Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Prima Patriarhie rusă s-a menţinut între 1589-1700; la moartea atriarhului Adrian (1690-1700), ţarul Petru cel Mare (1682-1725) a isat Biserica rusă, timp de 20 de ani, fără patriarh, iar la 25 ianua-e 1721, acesta a desfiinţat demnitatea patriarhală în Biserica rusă, în->cuind-o printr-un sinod dirigent, a cărui reşedinţă o mută de la foscova la Petersburg, oraş înfiinţat de el în 1703, fereastra Rusiei spre ccident, spre a fi în legătură mai strânsă cu ţarul. Tutela incomodă apăsătoare exercitată de regimul ţarist asupra Bisericii ortodoxe ruse -a fost străină de o anumită concepţie luterană despre supremaţia mo-arhului în Biserică, împrumutată din Vechiul Testament, după exem-Lul regilor teocratici evrei, şi pusă în practică după sugestiile elveţia-ului protestant Lefort. Se cunoaşte că Petru cei Mare a petrecut un mp în Olanda şi în Anglia, unde regele este totodată şi capul Bisericii.

Legătura dintre împărat şi Sfântul Sinod dirigent se făcea în Bi-? Rica rusă printr-un procurator suprem numit Ober-procuror care, cu mpul, a ajuns mai important decât Sfântul Sinod rus, în detrimentul isericii ruse înseşi. Patriarhul ecumenic Ieremia al III-lea (1716- '26; 1732-1733) a aprobat reforma lui Petru cel Mare la 23 septem-rie 1723. În modul acesta, autocratismul ţarilor s-a impus deseori în iaţa Bisericii ruse, tulburându-i mersul ei normal. Ober-procurorul cen-Jra actele Sinodului şi opunea veto hotărârilor sinodale pe care statul credea inoportune sau nepotrivite. Dintre cei mai radicali ober-„ocurori, care a avut o mare putere în timpul ţarului Nicolae I (1825- 555) a fost contele Protasov, fost general de husari, apoi consilier in-m al ţarului, care, cu voinţa lui de fier, a impus deviza: „Un domn, limbă, o credinţă”.

* Capitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu.

Sub jurisdicţia Bisericii ruse a fost încadrată, din 1686, şi Mi tropolia Kievului, în urma unirii Ucrainei cu Rusia, mai întâi în 1654 apoi prin pacea de la Andrusovo din 1669, încheiată între Polonia ş Rusia, în urma războiului dintre anii 1654-1667.

În timpul ţarului Nicolae I, se realizează, în 1839, întoarcerea 1; Ortodoxie a unei însemnate părţi dintre rutenii uniţi cu Roma în 159! La Brest-Litovsk. S-au întors atunci la Ortodoxie trei episcopi, 1300 di preoţi şi mii de credincioşi.

Tendinţele filo-polone catolice şi autonomiste ale rutenilor uniţi cRoma, care au participat alături de polonii catolici la revoluţiile dir 1820 şi, mai târziu, în 1863, în timpul ţarului Alexandru II (1855-1881) au pus regimul ţarist în mare încurcătură şi l-au obligat să ia atunc unele măsuri severe contra lor.

În 1875, eparhia unită Helm (holm), cu 260.000 suflete, s-a întor: la Ortodoxie. Pentru cei întorşi la credinţa ortodoxă a strămoşilor lor ţarul Alexandru II a poruncit să se înfiinţeze şcoli proprii şi să se acord* clerului de mir, ţinut, în mare mizerie în Polonia, un salariu mai omeno şi toate înlesnirile posibile. Ţarul Alexandru II a fost ucis în 1881 într-un atentat.

Ober-procurorul Protasov a fost, în timpul ţarului Nicolae I, inspi ratorul convertirii protestanţilor din ţările baltice, letoni şi estoni, 1; Ortodoxie, care, o dată convertiţi, nu mai aveau voie să treacă la alt; religie. În 1832, s-a hotărât ca pruncii născuţi din căsătoria unui ortodox cu un eterodox să fie trecuţi la Ortodoxie. Mai târziu, sub ţarii Alexandru II (1855-1881), Alexandru III (1881-1894) şi Nicolae II (1894- 1917), s-a hotărât, în 1865, apoi din nou în 1897, ca băieţii să urmezs religia tatălui, iar fetele pe a mamei; după Revoluţia din 1905, ţaru Nicolae II a acordat toleranţă religioasă tuturor cultelor din Rusia ş s-a permis îmbrăţişarea oricărei religii.

Regimul poliţist al ţarului Nicolae I, care a oprimat crud răscoale decembristă din 1825 şi a închis graniţele oricărei idei de. Reformă şi d” cultură din Apus, a luat măsuri de asuprire şi contra sectelor, fie ras-colnice, fie protestante, mergând până la sigilarea cimitirelor dir Moscova.

După Nicolae I, a urmat o perioadă ceva mai liberală. La îndemnu mitropolitului Filaret al Moscovei (f 1867), ţarul Alexandru II a desfiinţat iobăgia ţăranilor în 1861 şi a întemeiat o mulţime de seminarii

Omul cel mai influent în timpul ţarilor Alexandru III şi Nicolae T. a fost, între anii 1880 şi 1905, ober-procurorul Constantin Pobedonosţe (1827-1907), profesorul ţarului Nicolae II, profesor universitar şi ministru al Cultelor.

Dezvoltarea industrială a Rusiei de la sfârşitul secolului XIX L creat o puternică mişcare muncitorească, orientată spre socialism, care desigur, nu putea fi pe placul cercurilor reacţionare. Ober-procuroru C. Pobedonosţev credea, ca şi reprezentanţii slavofililor, că poporul rus chiar dacă rămâne incult şi vicios, dar îşi iubeşte Biserica şi rămâne evlavios, se mântuieşte. De aceea oricine îndrăznea să susţină introducerea reformelor în stat şi în Biserică, şi ameliorarea situaţiei ţăraniloi şi muncitorilor, ai căror copii nu erau primiţi nici în şcoli, trebuia să se aştepte la deportarea în Siberia sau la alte pedepse grele. Dări şi sarcini grele apăsau poporul rus în acest timp de creştere a capitalismului monopolist, fără ca Biserica să poată uşura situaţia poporului. Ierarhia superioară rusă se etatizează, întrucât mitropoliţii şi episcopii ajunseseră mai mult un fel de prefecţi eclesiastici, şcolile se birocratizaseră. Se-minariile nu dădeau preotului de mir educaţia şi formarea bisericească corespunzătoare, deşi, în 1877, existau în Rusia 256 de Seminarii, cele mai multe de grad inferior.

Situaţia în Rusia s-a schimbat simţitor după Revoluţia din 1905, când s-a acordat confesiunilor şi cultelor religioase deplină libertate şi autonomie bisericească. Totuşi, când o comisie mixtă de clerici şi mireni a cerut ţarului Nicolae II să restabilească patriarhatul în Biserica rusă, ţarul a amânat aprobarea. Lucrul acesta se va realiza abia în timpul Revoluţiei bolşevice din octombrie 1917.

Un sinod alcătuit din clerici şi mireni, convocat la 15 august 1917' şi încheiat în septembrie 1918, a restaurat Patriarhia în Biserica ortodoxă rusă, primul patriarh numit Tihon (Belavin; 1917-1925) fiind ales la 5 noiembrie 1917 şi întronizat la 21 noiembrie acelaşi an.

Noul regim politic, instaurat de Marea Revoluţie din Octombrie 1917, a aplicat ideea separării Bisericii de stat şi toate reformele care decurg din noţiunea statului laic: secularizarea averilor bisericeşti şi mânăstireşti, scoaterea învăţământului religios din şcolile de stat, întreţinerea Bisericilor şi clericilor de toate gradele de către credincioşi şi din vânzarea luminărilor şi a unor obiecte de cult.

În această privinţă, Decretul pentru noul regim al Cultelor, promulgat de Sovietul Suprem la 23 ianuarie 1918, hotărăşte următoarele:

1) Biserica este separată de stat;

2) Se asigură libertatea de conştiinţă completă. Fiecare cetăţean este iber să profeseze cultul după alegerea sa, sau să nu profeseze niciunul

F. F4dorov, L'Eglise et le culte en U. R. S. S., Paris, Editions Sociales,

1945, p. 7).

Principiile Decretului din 23 ianuarie 1918 au trecut apoi în con-itituţia U. R. S. S. şi au fost reconfirmate apoi ori de câte ori s-a schimbat jceastă constituţie.

Referitor la manifestarea pietăţii şi credinţei religioase sub toate brmele ei, autorul citat relatează astfel: „Sărbătorile Bisericii ortodoxe înt celebrate în Uniunea Sovietică după calendarul Bisericii, adică după: alendarul iulian, care întârzie, faţă de calendarul gregorian, cu 13 zile. Celelalte organizaţii religioase păstrează, de asemenea, tradiţiile lor în naterie de calendar pentru celebrarea riturilor (musulmani, israeliţi etc). Nimeni nu împiedică pe credincioşi să asiste la serviciile cultului, să e roage, să practice riturile religioase ca postul, binecuvântarea pâinii 'aştilor etc. Ziua de odihnă săptămânală în Uniunea Sovietică e fixată uminica (zi de sărbătoare pentru creştini), iar în Republicile orientale, inerea (zi de repaus pentru musulmani)”. (F. Fedorov, op. Cit., p. 14).

În faza instaurării regimului socialist, Biserica ortodoxă rusă, din auza crizei prin care a trecut, pentru a se adapta la noua situaţie politică, s-a divizat în câteva mari grupări, vreo şapte de toate, dintre c; mai importante sunt următoarele: 1. Biserica patriarhală rusă, condi de patriarhul Tihon, fost arhiepiscop de Vilna, întronizat la 21 noie brie 1917. 2. Biserica vie = Jivaia Ţerkovi sau Biserica reînvierii, i 1923, care păstra vechea organizare sinodală, dată Bisericii ruse 25 ianuarie 1721 de ţarul Petru cel Mare. Biserica vie s-a arătat de început foarte liberală, adică a „celor ce se hirotonesc singuri”, fără primească harul Duhului Sfânt de la vreun episcop hirotonit canor fiind cea mai depărtată de tradiţia ortodoxă. 3. Biserica panucrainia înfiinţată într-un sinod ţinut la 14 octombrie 1921, la Kiev. 4. Biser ucrainiană, din 1925. -

După patriarhul Tihon, a urmat la conducerea Bisericii ruse, c 1925, ca locţiitor de patriarh, Serghie (Stragorodski; 1925-1943) j triarh în 1943-1944.

Biserica vie, care, la început, a făcut atâta zgomot şi a provocat m dificultăţi Bisericii patriarhale, s-a integrat în aceasta. Majoritatea 1 sericilor ruseşti din emigraţie, Sinodul mitropolitan din Karloviţ (Iuj slavia), Bisericile ruse din ţările Europei Apusene, din America. Mc ciuria, China şi Japonia şi din alte părţi au reintrat, cu excepţia câtor sub jurisdicţia Patriarhiei ruse de la Moscova, cum vom vedea într-capitol special despre Bisericile ortodoxe din diasporă.

În timpul celui de al doilea război mondial (1839-1945), rolul I sericii ruse a crescut în ochii regimului sovietic prin contribuţia rm pe care ea a adus-o în războiul de apărare împotriva agresiunii hitleris

După moartea patriarhului Serghie, a urmat la conducerea Bis ricii ortodoxe ruse patriarhul Alexei (Simanski, 1945-1971), iar du el, patriarhul Pimen, întronizat la 3 iunie 1971 şi decedat în noiei brie 1990. Urmaşul său, actualul patriarh Alexei al II-lea a fost inves în suprema funcţie în 1991.

În timpul patriarhului Alexei, ucrainienii uniţi cu Roma din Ucrai occidentală sau Galiţia, în 1596 la Brest-Litovsk, ca urmare a alipi Galiţiei la Ucraina de răsărit în 1945, au fost înglobaţi din oficiu, martie 1946, de regimul sovietic în cadrul Bisericii ortodoxe-Mame, reia aparţinuseră până în 1596, trecând sub jurisdicţia mitropoliei K: vului. In 1990, o parte însemnată din foştii uniţi – clerici şi credi cioşi – s-au realipit Scaunului Romei.

De asemenea, ucrainienii din Rusia subcarpatică – Podcarpatia uniţi cu Roma în cadrul a două sinoade ţinute la Ujhorod (Ungvar) 24 aprilie 1649 şi 15 ianuarie 1652, apoi prin alte două sinoade ţinu la Muncaci în 1690 şi 1691, ca urmare a alipirii acestui teritoriu Rutenia sau Galiţia în 1945, au fost, de asemenea, înglobaţi la Orto xie din oficiu de regimul sovietic, în august 1949 şi încadraţi în jur: dicţia aceleiaşi mitropolii a Kievului. Şi această Biserică s-a dezmembr prin trecerea în 1990 în dependenţă de Scaunul Romei, a unei înser nate părţi dintre clericii şi credincioşii ei.

Sinodul Bisericii ortodoxe ruse, întrunit la Moscova între 30 rr Şi 2 iunie 1971, sub preşedinţia locţiitorului de patriarh, Pimen, a hotăi ridicarea anatemelor pronunţate de sinoadele ţinute la Moscova în 16

1667 contra „vechilor credincioşi”, precizând că credincioşii ruşi pot tiliza de acum înainte practici şi rituri diferite la săvârşirea cultului. Ultimii 150 de ani din istoria Bisericii ruse înseamnă un progres ţă de epocile anterioare, atât în ceea ce priveşte organizarea adminis-ativă şi şcolară, cât şi cea teologică şi misionar-caritativă. In 1908, iserica rusă avea trei mitropolii, la Kiev, Moscova şi Petersburg, [arhiepiscopi, între ei se număra şi exarhul-catolicos al Georgiei, cu diul la Tiflis, 52 de episcopi, ajutaţi în administraţie de câte un vicar iu mai mulţi.

Activitatea misionară a Bisericii ortodoxe ruse. Rusia avea încă secolul XVII o mulţime de popoare necreştine pe teritoriul ei. Penii luminarea şi convertirea lor au conlucrat Biserica şi statul. Activi-tea misionară a Bisericii ruse din secolul XVII până în secolul XX te remarcabilă, cu toate că în mare parte se resimte şi influenţa fac-rului politic.

Ţarul Petru cel Mare (1682-1725) a ordonat să se organizeze priele misiuni în Răsărit, spre a-şi deschide drum spre China. Pentru icesităţile popoarelor necreştine de la răsărit de Urali, Biserica rusă

— A compus primele abecedare, le-a organizat primele şcoli şi le-a trais cărţile sfinte în limbile lor. Teologul rus G. Florovsky e de părere „ajutorul statului, în general, a complicat lucrarea misionară proiu-zisă”, deoarece statul voia ca o dată cu creştinarea acestor popoare le impună limba rusă, ceea ce frâna activitatea misionarilor care pre-

; au în limbile locale.

Pentru desfăşurarea activităţii misionare printre tătari, s-a înfiinţat Cazan, pe lângă Academia duhovnicească, un Institut misionar cu lOgrafie şi toate mijloacele necesare în vederea trecerii la Ortodoxie mahomedanilor şi liber-cugetătorilor.

Prima societate misionară s-a înfiinţat pe la anul 1750, pentru şi ria, sub conducerea Arhiepiscopului de Tobolsk. Misionarii ruşi, porâd din Siberia, au activat cu succes apoi în China, Coreea şi Japonia.

Pentru regiunea caucaziană, importanţă mare şi-a câştigat Societatea fânta Nunia”, iar printre evrei a făcut propagandă ortodoxă Societatea ntului Nicodim.

Pentru ca activitatea misionară să se dezvolte în chip unitar, s-a iinţat în 1^, 70, la Moscova: Societatea ortodoxă pentru răspândirea 'dinţei creştine între pagini. După 25 de ani de existenţă, în 1895; astă societate număra 15 mii de misionari activi în China, Coreea, 3onia şi la tomiţii din India. Numărul convertiţilor era cam de 85 de i, dar cu vremea au sporit.

Secolul al XlX-lea a însemnat pentru Biserica rusă un mare revi-îent spiritual, datorită aşa-numitei „mişcări a stareţilor”, care a avut rol însemnat pentru viaţa duhovnicească şi pentru activitatea minară din Imperiul rus. Merită să fie menţionaţi pentru activitatea lor sionară în acest timp, următorii:

1. Macarie Glukarev (1792-1847), profesor de Istoria Bisericii de Limba germană la Seminarul din Ecaterinoslav, care a devenit 'stolul triburilor din Munţii Altai. De la Macarie Glukarev ne-a rămas cartea intitulată însemnări asupra metodelor ce trebuiesc folosite pentn răspândirea cu succes a credinţei printre mahomedani, iudei şi păgân din Imperiul rus.

2. Sfântul eremit Gherman de Alaska.

3. Inokentie Veniaminov (1797-1879), apostolul Siberiei de est a insulelor Aleutine, care a activat printre aleuţi, eschimoşi şi alte tri buri, precum şi în Alaska. Preot de mir în Irkuţk, în 1924, el plecă îr misiune cu întreaga familie. După moartea soţiei e făcut episcop. LL vârsta de 63 de ani ajunge în Japonia, apoi din nou în Kamciatka ş:

Manciuria. Din 1868, e numit Arhiepiscop al Moscovei, în locul Iii:

Filaret. De la el ne-a rămas lucrarea: Călăuza spre împărăţia cerurilor

Biserica ortodoxă rusă 1-a canonizat, trecându-1 în sânul Sfinţilor le

6 octombrie 1977, având zi de pomenire la 13 aprilie.

4. Teologul şi lingvistul N. I. Ilminski (1822-1891), care a făcui misiune creştină printre tătari şi a tradus Sfânta Scriptură în limbc tătară.

5. Apostolul Japoniei, Nicolae Kasatkin (1836-1912), care a în ceput misiunea sa în 1861 la Hakodate, unde a înfiinţat şcoli, opere misionare şi a tradus Sfânta Scriptură şi cărţile liturgice în limba ja poneză. El a devenit episcopul Japoniei. La moartea sa, Nicolae Kasatkirj a lăsat o Biserică ortodoxă japoneză de circa 33 de mii de credincioşi, cu 226 comunităţi şi 35 de preoţi, toţi japonezi.

La 10 aprilie 1970, locţiitorul de patriarh al Moscovei, Pimen, 2 restabilit legătura liturgică şi bisericească cu Biserica ortodoxă a Japoniei şi a hotărât ca arhiepiscopul Nicolae (f 3 aprilie 1912), apostolul Japoniei, să fie trecut în rândul sfinţilor.

De la începutul secolului XVIII, o misiune ortodoxă rusă a activai în China, unde a luat fiinţă o Biserică ortodoxă chineză. La începutul secolului XX, episcopul Inokentie Figurovski a făcut misiune cu succes în China. Din 1954, Biserica ortodoxă chineză a devenit autonomă, având două episcopii.

O mică Biserică ortodoxă a luat fiinţă şi în Coreea, unde a activat ca misionar mireanul Pavel Afanasiev, apoi episcopul Pavel Ivavovski, care a tradus cărţile liturgice în limba coreeană.

Pentru convertirea sirienilor şi arabilor, precum şi pentru combaterea propagandei romano-catolice şi protestante în Orientul Apropiat, Biserica rusă a înfiinţat la Ierusalim Societatea imperială ortodoxă a. Palestinei, în 1882. S-au înfiinţat în această perioadă societăţi de binefacere, de arheologie, de pictură, de educaţie a tinerimii, de temperanţă. Biserica a avut un mare rol la desfiinţarea iobăgiei în 1861, pentru care mitropolitul Filaret al Moscovei (f 1867) are merite deosebite.

Revistele şi cărţile de zidire sufletească au fost numeroase în secolul al XlX-lea, încât mulţi dintre teologii şi scriitorii apuseni se rtirau cât de mult se tipărea în Rusia şi cât de puţin cunoşteau ei această activitate.

În secolul XIX, viaţa duhovnicească a cunoscut în Rusia o mare înflorire. Merită să fie pomeniţi stareţii Teofan Zatvornik (f 1894) şi cei doi stareţi de la Mânăstirea Optina, Makarie (f 1866) şi Amlrozie

1891). Amintim, de asemenea, pe Sfântul Serafim de Sarov (f 1833), preotul Ioan de Kronstadt (f 1908), preotul Gheorghe Petrov ş.a.

— E sunt adânc sădiţi în evlavia şi conştiinţa poporului rus. Ei au în-tat creştinismul autentic nu numai pe ţăranii ruşi, ci şi pe oamenii răţaţi şi teologi de seamă, cum sunt: Alexei St. Homiakov (1804- 30),. F. M. Dostoievski (f 1881), filosoful religios Konstantin Leontiev noiembrie 1892), L. N. Tolstoi (f 1910), care mergeau deseori în vizită stareţii mânăstirii Optina, de la care învăţau cum trebuie să ajute n scrisul lor la ridicarea morală a semenilor.

În fosta Uniune Sovietică, Biserica ortodoxă avea 76 de dioceze, mitropoliţi, 30 de mii de preoţi.

De Patriarhia de Moscova depinde, ca Biserică autonomă şi exarhat, >erica ortodoxă ucraineană, cu reşedinţa la Kiev, având circa 40 de mi-ane credincioşi, 19 eparhii, 80.000 de parohii şi 7000 de preoţi. Bise-a ortodoxă ucraineană editează revista Pravoslavnâi Visnik.

Tot de Patriarhia Moscovei mai depindeau următoarele Biserici odoxe din fosta Uniune Sovietică:

1. Biserica ortodoxă a rutenilor albi, cu reşedinţa la Minsk, cu

5 milioane de credincioşi şi 3 eparhii.

2. Biserica ortodoxă a Estoniei, cu reşedinţa la Tallin (Reval), cu parhie şi peste 200 de mii de credincioşi.

3. Biserica ortodoxă lituaniană, cu reşedinţa la Vilnius, având o irhie şi peste 200 de mii de credincioşi.

În afara Uniunii Sovietice, Patriarhia Moscovei are trei exarhate alte Biserici dependente de ea, despre care vom vorbi în capitolul iaspora ortodoxă”.

B. Biserica ortodoxă georgiană

Biserica Georgiei sau Iviriei a luat fiinţă în secolul al IV-lea, fiind >endentă la început de Patriarhia de Antiohia.

Tradiţia Bisericii georgiene stabileşte încetarea jurisdicţiei Patriar-i de Antiohia asupra Georgiei în 471, când Biserica Georgiei şi-a Tâit pe primul ei patriarh-catolicos.

Istoricii socotesc că Biserica Georgiei a dobândit autocefalia în ii 556, iar în 604 i-a fost recunoscută şi de celelalte Biserici.

Persecuţiile arabilor în secolele VIII-XI şi ale turcilor în secolele -XVIII, au adus grele suferinţe georgienilor, care voiau să anexeze srgia la Imperiul turc. Ca să scape de robia turcească, georgienii au ut protecţia Rusiei ortodoxe. Prin tratatul din 24 iulie 1783, încheiat re regele Georgiei Eraclie (1744-1798) şi împărăteasa Rusiei Eca-ina a Ii-a (1762-1796), Georgia a intrat sub suzeranitatea Rusiei.

La 18 ianuarie 1801, ţarul Alexandru I (1801-1825) a proclamat (xarea Georgiei la Imperiul rus.

Din 1811, Biserica Georgiei a fost încadrată ca exarhat în Biserica 3doxă rusă, rămânând în această situaţie până în 1917. La 12 mar-

1917, Biserica ortodoxă a Georgiei s-a proclamat autocefală, dar, din 1936, a fost din nou condusă de un arhiepiscop-exarh, membru al Sfântului Sinod rus.

În 1944, în timpul celui de al doilea război mondial (1939-1945), Biserica Georgiei s-a proclamat din nou autocefală, iar situaţia aceasta se menţine până astăzi, având un patriarh-catolicos, în persoana Sanctităţii Sale Elia (Ilie) al Il-lea, ales în 1980.

În prezent, Biserica Georgiei are circa 4 milioane de credincioşi, 15 eparhii, 9 episcopi, 80 de parohii şi 80 de preoţi, precum şi

2 mânăstiri.

H. D. Dopman, D/e Russische Orthodoxe Kirche în Geschichte und Gegenwart, Berlin, 1977; Zweite Auflage, Berlin 1981; A. Poppe, The rise oi christian Russia, London, 1982, 346 p.; C. D. G. Miiller, Geschichte der orientalischen Nationalkirchen, Gottingen, 1981; M. Lemesevski und C. Patock, D/e russischen orthodoxen Bischoie von 1893 bis 1965, t. I Erlangen, 1979; A. A. Ornatsqy, History oi the Russian hierarchy, f. 1-2. Reedited by M. Oesterby, Copenhague, 1979; E. Hosch, Ortho-doxie und Hăresie im alten Russland, Wiesbaden, 1975; W. C. Flechter, The Russian Church Underground, 1917-1970, London, 1974; S. A. Zenkovskii, Russia's Old Belivers, Miinchen, 1970; J. Madey, Kirche zwischen Ost und West. Beitrăge zur Geschichte der Ukrainischen und Weissruthenischen Kirche, Miinchen, 1969; Bertold Spuler, Gegenwartslage der Ostkirchen, Frankfurt am Main, 1958, p. 29-95; Russland; Johannes Chrysostomus, Kirchengeschichte Russlands der heuesten Zeit,

3 Bande, Miinchen-Salzburg, 1965-1968; I. B. Phedas, Istoria bisericească a Rusiei ae la origini până în zilele noastre, Atena, 1967, în limba neo-greacă; A. Wuyts, La Patriarcat russe au concile de Moscou de 1917-1918, Roma, 1965, 244 p.;

N. Struve, Ies chretiens en U. R. S. S., 2-e ed., Paris, 1964; I. Smolitsch, Geschichte der russischen Kirche, Bând I, Leyda, 1964; E. Winter, Russland und das Papsttum, Bd. II, Berlin, 1961 j Albert M. Ammann, Abriss der ostslawischen Kirchen geschichte, Wien, 1960; Idem, Sfor/a della Chiesa Russa e dei Paesi limitrofi, Utet, Torino, 1948; Ivan Snegarov, Kratka istorija na savremite pravoslavni ţărkvi

(= Scurtă istorie a Bisericilor ortodoxe contemporane), Sofia, 1964; A. Kontaşev, Ocerki po istorii Russkoi ţerkvi, voi. 2, Paris, 1959; Idem, L'Eglise Orthodoxe Russe, organisation, situation, activite, Moscou, 1958; H. Schaeder, Moskau, das dritte Rom.

— E Auflage, Hamburg, 1957; Arhim. Ciprian Papadopoulos, A short history ol the

Russian Church, Alexandria, 1956; M. Spinka, The Church im Soviet Russia, New

York, 1956; H. H. Schrey, Die Generation der Entscheidung. Staat und Kirche im

Europăischen Russland, 1918-1953, Miinchen, 1955; Fr. Heyer, D/e Orthodoxe

Kirche în der Ukraine vom 1917 bis 1945, Bonn, 1953, 259 p.; E. Benz, Die Ostkirche und die russische Chrlstenheit, Tiibingen, 1949; N. Zernov, The Church ol the

Eastern Christians, 1946; Idem, The Russians and their Church, 1945; traducere în limba neo-greacă, Atena, 1972; St. Evans, Churches în the U. R. S. S., London, 1943;

A. Klibanov, Storia delle sette religiose în Russia degli anni 60 del XIX secolo al 1917. A cura di V. Zeii, Firenze, 1980, XVIII – 664 p.

În limba română

Pr. prof. I. Pulpea (I. Rămureanu), Bisericile Ortodoxe cu specială privire asupra Bisericii ortodoxe ruse, în „Studii teologice”, I (1949), nr. 1-2, p. 69-90; Idem Coniiguraţia actuală a creştinismului, în „Studii teologice”, I (1949), nr. 3-4 p. 119-133; Pr. Chirii Pistrui, Biserica Ortodoxă Rusă 1918-1958, în „Mitropolia Ardealului”, V (1960), nr. 1-2, p. 55-63; Pr. P. Statov, Biserica ortodoxă rusă Ir U. R. S. S., în „Ortodoxia”, II (1950), nr. 1, p. 56-87.

Pentru misiunile Bisericii ortodoxe ruse

Arhim. Spiridon, Ies missions en Siberie, Paris, 1968; A. Yannoulatos, Lei missions des Eglises d'Orient, în „Encyclopaedia universalis”, t. 11, Paris, 1968 p. 99-102; Nikita Struve, Orthodox Mission. Past and present, în „St. Vladimir's Seminary Quarterly”, VII (1963), nr. 1, p. 39 ş. u.; Idem, From the History o.