 19, London oct. 1942; N. Behr, Missions nthodoxes au Japon ert en Perse, în „Irenikon”, VIII (1931); Idem, Missionary iVork oi the Russian Church, în „The Christian East”, XI (London, 1930), nr. 1: C. S. Latourette, A History oi Christian Missions în China, New-York, 1929.

În limba română

Antonie Plămădeală, Episcop-Vicar patriarhal, Biserica slujitoare, Bucureşti, 972. Extras din „Studii teologice”, XXIV (1972), nr. 5-8, p. 115-121: Misiunile isericii ruse; Episcop Antim Nica-Târgovişteanu, înfiinţarea episcopiei ortodoxe utonome din China, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 5, p. 431- 433; Idem, Ortodoxia în Extremul Orient, în „Ortodoxia” III (1951), nr. 1, p. 101- 14; Pr. Liviu Stan, Ortodoxia în diasporâ, în „Ortodoxia”, XV (1963), nr. 1, p. 3-38; r. L. Pădureanu (Liviu Stan), Creştinismul în China, în „Mitropolia Olteniei” III 1961), nr. 1-4, p. 226-231; I. N. (Ion Negrescu), Cu privire la introducerea Orto-oxiei în Japonia, în „Ortodoxia” XII (1960), nr. 4, p. 657-661; V. Gh. Ispir, Curs e îndrumări misionare, Bucureşti, 1930, p. 321-330.

Pentru Biserica georgiană:

K. Salia, Histoire de la nation georgienne, Paris, 1980, 552 p.; Mitropolitul [aximes de Sardes, Biserica Georgiei, în limba greacă, Atena, 1968; W. E. D. Allen, History oi the Georgian People, London, 1932; M. Tamarati, L'Eglise georgienne, ome, 1910; Protos. Epifanie Norocel, Istoricul Bisericii georgiene şi relaţiile ei cu iserica românească, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XLIII (1967), nr. 9-10,

— 592; P. Constantinescu-Iaşi, Din relaţiile culturale româno-gruzir. E, în „Studii articole de istorie”, II (1957), p. 5-32.

Biserica Ortodoxă Română * între Bisericile ortodoxe surori, Biserica Ortodoxă Română este cea ai mare după Biserica ortodoxă rusă.

În componenţa Bisericii Ortodoxe Române au intrat Bisericile or-doxe ale celor trei ţări româneşti: Ţara Românească sau Muntenia, bldova şi Transilvania.

Biserica Ţării Româneşti şi Biserica Moldovei au avut o istorie se-irată până la 3 decembrie 1864, când domnitorul Unirii celor două prin-pate la 24 ianuarie 1859, Ioan Alexandru Cuza (1859-1866), a pro-jmat Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale cen-ile în Biserica română.

Bisericile româneşti ale celor două principate s-au aflat sub juris-: ţia canonică a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, Biserica irii Româneşti sau a Ungrovlahiei din mai 1359, iar Biserica Moldovei i 26 iulie 1401, până la 25 aprilie 1885, când Patriarhia Ecumenică recunoscut Bisericii Ortodoxe Române autocefalia, devenind din Bi-

* Capitol redactat de Pr. Prof. I. Rămureanu.

Serică fiică, Biserică soră, egală cu toate celelalte Biserici ortodoxe autocefale.

Biserica Ortodoxă a Transilvaniei a avut o istorie separată din secolul al X-lea până la 23 aprilie 1919, când, în urma unirii Transilvaniei, la 1 decembrie 1918, cu România, a intrat în sânul Bisericii Ortodoxe Române.

Intre anii 1250 şi 1359, nevoile religioase ale clericilor şi credincioşilor români din Dobrogea, din răsăritul Ţării Româneşti şi sudul Moldovei au fost împlinite de mitropoliţii Vicinei, localitate situată ps Dunăre, în apropierea oraşului Isaccea, înainte de desfacerea marelui fluviu în cele trei braţe ale Dunării. Mitropolia Vicinei se afla sub dependenţa canonică a Patriarhiei Ecumenice de la 1204 piuă la 1359.

Întemeietorul Ţării Româneşti: Basarab I cel Mare (1310-1352), prin lupta victorioasă de la Posada din 9-12 noiembrie 1330 contrE regelui Ungariei Carol Robert de Anjou (1308-1342), francez de origine a reuşit să asigure independenţa politică a Ţării Româneşti, care a devenit un puternic stat în sud-estul Europei.

Câştigarea independenţei politice a Ţării Româneşti impunea de Îs sine organizarea vieţii religioase a ţării, deoarece, urmând rânduielilo! Politice şi religioase ale Evului mediu, conducătorul statului „trebuie să fie uns” de un mitropolit sau patriarh.

Desigur, Basarab I întemeietorul va fi avut pe lângă sine un mitropolit care să-1 „ungă” ca voievod şi să satisfacă, de asemenea, cerinţele religioase ale credincioşilor, hirotonind preoţi, sfinţind bisericile ş: organizând viaţa monahală.

O ierarhie bisericească recunoscută de Patriarhia Ecumenică dir Constantinopol, centrul spiritual al Ortodoxiei şi autoritatea supremi în rezolvarea treburilor bisericeşti în Răsăritul ortodox, n-a existat îi Ţara Românească în timpul domnitorului Basarab I întemeietorul.

Această lipsă a împlinit-o cu mult tact diplomatic şi după stăruinţf îndelungate fiul său, Nicolae-Alexandru Basarab (1352-1364), care i reuşit să obţină în mai 1359 aprobarea patriarhului ecumenic Kalist (1350-1353; 1355-1363) şi a Sfântului Sinod al ¦ Patriarhiei Ecumenici pentru mutarea ultimului mitropolit al Vicinei, Iachint, la Argeş, reşe dinţa ţării, ca mitropolit al Ţării Româneşti, unde a păstorit între ani 1359-1372. Menţionăm că după ultimele cercetări (P. P. Panaitescu C-tin C. Giurescu) reşedinţa mitropoliei Ungrovlahiei a fost la începu la Câmpulung, prima capitală a Ţării Româneşti, în biserica zisă a Iu Negru Vodă, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, unde sunt înmor mântaţi primii domnitori: Basarab I întemeietorul (1310-1352) şi fiu său Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364). Mutarea mitropolitulu Iachint de Vicina în capitala Ţării Româneşti s-a făcut şi cu „părere, Şi încuviinţarea împăratului” Ioan al V-lea Paleologul (1341-1376 1379-1391), fapt care reliefează interesul Imperiului bizantin, ame ninţat de turci, faţă de tânărul stat de la nordul Dunării.

Depinzând în mod canonic de Marea Biserică din Constantinopo! Biserica Ţării Româneşti a obţinut astfel legitimitatea canonică, titulari şi participând ca membri de drept la şedinţele sinodului patriarhal din capitala Imperiului bizantin.

În cadrul Patriarhiei Ecumenice, mitropolitul Ţării Româneşti sau al Ungrovlahiei s-a bucurat de la începutul secolului al XV-lea de o orerogativă de întâietate, exercitând unele atribuţii patriarhale asupra omânilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria, puşi sub jurisdicţia; a, după cum indică titulatura sa din 1401, fără îndoială mai veche, care; ste aceasta: Prea Sfinţitul mitropolit al Ungrovlahiei (= al Ţării Ro-nâneşti), prea Cinstit şi Exarh al întregii Ungarii şi al Plaiurilor = repcoxato? [AY^POTCOXÂTTJ? OufYpofiXaX'0^! Uireptijio? Xai Ilap^oS uâo7j? OoŢfapâaS ai IIXaŢivffiv. Prin termenul IlXoqâvai = plaiuri, se înţeleg plaiurile Tran-ilvaniei.

O mărturie temeinică şi sigură referitoare la exercitarea drepturi-or patriarhale de jurisdicţie de către mitropoliţii Ungrovlahiei sau ai rării Româneşti asupra românilor ortodocşi din Transilvania ne-o oferă satriarhul Ierusalimului Hrisant Nottara (1707-1731), patriarhul care, n lucrarea lui numită greceşte EimcqţuzTiov = Culegere, tipărită în gre-eşte la Târgovişte, în 1715, spune: „Mitropolitul Transilvaniei, adică al irdealului… Stă în legătură cu mitropolitul Ungrovlahiei (ăl Ţării Ro-tâneşti) pe tevieiul dreptului de patriarh sau exarh” (Syntagmation…, 'ârgovişte, 1715, p. 67; I. Bianu şi Nerva Hodoş, Bibliografie româneas-z veche (1508-1816), t. 1, Bucureşti, 1903, p. 490-491.

Prestigiul şi rolul Bisericii ortodoxe a Ţării Româneşti sau a Ungro-lahiei au crescut şi mai mult la finele secolului al XlV-lea, datori-i faptului că patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos (1346-1376) şi Sf. inod al Patriarhiei Ecumenice au hotărât în mai 1371, prin actul de ri-[care a episcopiei Haliciului (în Galiţia) la rangul de mitropolie şi a legerii episcopului Antonie (1371-1391) ca mitropolit al Haliciului, j acesta, neavând episcopi hirotoniţi pentru cele patru episcopii ce i-au >st supuse, anume Helm, Tulzov, Premisl şi Vladimir-Wolhinsk, „să ¦eargă la Preasfinţitul mitropolit al Ungrovtohiei (Ţării Româneşti) intru ca acolo, împreună cu acesta, să facă alegerile şi hirotoniile” documente privind istoria României B. Ţara Românească, t. I, Bucu-şti, 1966, p. 23).

Având în vedere importanţa şi prestigiul de care se bucura Biseri-i Ţării Româneşti, Patriarhia Ecumenică a acordat în 1382 titularului – era atunci mitropolit Antim Kritopol (1370-1370, la Severin;:81-'1401, la Argeş) – titlul onorific de locţiitor al Nicomidiei, adică ngul al şaptelea în sânul mitropoliţilor dependenţi de Marea Biseriapoi, în 1386, pe cel de locţiitor al Andrei (azi Ankara, capitala irciei), care-1 situa pe treapta a patra după patriarhul ecumenic de mstantinopol.

În august 1370, a luat fiinţă în vestul Ţării Româneşti, adică în Ol-nia, a doua mitropolie cu reşedinţa la Severin, prin hirotonirea ca mi-} polit a dicheofilaxului Daniil Kritopol, trimisul voievodului Vladis-if-Vlaicu (1364-1377) la Patriarhia Ecumenică, de către patriarhul umenic Filotei Kokkinos. La hirotonie, potrivit rânduielii monahale, el a primit numele de Antim şi a păstorit între 1370-1381 ca „mitropolit al unei părţi din Ungrovlahia (Ţara Românească), adică a linei jumătăţi”.

Din actul sinodal al Patriarhiei Ecumenice din septembrie 1369 aflăm că „poporul acelei ţări a ajuns să fie mult, ba aproape de nenumărat, astfel încât nu este de ajuns un singur arhiereu la atât de mare popor ca să-i poată cerceta duhovniceşte şi să-i înveţe cele de folos şi mântuitoare sufletului” (Documente privind Istoria României. B. 'ţara Românească (1247-1400), de P. P. Panaitescu şi Damaschin Mipc,: I, Bucureşti, 1966, p. 25-27 şi doc. nr. 19 din august 1372).

Înfiinţarea celei de a doua mitropolii a Ţării Româneşti, în afară de semnificaţia ei religioasă, a însemnat în acelaşi timp o măsură de apărare a întregii Ortodoxii faţă de insistenta propagandă romano-cato-lică în sud-estul Europei, şi mai ales în ţările române.

Amintim că sub voievodul Radu I (1377-1385) al Ţării Româneşti s-a întemeiat, cel mai târziu în 1380, Episcopia catolică de Severin, iar în mai 1381 Episcopia catolică de Argeş, care era sufragană arhiepiscopiei catolice din Kalocsa (Ungaria).

Existenţa mitropoliei de Severin a încetat după 1405.

Moldova, care exista ca stat independent din 1359, s-a orientat, de asemenea, pentru trebuinţele ei religioase către Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. In timpul voievodului Petru Muşat (1375-1391) moldovenii au început tratative, înainte de 1386, cu Patriarhia Ecumenică, în timpul patriarhului ecumenic Nil (1379-1388), pentru înfiinţarea mitropoliei Moldovei sub jurisdicţia canonică a patriarhiei de Constantinopol.

Au fost trimişi succesiv în Moldova de către Patriarhia Ecumenică ierarhii greci Teodosie şi Ieremia, dar moldovenii i-au respins, voind un ierarh de origine română.

Pentru împăcarea dintre Biserica Moldovei şi Patriarhia Ecumenică, patriarhul ecumenic Matei I (1397-1410) a trimis în delegaţie în 1401 în Moldova pe Grigorie Ţamblac, ucenicul patriarhului Eftimie de Târnovo (1375-1393; f 1400)] mai târziu între 1415-1419,. Mitropolitul Kievului, însoţit de diaconul Manuil Arhon.

În urma celor constatate în Moldova de delegaţia Patriarhiei de Constantinopol, patriarhul ecumenic Matei I şi Sinodul său patriarhal, prin gramata din 26 iulie 1401, trimisă domnitorului Moldovei Alexandru cel Bun (1400-1432), au recunoscut pe Iosif Muşat român de origine, rudă cu domnitorii din familia Muşatinilor, ca mitropolit al Bisericii Moldovei (1401-1408), cu reşedinţa în capitala ţării, la Suceava, hirotonit înainte de 1386 de mitropolitul Antonie al Haliciului (1371- 1391). Recunoaşterea mitropoliei Moldovei în 1401 s-a confirmat implicit şi de împăratul bizantin Manuil al II-lea Paleologul (1391-1425), care avea în perspectivă ajutorul politic şi militar al Moldovei împotriva turcilor. Mitropolia Moldovei avea sub dependenţa ei două episcopii una la Rădăuţi, şi a doua la Roman, întemeiată de Alexandru cel Bun. Mult mai târziu, de la 15 decembrie 1598, a luat fiinţă, în timpul primei domnii a lui Ieremia Movilă (1595-1600; 1600-1606), episcopia Huşilor, primul ei titular fiind episcopul Ioan (1598-1605).

Mitropolitul Bisericii Moldovei purta în plus titlul, ca şi mitropoliei Ţării Româneşti, de „prea cinstit şi exarh al Plaiurilor”, adică avea ireptul să păstorească peste unele ţinuturi care, în cursul istoriei, au lepins din punct de vedere politic de Moldova, ca cetatea şi domeniul I^iceiului, în comitatul Dăbâca, şi domeniul şi Cetatea de Baltă, în co-nitatul Târnavei.

Biserica Moldovei a participat la sinodul unionist de la Ferrara-^lorenţa din 1438-1439.

Domnitorii Moldovei Ilieş şi Ştefan (1435-1442) au trimis o delegaţie compusă din mitropolitul Damian al Moldovei, locţiitor al Sevas-; ei, grec de neam, numit în 1437 de Patriarhia Ecumenică, însoţit de acarul său, protopopul Constantin şi un delegat mirean, logofătul Nea-; oe, probabil locţiitorul episcopiei Romanului. Mitropolitul Damian al Moldovei a semnat actul de unire de la Florenţa din 6 iulie 1439, dar nai târziu, în 1452, s-a alăturat antiunioniştilor din Bizanţ, renunţând a unirea cu latinii.

Având în vedere prestigiul de care se bucurau Ţara Românească i Moldova ca state independente în sud-estul Europei, au fost invitate i ele de Patriarhia Ecumenică şi de împăratul Manuil al II-lea Paleo-ogul (1391-1425) să participe la sinodul de la Constanţa (1414-1418), raş situat în sudul Germaniei, în vederea unirii dintre greci şi latini, perind ca în urma acesteia să primească ajutoare din Apus pentru a tăvili pericolul otoman.

Astfel, în februarie 1418, a sosit la Constanţa o delegaţie compu-â din 19 mitropoliţi răsăriteni, între ei şi Grigorie Ţamblac, ucenicul latriarhului Eftimie de Târnovo (1375-1393; f 1400), mai târziu mi-ropolit al Kievului (între 1415-1419), din laici din Constantinopol şi în reprezentanţii laici ai Ţării Româneşti – fiind domn Mircea cel lare (1396-1418) – şi ai Moldovei, în timpul domniei lui Alexandru el Bun (1400-1432), două personalităţi înzestrate cu echilibru şi mult act diplomatic.

Sinodul de la Constanţa, socotit al XVI-lea Conciliu ecumenic de liserica romano-catolică, a fost mai mult „un congres european”, al ăpeteniilor eclesiastice şi bisericeşti din Apus şi are meritul de a fi pus apăt marii schisme papale (1377-1417), urmând ca problema unirii iisericilor să fie discutată într-un alt sinod, în viitor.

Prezenţa muntenilor şi a moldovenilor la sinodul „Conciliarist” de i Constanţa este prima participare a românilor la un congres interna-onal sau intercreştin.

Transilvania a avut, de asemenea, mitropoliţii şi episcopii ei, înce-înd din secolul al X-lea.

O inscripţie descoperită în 1978, pe al doilea strat de pictură în or-inea vechimii pe zidul bisericii mânăstirii Râmeţ, jud. Alba, consem-ează în 1377 numele arhiepiscopului Ghelasie, primul ierarh român inoscut în Transilvania, fapt care adevereşte în mod evident existenţa nei vieţi bisericeşti ortodoxe bine organizate în această provincie la ursitul secolului al XlV-lea.

HSiSSiiUUA HM M-UtA IV1U1-

Din puţinele acte referitoare la mânăstirea Sf. Arhanghel Mihail din Peri, declarată la 13 august 1391 stavropighie de patriarhul ecumenic Antonie al IV-lea (1389-1390; 1391-1397), depinzând adică direct de patriarh, reiese că pe la 1391 existau în Transilvania „alţi ierarhi” (arhierei locali), iar la 14 mai 1394 era amintit un „arhiepiscop” ortodox al Transilvaniei.

Înainte de 1456, în Transilvania păstorea episcopul ortodox Ioan din Kaffa Krimeei, având reşedinţa în oraşul Hunedoara, fiind înlăturat de inchizitorul papal Ioan Capistan.

Dintr-un document dat la 20, martie 1479 de regele Ungariei de origine română Matei Corvin (1458-1490), aflăm că peste românii ortodocşi din Maramureş şi Transilvania păstorea mitropolitul ortodox loanichie, originar din Belgradul Serbiei.

La finele secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, sediul mitropoliei Transilvaniei s-a stabilit pentru şapte decenii în satul românesc Feleac, lângă Cluj-Napoca, primul mitropolit fiind Daniil (Mircea Păcuariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, Bucureşti, 1980, p. 71-91).

Din 1579, reşedinţa mitropoliei Transilvaniei s-a stabilit la Alba Iulia, primul mitropolit despre care avem ştiri sigure fiind Ghenadie (1579-1585). Cu ajutorul lui Mihai Viteazul (1593-1601), domnitorul unirii celor trei ţări române în 1600, s-a ridicat în 1597 o biserică şi o clădire mânăstireaseă la Alba Iulia, lângă zidurile cetăţii, care a servit drept catedrală şi reşedinţă mitropolitană pentru românii ortodocşi până la 1761, câmd locul ei 1-a ocupat episcopia unită, dependentă de. Arhiepiscopia romano-eatolică de Esztergom, sub conducerea fostului mitropolit ortodox Atanasie Anghel (1701-1713).

În jurm anului 1714, fosta catedrală şi reşedinţa mitropolitană, ctitorii ale lui Mihai Viteazul, au fost dărâmate din temelie din ordinul Curţii din Viena, iar sediul episcopiei unite a fost mutat, la 4 octombrie 1716, la Făgăraş, iar la 31 august 1737, la Blaj, în timpul episcopului Inochentie Micu-Clain (1730-1751).

Pentru reorganizarea Bisericii din Ţara Românească domnitorul Radu cel Mare (1495-1508) a chemat în 1503, cu învoirea Porţii, pe fostul patriarh ecumenic Nifon al II-lea (1476-1488; 1497-1498; 1502; f 11 august 1508), care a păstorit mitropolia Ungrovlahiei între 1503- 1505. În soborul convocat în 1503, s-a hotărât principial crearea a dous noi episcopii: a Râmnicului – în locul fostei mitropolii a Severinului de aci titulatura ei de „episcopia Râmnicului Noului Severin”, şi E Buzăului. Ele n-au funcţionat imediat.

Patriarhul Nifon a hirotonit pentru ele doi episcopi, cărora le-E dat „eparhie hotărâtă, care cât va birui”. Organizarea lor canonică S-E făcut mult mai târziu, în ultimii ani de domnie ai lui Neagoe Basarat (1512-1521).

Reşedinţa mitropoliei Ţării Româneşti a fost la început, după ultimele cercetări (C-tin Giurescu, P. P. Panaitescu), la Câmpulung, în biserica zisă a lui Negru Vodă, cu hramul Adormirea Maicii Domnului unde sunt înmormântaţi primii domnitori ai ţării, Basarab I Intemeieto-30 – Istoria Bisericească Universală Voi. II ui (1310-1352) şi fiul său Nicolâe Alexandru Basarab (1352-1364). >ub domnitorul Vladislav-Vlaicu (1364-1377) o aflăm la Curtea de Ar-; eş, unde a rămas până la 1517.

La 17 august 1517, cu ocazia sfinţirii bisericii Curtea de Argeş, cti-oria lui Neagoe Basarab (1512-1521), ea a fost mutată definitiv Ia rârgovişte, unde se afla atunci capitala Ţării Româneşti, în biserica în-epută de Radu cel Mare (1495-1508) şi terminată de domnitorul Nea-oe Basarab, unde a funcţionat până la 1668.

În 1658, s-a sfinţit frumoasa biserică din Bucureşti: Sfinţii Impă-aţi Constantin şi Elena, începută de domnitorul Constantin Şerban Ba-arab (1654-1658) şi terminată de urmaşii săi, care, din 1668, a deve-it reşedinţă mitropolitană, iar mai târziu, din 1925, reşedinţa Patriar-iei Române, unde se află până azi.

Mitropolia Moldovei a avut reşedinţa la început la Rădăuţi, având rept catedrală mitropolitană biserica cu hramul Sfântul Nicolae, ctito-ia lui Bogdan I (1359-1365), apoi, în timpul lui Petru Muşat (1374- 391), la Suceava, unde se afla capitala ţării.

Prin hrisovul domnitorului Antonie Ruset (1675-1678) din 29 mar-e 1677, reşedinţa mitropoliei Moldovei s-a mutat definitiv la Iaşi, ca-itala Moldovei din timpul celei de a doua domnii a lui Alexandru Lă-uşneanu (1552-1561; 1564-1568).

O altă mitropolie a fost aceea a Proilaviei sau Proilavului (= a răilei), denumire formată. Din numele grecesc al oraşului Brăila, poâXâ^iov care a luat fiinţă la sfârşitul secolului al XV-lea.

În componenţa ei au intrat din 1417 raialele (cuvânt turcesc = jpor de adunătură) din Ţara Românească, Giurgiu şi Turnu Măgureiar din 1542 Brăila, apoi raialele din Moldova (Chilia şi Cetatea Albă, n 1484, Bugeacul cu Tighina, numită de turci, Bender, adică regiunea idică dintre Prut şi Nistru din 1538, şi din 1713 Hotinul.

Din toate aceste raiale, care făceau parte din Imperiul turc s-a forat o unitate bisericească aparte, numită mitropolia Proilaviei (= a milei), sub jurisdicţia directă a Patriarhiei Ecumenice, care s-a men-îut până la pa. Cea de la Adrianopol din 2^14 septembrie 1829, când toate tăţile din stânga Dunării cu ţinuturile înconjurătoare au fost restitui-Ţării Româneşti.

Bisericile din raialele Turnu şi Giurgiu au fost alipite mitropoliei igrovlahiei, iar cele din raiaua Brăila, episcopiei Buzăului.

Menţionăm că, între 1672-1679, a funcţionat episcopia efemeră a rehaiei, judeţul Mehedinţi.

În 1793, a luat fiinţă episcopia Argeşului, ca sufragană a mitropo-¦i Ungrovlahiei, primul ei ierarh fiind Iosif al Argeşului (1793-1820), mân de origine, un mare cărturar şi patriot din trecutul Bisericii astre.

Pentru a cinsti în chip deosebit rolul şi importanţa mitropoliei ŢăRomâneşti, cea mai mare mitropolie din cuprinsul Patriarhiei Ecuânice, patriarhul ecumenic Sofronie al II-lea (1774-1780) a ridicat,

10 octombrie 1776, scaunul mitropoliei Ţării Româneşti la treapta de

; ţiitor al scaunului de Cezareea Capadociei, cel dintâi scaun dintre mitropoliile Patriarhiei de Constantinopol, titlu care conferea mitropc litului Ţării dreptul de a ocupa locul al doilea după patriarhul ecume nic, pe care 1-a păstrat până la 25 aprilie 1885, când patriarhul ecumen: loa'chim al IV-lea (1884-1886) şi Sinodul său patriarhal au recunosct autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.

În secolele XVII-XIX Biserica Ţării Româneşti şi a Moldovei a cunoscut o mare înflorire datorită conducerii înţelepte a unor ierarhi c alese calităţi.

Dintre mitropoliţii Ungrovlahiei, un loc deosebit îl ocupă Anth Ivireanul (f 1716), personalitate de prim rang a epocii lui Constanţi Brâncoveanu (1688-1714), una din figurile luminoase din trecutul B sericii şi patriei noastre. El a fost tipograf renumit al cărţilor de cu în limbile slavă, română, greacă, arabă şi georgiană (iviră), predicate talentat, păstor ales de suflete, ctitor de biserici, sprijinitor al Ortodc xiei, ajutător al românilor din Transilvania.

Din numeroasele lui lucrări, locul de frunte îl ocupă predicile sal numite „Didahii”, operă oratorică originală de mare valoare pentru z direa duhovnicească a credincioşilor, care este în acelaşi timp un mom ment de seamă al limbii române, fiind pline de multiple nuanţe şi c figuri de stil remarcabile. Ele îl aşază pe mitropolitul Antim Iviream alături de marii oratori ai epocii sale din Franţa, deşi nu au fost rost te într-o limbă de circulaţie europeană.

Lui îi revine meritul deosebit de a fi introdus definitiv limba r< mână în slujba bisericească. El este creatorul limbii liturgice de mai frumuseţe, care se foloseşte până astăzi în Biserica noastră.

Grigorie al IV-lea Dascălul (1823-1834) este de asemenea una dii tre figurile cele mai reprezentative ale ierarhiei bisericeşti în Ţara R< mânească. El are o contribuţie importantă la traducerea unor scriso duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi.

S-a impus prin respectarea pravilei călugăreşti în duhul tradiţi lui Paisie Velicicovschi (f 1794) de la mânăstirea Neamţ.

A fost, în acelaşi timp, un mare păstor de suflete, îngrijind îndei sebi de buna pregătire, a preoţilor. S-a remarcat şi ca bun gospodar, pi nând rânduială în administrarea bunurilor mitropoliei Ungrovlahiei a averilor mânăstirilor închinate, luând măsuri pentru curmarea numi roaselor abuzuri ale călugărilor greci.

În Moldova, merite deosebite pentru promovarea teologiei şi cultt rii româneşti au mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei. Ei sunt creatorii lin bii literare române şi apărătorii Ortodoxiei.