Ion Budai Deleanu

Cum bine se ştie, orice clasificare artificială este convenţională prin definţie şi, în consecinţă, discutabilă. Cu această precizare şi mai mult cu scop metodologic, grupăm grosso modo atribuţiile Curţii Constituţionale în două categorii: a) Atribuţii de control; b) Atribuţii consultative. Ni se pare că această schematizare poate prezenta următoarele avantaje: evocă obiectul sau substanţa atribuţiilor; sugerează raporturile Curţii cu celelalte autorităţi; inculcă ideea posibilelor puteri pe care le are Curtea în exercitarea diferitelor ei atribuţii; prefigurează actul prin care se finalizează exercitarea respectivelor atribuţii.

Atribuţiile de control pot fi, la rândul lor, subclasificate în câteva categorii: 1°. Controlul de constituţionalitate; 2°. Controlul sufragiului pentru alegerea preşedintelui României şi pentru exprimarea voinţei corpului electoral prin referendum; 3°. Controlul îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.

Atribuţiile consultative pot fi, la rândul lor, subclasificate în câteva categorii: 1°. Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României; 2°. Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.

Categoria „hotărârilor” este ea însăşi extremde vulnerabilă, întrucât excede dispoziţiilor constituţionale.

Capitolul III

ATRIBUŢIILE DE CONTROL EXERCITATE DE CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

Secţiunea 1 CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE

259. Forme ale controlului de constituţionalitate.

Controlul de constituţionalitate se realizează, de regulă, la sesizare, iar din oficiu numai asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Controlul la sesizare funcţionează, după caz, a priori sau a posteriori; cel din oficiu funcţionează numai sub forma controlului prealabil şi prevenitiv.

260. Controlul consitituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora. Controlul la sesizare şi a priori priveşte constituţionalitatea legilor, înainte de promulgarea acestora. În acest sens, art. 144, alin. L, litera „a” din Constituţie înscrie printre atribuţiile Curţii Constituţionale şi pe aceea de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, „înainte de promulgarea acestora”, la „sesizarea” Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Curţii Supreme de Justiţie, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. În caz de neconstituţionalitate – precizează art. 145, alin. L din Cpnstituţie – legea se trimite spre reexaminmare şi dacă ea este adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie39.

Câteva jjrecizări, dezvoltări şi observaţii credem că sunt necesare:

1°. Controlul constituţionalităţii legilor, înfăptuit în condiţiile art. 144, alin. L, litera „a” din Constituţie, este un control abstract şi

39 în perioada 6 iunie 1992 – 31 decembrie 1995, Curtea a pronunţat, în cadrul acestui tip de control, 9 decizii de admitere totală sau parţială a obiecţiilor de neconstituţionalitate. (în aceeaşi perioadă şi în cadrul aceluiaşi tip de control, Curtea a primit 56 de sesizări.) numai a priori, înainte de promulgarea legilor. Ar fi, credem, oportună introducerea după modelul altor ţări (Italia, Germania) şi a unui control abstract aposteriori, la sesizarea aceloraşi subiecte, dar şi a altora (îndeosebi, consiliile judeţene), în considerarea a cel puţin următoarelor motive: a) îmbinarea controlului abstract prealabil cu cel posterior ar fi de natură să asigure plenitudine vocaţiei şi obligaţiei Curţii Constituţionale de a garanta supremaţia Constituţiei, ca una dintre condiţiile sine qua non ale statului de drept şi ale democraţiei constituţionale; b) Adeseori, abia în procesul aplicării legii sunt relevante viciile de neconstituţionalitate ale acesteia; c) Exisenţa controlului prelabil – chiar dacă, efectiv, un astfel de control s-ar fi exercitat – nu poate fi o clauză de „imunitate” a legii, sub aspectul constituţionalităţii ei, nu se poate „converti” într-o prezumţie absolută de constituţionalitate, care să împiedce exercitarea şi a unui control ulterior; d) Exercitarea controlului ulterior, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, nu poate suplini inexistenţa unui control abstract a posteriori, întrucât.

2°. Controlul abstract şi apriori este un control „facultativ” la origine, prin condiţionarea exercitării lui de existenţa unei sesizări, dar el este „obligatoriu”, după sesizarea Curţii Constituţionale. Aşadar, în interiorul acestui sistem de control, într-o primă fază, vocaţia Curţii Constituţionale este aleatorie, iar apoi, într-o a doua fază, controlul de constituţionalitate este obligatoriu, Curtea neputând refuza îndeplinirea unei atribuţii care face parte din competenţa sa constituţională. Credem însă că, pentru început, cel puţin sub forma controlului prealabil, ar trebtii instituţionalizat şi controlul din oficiu;

3°. Controlul se exercită numai la sesizarea unor subiecte expres şi limitativ arătate. În opinia noastră, sfera acestor subiecte ar trebui lărgită, prin includerea şi a Avocatului Poporului (ca şi în Spania şi Portugalia), a Curţii de Conturi, a persoanelor fizice sau morale, pe calea acţiunii (ca şi în Austria, Germania şi, cu particularităţi notabile, în Spania), precum şi a consiliilor judeţene, întrucât, în esenţă, valorile democraţiei constituţionale ar fi astfel aprofundate şi dezvoltate şi, în fond, nu vedem nici un impediment insolubil în calea unei asemenea extinderi;

4°. Controlul de constituţionalitate, înfăptuit în condiţiile art. 144, alin. 1, litera „a” din Constituţie, vizează numai „legile”, înainte de promulgarea. Acestora. Rezultă că: a) Pot face obiectul acestui control legile adoptate în Camerele Parlamentului40 b) întrucât textul nu distinge, prin „legi”, ca obiect al controlului de constituţionalitate, urmează a se înţelege atât „legile ordinare”, cât şi „legile organice”; c) Nu sunt cuprinse în sfera acestui control „legile constituţionale”, în înţelesul de legi modificatoare ale Constituţiei. Aceasta, întrucât, deşi în termenul generic de „lege” se includ neîndoios şi legile de revizuire a Constituţiei, acestea au un regim juridic special: controlul se exercită din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei (art. 144, alin. L, litera „a” în fine); revizuirea este „definitivă” după aprobarea ei prin referendum; d) întrucât controlul de constituţionalitate vizează „legea”, indiferent de obiectul ei de reglementare, sunt susceptibile de control toate legile, în pofida varietăţii lor sub aspectul „materiei” reglementate (legi financiare, legi de ratificare a tratatelor internaţionale, legi electorale, legi prin care se instituie regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă, legi având ca obiect infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora etc); e) în temeiul art. 144, alin. L, litera „a” din Constituţie, nu există nici o îndoială asupra faptului că sunt vizate numai „legile adoptate”, nu şi „legile scadente”. Aceasta ni se pare a fi, cu toată complexitatea ei, o insuficienţă a actualei reglementări, în raport şi de sistemele instituţionalizate şi de practica altor autorităţi de justiţie constituţională (de exemplu, cele din Germania şi Portugalia); f) în sensul aceloraşi dispoziţii ale art. 144, alin. 1, litera „a” din Constituţie, nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate legile adoptate prin referendum. Aceasta, deoarece: a) Exercitarea directă a suveranităţii naţionale de către popor prin referendum – pe

40 în acest sens, Curtea Constituţională a statuat că, fiind vorba de „controlul constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora”, aceasta „presupune că legea a fost adoptată de Parlament, în forma în care a fost adoptată, iar nu de un text dintr-un proiect de lege sau un amendament propus Parlamentului, dar care nu a fost adoptat de acesta, deoarece în ultima situaţie nu este vorba de un text de lege”. Aşa fiind „Curtea Constituţională nu este competentă să verifice constituţionalitatea textelor din proiecte de legi, propunerile legislative şi amendamentele prezentate Parlamentului, dar neadoptate de acesta”. (Decizia nr. 42 din 8 iulie 1993, în CD., P-65, nr.3-5. În acelaşi sens: Decizia nr.37 din 6 iulie 1993, în CD., p.23o, nr.8) Curtea se poate pronunţa asupra constituţionalităţii unei legi numai dacă în procesul adoptării acesteia s-au parcurs toate fazele şi etapele constituţionale prevăzute pentru adoptarea ei. (Decizia nr. 36 din 2 aprilie 1996.) temeiul art.2, alin. L din Constituţie – este prin definiţie incontrolabilă; b) Legea rezultată din referendum este a lege care exprimă voinţa unei „puteri originare” şi nici o „putere derivată” nu o poate înfrânge; c) Legea adoptată prin referendum nu este supusă promulgării, iar controlul constituţionalităţii legilor, în condiţiile art. 144, alin. L, litera „a” din Constituţie, este exercitat înainte de promulgare;

5°. Controlul de constituţionalitate este un control de „conformitate'*1 a legii cu Constituţia, nu unul de oportunitate. Într-adevăr: a) Principiul constituţionalităţii este un principiu esenţialmente juridic, el implicând între altele ordonarea ierarhică a normelor juridice, inclusiv a celor care îmbracă forma legii, precum şi asigurarea conformităţii – materiale şi formale – a acestor norme cu cele ale Constituţiei; principiul oportunităţii este esenţialmente politic, el implicând o opţiune, de timp şi de mod, în circumstanţe concrete şi pe baza ierarhizării anumitor valori ori stringenţe, opţiune obiectivată de o autoritate politică supremă – autoritatea legislativă; b) Astfel cum precizează art.2, alin.2 din Legea nr.47/1992, sunt neconstituţioinale prevederile legilor „care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei„, de unde concluzia per a contrario că nu se poate pune problema neconstituţionalităţii pe considerente de oportunitate; c) Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale -precizează art. 13, alin.2 din aceeaşi lege – „se pronunţă în numele legii„, ceea ce exclude ab initio pronunţarea unor asemenea acte „în numele oportunităţii„; d) Procedura „jurisdicţională„ pe care o implică această formă a controlului de constituţionalitate este incompatibilă prin definţie cu ideea tranşării „litigiului constituţional„ pe baza unor considerente de oportunitate; e) Art.29 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale precizează în terminis că ea „nu statuează decât asupra unor probleme de drept”;

6. În lipsa unor precizări legale restrictive, urmează să admitem că acest control de constituţionalitate priveşte atât „conformitatea internă”, cât şi „conformitatea externă”41, atât deci „conformitatea intrinsecă”, cât şi „conformitatea extrinsecă” sau, în fine, atât „conformitatea materială”, cât şi „conformitatea formală”, aşadar atât conformitatea în conţinut, în substanţă a reglementărilor,

41 Pentru aceste sintagme, a se vedea: J. Gicquel, op. Cit., p.210.

Cât şi conformitatea lor sub aspectul procedurilor constituţionale42, într-adevăr, dacă sunt neconstituţionale prevederile legii prin care se) ¦ „încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei” – cum precizează art. I 2, alin. 2 din legea organică – atunci sunt imposibil de disociat cele două componente, complementare de altfel, ale conformităţii cu Constituţia. Altminteri, scopul Curţii Constituţionale de a „garanta supremaţia Constituţiei” n-ar fi realizat sub aspectul tuturor determinărilor lui;

7°. Prin decizia ei, Curtea nu anulează legea sau dispoziţia dintr-o lege incriminată sub motiv de neconstituţionalitate, ci doar „constată” neconstituţionalitatea. Într-adevăr, Curtea n-ar putea „anula” legea sau dispoziţia din lege considerată neconstituţională, întrucât, pe de o parte, ea nu este o autoritate legiuitoare pentru a dispune anularea – abrogarea – „unica autoritate legiuitoare” – cum precizează art. 58, alin. L din Constituţie – fiind Parlamentul, iar, pe de altă parte, pentru că decizia de „constatare” a neconstituţionalităţii îşi va produce, eventual, în deplinătate efectele abia după „confirmarea” ei în cadrul procedurii legislative complementare de reexaminare a legii (art. 145, alin. 1 din Constituţie);

8°. Controlul constituţionalităţii legilor se declanşează aşadar, în condiţiile art. 144, alin. L, litera „a” din Constituţie, „înainte de promulgarea acestora”. Câteva consecinţe şi implicaţii din această propoziţie. Sesizarea Curţii nu se poate realiza decât după votarea legii de către Parlament, dar mai înainte de verificarea şi de autentificarea ei prin promulgare. Promulgarea legii trebuie să se facă

42 Curtea s-a pronunţat uneori cu privire la constituţionalitatea externă, formală sau procedurală. (De exemplu, Curtea a statuat că adoptarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative de către fiecare Cameră în parte constituie, potrivit principiului bicameralismului, procedura legislativă obişnuită, astfel încât dezbaterea şi adoptarea lor în şedinţa comună au un caracter de excepţie, constituind o procedură parlamentară de legiferare numai în cazurile expres prevăzute de Constituţie şi de regulament – Decizia nr. 43 din 8 iulie 1993, în C. D., p. 71, nr.4. Într-o altă situaţie, Curtea a decis că nu se poate confunda cvorumul legal de şedinţă – care este o condiţie de prezenţă imediată înaintea votării – cu votul însuşi, care are semnificaţia exprimării atitudinii necesare pentru formarea majorităţii în vederea adoptării sau respingerii actului., altminteri o anumită categorie de legi – cele ordinare – ar fi, practic, desfiinţată, deoarece pentru a se asigura adoptarea lor ar trebui ca în toate cazurile majoritatea să fie absolută, ca pentru legile organice – Decizia nr. 4/1994, în „Monitorul Oficial al României”, nr.7 din 13 ianuarie 1994.) „în termen de cel mult 20 de zile de la primire” (art. 77, alin. L din Constituţie). Termenul este de decădere, nu numai pentru că după împlinirea lui Preşedintele nu mai poate promulga legea – aceasta intrând în vigoare chiar în lipsa promulgării – nu mai poate cere Parlamentului reexamiunarea legii şi nu mai poate sesiza Curtea Constituţională, dar şi pentru că celelalte subiecte îndreptăţite să sesizeze Curtea nu o mai pot face după împlinirea termenului. Pentru a preveni o „promulgarea precipitată”, de natură să împiedice sesizarea Curţii, s-au luat câteva măsuri: a) In vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului şi Curţii Supreme de Justiţie şi se depune la secretarul general de la Camera Deputaţilor şi de la Senat; b) In cazul în care legea a fost adoptată în procedură de urgenţă, termenul este de 2 zile; c) Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoşintă în plenul fiecărei Camere, în termen de 24 de ore de la depunere; d) Depunerea şi comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen; e) Sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curţii Constituţionale în ziua primirii ei de secretarul general de la Camera respectivă; f) în cazul sesizării Curţii Constituţionale de unul dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, de parlamentari, de Guvern sau de Curtea Supremă de Justiţie, Curtea Constituţională o va comunica Preşedintelui României, în ziua înregistrării; g) Dacă sesizarea s-a făcut de Preşedintele României, de parlamentari sau de Curtea Supremă de Justiţie, Curtea Constituţională o va comunica, în 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, precizând şi data când vor avea loc dezbaterile. Summa sumarum rezultă că sesizarea Curţii Constituţionale „întrerupe” termenul de 20 de zile pentru promulgare şi „suspendă” dreptul de promulgare a legii. Numai că, după reexaminarea legii – potrivit cu cele prevăzute de art. 145, alin. L din Constituţie – sau după primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea, nu începe să curgă din nou „acelaşi termen” de 20 de zile pentru promulgare, ci „un termen nou” de 10 zile (art.77, alin.3 din Constituţie).

S 409 în sensul art.77, alin.2 din Constituţie, „înainte de promulgare”, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Sesizarea Curţii Constituţionale, înlăuntrul termenului de promulgare, chiar de Preşedinte, poate avea implicaţii asupra dreptului său de a cere reexaminarea legii? Categoric nu! Dreptul de a cere reexaminarea legii şi dreptul de a sesiza Curtea Constituţională sunt diferite prin obiectul şi cauza lor. Aşadar, Preşedintele va putea cere reexaminmarea legii, înainte de sesizarea Curţii de către el sau de către o altă autoritate îndreptăţită să o facă, după sesizarea Curţii sau după ce aceasta s-a pronunţat, dacă, bineînţeles, se mai află în cadrul termenului de promulgare, de 20 de zile sau de 10 zile, după caz;

9°. Problema cea mai complexă şi, se pare, cea mai controversată, rămâne aceea a reexaminării legii. Potrivit art.145, alin. L din Constituţie, dacă prin decizia Curţii se „declară” neconstituţionalitatea, legea se trimite spre reexaminare Parlamentului. Atunci când, în urma reexaminării, legea este adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie.

În ce ne priveşte, am considerat – împreună cu mulţi alţii – şi stăruim să considerăm că sistemul în discuţie43 – în realitate o concesie făcută orgoliului parlamentar şi un mod de a „dilua” vehemenţa reticenţelor faţă de justiţia constituţională, o concesie făcută spiritului paseist, dar şi obstinaţiei unora de a refuza ab origine orice este, eufemistic exprimându-ne, extrem de discutabil; a) Cum, cu subtilitate observa un doctrinar român44, controlul constituţionalităţii

43 De la data funcţionării Curţii Constituţionale şi până la sfârşitul anului 1995, nu s-a înregistrat vreo situaţie în care, în cadrul procedurii reexaminării, prin votul a două treimi din deputaţi şi a două treimi din senatori, obiecţiunea de neconstituţionalitate să fie înlăturată şi legea să fie trimisă spre promulgare în aceeaşi formă. S-a întâmplat însă – chiar dacă numai o singură dată – ca dezbaterea deciziei Curţii, care consideră neconstituţionale unele texte din lege, să nu fie înscrisă pe ordinea de zi a Camerelor, pentru a finaliza procedura reexaminării. (Este vorba de Decizia nr.6/1992, în C. D., p.36-42, prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile art.2, alin. L şi ale art.5 din Legea privind măsuri premergătoare situaţiei juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului după 23 august 1944. Camera Deputaţilor a optat pentru pregătirea unui al proiect legislativ.)

44 T. Drăganu, Drept constituţional ţi instituţii politice, vol. L, cit. Supra, p.255.

Legilor anterior promulgării lor devine astfel, în cele din urmă, un auto-control, adică un non-control, Parlamentul ajungând să fie o curte de casaţie într-un litigiu în care este parte; b) Procedura reexaminării poate conduce, prin rezultatele ei, precum şi ca urmare a faptului că dispoziţiile readoptate în aceeaşi formă nu pot forma obiectul excepţiei de neconstituţionalitate – cum prevede expres art.23 al Legii nr.47/1992 – la revizuirea implicită a Constituţiei. „Deşi Curtea Constituţională ar constata neconstituţionalitatea legii, aceasta ar deveni aplicabilă dacă Parlamentul ar confirma-o în aceeaşi formă cu două treimi din numărul membrilor Camerelor lui, astfel încât, pe această cale deturnată, Constituţia ar fi de fapt modificată, deşi procedura de revizuire a ei, inclusiv consultarea corpului electoral prin referendum, nu a fost îndeplinită45; c) Cu toate că, în sensul art. 1, alin. L din legea organică a Curţii, aceasta este „unica autoritate de jurisdicţie constituţională„, iar, în sensul art. 145, alin.2 din Constituţie, deciziile ei – fără nici o distincţie – sunt obligatorii, totuşi, prin procedura reexaminării, în realitate decizia de neconstituţionalitate este redusă doar la semnificaţia unui „veto suspensiv”, căci ea are ca efect doar trimiterea legii spre reexaminare Parlamentului46;

10°. Art. 145 din Constituţie şi Legea nr. 47/1992 nu prevăd un termen înlăuntrul căruia Camerele Parlamentului să reexamineze legea „declarată” neconstituţională, întârzierea reexaminării putând fi astfel îndelungată. Deşi constatarea este reală, fixarea unui termen în vederea reexaminării n-ar putea face abstracţie de următoarele posibile observaţii: a) Dreptul Parlamentului de a legifera şi dreptul acestuia de a fixa priorităţile în procesul legiferării; b) Fixarea unui termen în vederea reexaminării ar inculca obligaţia Parlamentului de a reexamina legea; or, în opinia noastră – cum vom încerca să motivăm în cele ce urmează – o asemenea obligaţie nu este justificată;

11°. Faţă de art. 145, alin. L din Constituţie, care prevede că în cazurile de neconstituţionalitate, constatate potrivit art. 144, alin. L, litera „a”, legea „se trimite spre reexaminmare”, şi faţă de art.20, alin.2 din Legea nr.47/1992, potrivit căruia decizia prin care se constată neconstituţionalitatea legii se comunică şi preşedinţilor celor

45Ibidem, p.261.

Două Camere ale Parlamentului „în scopul deschiderii procedurii prevăzută de art. 145, alin.2 din Constituţie”, s-a opinat că „Parlamentul este obligat să reexamineze legea”. Nu împărtăşim această opinie din următoarele motive: a) „Trimiterea legii spre reexaminare” nu este echivalentul semantic al „obligaţiei de a reexamina legea”; b) Legea trimisă spre reexaminare nu este încă o lege perfectată sub raportul tuturor rigorilor procedurii legislative, ea nefiind încă promulgată şi publicată, aşa încât „dreptul de dispoziţie” al Parlamentului asupra ei nu poate fi, în principiu, îngrădit; c) Dacă Parlamentul poate să adopte, să modifice sau să abroge o lege, atunci cu atât mai mult el poate să nu dea curs reexaminării ei; d) Finalizarea procedurii de reexaminare a legii, în vederea perfectării acesteia şi a aplicării ei, nu este doar o problemă de constituţionalitate, ci şi una de oportunitate; e) Rezolvarea problemei neconstituţionalităţii poate avea semnificative implicaţii în ansamblul legii, ceea ce ar putea justifica opţiunea pentru o altă soluţie legislativă; f) Autoritatea suverană a Parlamentului – ca unic organ legiuitor – nu poate fi cu nimic mai prejos în cadrul „procedurii legislative” de reeaxaminare a legii – în fond o procedură complementară – decât în cadrul „procedurii legislative” obişnuite.

261. Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului este de asemenea o formă de control care se realizează la sesizare, dar a posteriori, deci după adoptarea regulamentelor. În acest sens, art. 144, alin. L, litera „b” din Constituţie şi art.21, alin. L din Legea nr. 47/1992 arată că autoritatea de justiţie constituţională „se pronunţă asupra regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori”47. Textul, deşi lapidar, este bogat în semnificaţii şi implicaţii:

1°. Sintagma „constituţionalitatea regulamentelor Parlamentului” evocă aşadar obiectul controlului de constituţionalitate, care poate privi: a) Orice „regulament” adoptat de Parlament sau de una dintre Camerele sale, cu condiţia doar ca, într-

47 în perioada 6 iunie 1992 – 31 decembrie 1995, în cadrul acestui tip de control, Curtea a primit 9 sesizări, din care a admis 4.

Adevăr, actul adoptat să aibă natura juridică a regulamentului„18 b) Deşi se face vorbire despre „regulamentele Parlamentului„ – ceea ce ar putea sugera greşita concluzie că, ilogic de altfel, s-au avut în vedere numai acele regulamente care au fost adoptate în şedinţele comune ale Camerelor, de Parlament deci, ca structură organică şi funcţională a Camerelor ce-1 alcătuiesc – în realitate, astfel sunt desemnate şi regulamentele adoptate de flecare Cameră în parte, ceea ce rezultă limpede din faptul că sesizarea Curţii poate fi făcută de „unul dintre preşedinţii celor două Camere„, de cel puţin 50 de „deputaţi„ sau de cel puţin 25 de „senatori”49;