4°. Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen sau în complete de jurisdicţie (art. 8, alin. 1 din legea organică) şi deciziile se adoptă cu majoritatea de voturi, dar judeătorul – membru al completului de judecată – are dreptul să-şi păstreze şi să-şi motiveze opinia separată;
5°. Judecătorul de la Curtea Constituţională are un regim juridic propriu, atât sub aspectul „abaterilor disciplinare”, cât şi sub aspectul „procedurii de jurisdicţie disciplinară”. Interesează însă, în acest context, mai ales faptul că răspunderea lui disciplinară poate interveni şi atunci când nu şi-a îndeplinit funcţia încredinţată cu imparţialitate (art. 41, alin. L, litera „a” din legea organică);
6°. Şi în privinţa judecătorului constituţional sunt aplicabile, adecvat, regulile procedurii civile cu privire la existenţa unor incapacităţi de a participa la soluţionarea unor litigii constituţionale29, şi anume:
29 Procedura jurisdicţională prevăzută de legea organică a Curţii Constituţionale -spune art. 16 din această lege – se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale; compatibilitatea se hotărăşte exclusiv de Curte.
A. Incompatibilitatea – ca posibil incident la alcătuirea completului de judecată – pe temeiul art. 24 C. pr. civ. Şi al dispoziţiilor proprii funcţionării Curţii Constituţionale, ar putea să îmbrace una dintre următoarele forme: a) Judecătorul care a făcut parte din completul de 3 judecători, constituit pentru soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate ridicată în faţa instanţei judecătoreşti, nu va mai putea lua parte la judecarea aceleiaşi cauze în recurs, în completul de 5 judecători (art.20, alin.2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale); b) Judecătorul care a participat la soluţionarea cauzei în faţa instanţei ordinare, căreia i s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate sau care, deşi nu s-a pronunţat în fond, şi-a exprimat opinia în încheierea de trimitere a excepţiei spre competentă rezolvare Curţii Constituţionale, devenit între timp judecător la Curtea Constituţională, nu va putea face parte din completul chemat să rezolve acea excepţie30; c) Cel care a participat ca martor, expert sau arbitru în cauza aflată pe rolul instanţei ordinare sau soluţionată de aceasta31, în faţa căreia s-a ii
30 în dreptul procesual civil, incompatibilitatea operează – potrivit practicii constante a instanţelor judecătoreşti – şi atunci când judecătorul a participat numai la adoptarea unei încheieri, dacă prin aceasta s-a dezlegat o problemă litigioasă. Stăruie deci întrebarea dacă incompatibilitatea enunţată îşi mai găseşte justificare, din moment ce încheierea instanţei cu privire la excepţia de neconstituţionalitate nu rezolvă o problemă litigioasă, competenţa rezolvării aparţinând în exclusivitate Curţii Constituţionale. Credem că da, întrucât, potrivit art. 23, alin.5 din Legea nr. 47/1992, încheierea trebuie să cuprindă „opinia instanţei asupra excepţiei”, adică punctul ei de vedere asupra posibilei rezolvări în fond a excepţiei. Mai mult însă, dacă excepţia a fost ridicată din oficiu de instanţă, încheierea trebuie „motivată”.
31 Excepţia de neconstituţionalitate poate să fie ridicată şi în faţa unui tribunal arbitrai. Aceasta, întrucât art. 144, alin. L, litera „c” din Constituţie, ca şi unele prevederi ale Legii nr.47/1992 (de exemplu, art. 13, litera „c”, art.23) deşi se referă în terminis la excepţia de neconstituţionalitate ridicată „în faţa instanţelor judecătoreşti” şi, stricto sensu tribunalul arbitrai nu este o „instanţă judecătorească”, în ce ne priveşte, ne ataşăm opiniei – astăzi cvasi-dominantă – că arbitrajul este o justiţie contractuală prin origine şi jurisdicţională prin funcţiune, iar hotărârea tribunalului arbitrai este un act jurisdicţional. Altminteri, arbitrul fie ar trebui să ignore pur şi simplu excepţia de neconstituţionalitate ridicată în faţa sa, fie ar rezolva-o el însuşi, prin exces de putere. Mutatis mutandis, din aceleaşi motive, ni se pare extrem de discutabilă opinia Curţii Constituţionale, instaurată în cele din urmă, în sensul căreia excepţia de neconstituţionalitate n-ar putea fi ridicată în faţa organelor de jurisdicţie ale Curţii de Conturi. (Decizia nr. 2 din 15 februarie 1995, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 47 din 13 martie 1995; Decizia nr. 21 din 20 februarie 1995, în „Monitorul Oficial” al ridicat excepţia de neconstituţionalitate, devenit între timp judecător la Curtea Constituţională, nu va putea participa în completul constituit pentru rezolvarea acelei excepţii.
Incompatibilitatea priveşte numai pe judecătorii Curţii Constituţionale, nu şi pe magistraţii – asistenţi ai acesteia, care, deşi participă la pregătirea lucrărilor şi la redactarea actelor emise de Curte, ei putând-fi şi „consultaţi la deliberări” (art.48, alin.4 din Legea nr.47/1992, nu fac totuşi parte din completul de judecată;
B. Recuzarea este instituţia în cadrul căreia, obişnuit, partea poate să ceară îndepărtarea din completul de judecată a unuia sau a mai multor judecători, întrucât ea are suspiciuni cu privire la parţialitatea acestora. Este un drept al părţii, deplin justificat, în lipsa căruia ideea de justiţie ar putea fi compromisă. Astfel motivată instituţia recuzării, credem că – pe temeiul art. 16 din Legea nr.47/1992 şi al art.27 şi urm. C.pr. civ.
— Ea îşi poate găsi aplicare şi în privinţa judecătorului constituţional32, dacă la soluţionarea litigiului constituţional sunt implicate persoane având calitatea de „parte” în sens procesual”;
C. Abţinerea judecătorului de a intra în completul de judecată este de fapt o autorecuzare, aşa încât, adecvat – ca şi recuzarea – poate să-şi găsească aplicare şi în ceea ce-1 priveşte pe judecătorul constituţional. Totuşi, am admite ideea că iniţiativa desesizării judecătorului s-ar putea întemeia şi pe alte motive decât cele prevăzute la recuzare;
7°. În cadrul acestui sistem de garanţii şi-ar afla locul – după părerea noastră, deşi astfel sunt disociate componentele uneia şi
României, nr. 55 din 23 martie 1995.) Este adevărat că, în cele din urmă, pe temeiul art. 21 din Constituţie, partea se poate adresa instanţei, în faţa căreia are posibilitatea de a invoca excepţia de neconstituţionalitate. Ne întrebăm însă dacă este admisibilă temporizarea rezolvării unei excepţii de neconstituţionalitate sub motivul că, eventual, cândva, acea excepţie va fi reiterată în faţa instanţei judecătoreşti. (A se vedea şi infra, nr. 260, notele de sub nr. 56 – 57.)
32 Făcându-se aplicarea art. 36 C.pr. civ., dispoziţiile cu privire la recuzare s-ar aplica şi magistraţilor-asistenţi.
33 Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate se face cu citarea „părţilor” şi, între altele, pe baza susţinerilor acestora, care, apoi, pot ataca decizia cu recurs (art.24 şi art.25 din Legea nr.47/1992). Caracterul excepţiei şi soluţiile ce s-ar putea da acesteia obligă instanţa de recurs să citeze toate părţile, nu numai pe cele care au declarat
| recursul.
Aceleiaşi instituţii – cealaltă dimensiune a imunităţii judecătorului: iresponsabilitatea juridică. Art.4, alin. 2 din Legea nr.47/1992 precizează: „Judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor”. Iresponsabilitatea juridică a judecătorului, astfel cum rezultă din textul de referinţă, implică două condiţii: a) Formele de manifestare a judecătorului să nu exceadă conţinutului specific mandatului său; b) Respectivele forme de manifestare – opinia sau votul – să aibă o legătură directă cu conţinutul mandatului său de drept constituţional., Aşa evaluată această formă a imunităţii, rezultă că: a) Ea este o „imunitate de fond”, susceptibilă de transcriere ca iresponsabilitate juridică; b) Imunitatea are un caracter absolut, întrucât priveşte toate actele sau faptele săvârşite de judecător în îndeplinirea mandatului său, precum şi toate formele de răspundere juridică; c) Imunitatea are un caracter permanent, deoarece efectele ei se extind şi asupra perioadei de după încetarea mandatului.
256. Răspunderea judecătorului de Ia Curtea Constituţională. În general, „răspunderea” sau – într-un sens mai adecvat şi mai cuprinzător – „responsabilitatea” poate fi o stare afectivă strict personală a celui sensibil la rolul sau statutul său în ambianţa socială; ea poate fi privită şi ca relaţie normativizată, stabilită între subiectul răspunderii sau al responsabilităţii şi cel îndreptăţit să o evoce; în fine, responsabilitatea poate fi privită şi ca relaţie unilaterală, dezaprobatoare şi sancţionatoare, din partea autorităţii care are sub îndrumarea sau controlul ei agentul susceptibil să răspundă.
Răspunderea – ca relaţie normativizată – poate fi politică sau juridică.
1. Răspunderea politică a judecătorului de la Curtea Constituţională – şi a magistratului de altfel – trebuie exclusă dintr-un început, măcar pentru următoarele motive: a) Răspunderea politică este specifică autorităţilor politice sau exclusiv politice, nu şi celor jurisdicţionale, astfel cum – sub aspectul naturii ei juridice – se prezintă Curtea Constituţională. Pe cale de consecinţă, mandatul judecătorului de la Curtea Constituţională nu este un mandat politic sau exclusiv politic, ci unul de jurisdicţie sau şi de jurisdicţie, incompatibil în mod absolut cu răspunderea politică; b) Judecătorul este independent şi inamovibil, ceea ce – prin definiţie – implică principiul iresponsabilităţii lui politice, c) Astfel cum precizează art. 1, alin.2 din Legea nr.47/1992, Curtea Constituţională „este independentă faţă de orice altă autoritate publică”, ori răspunderea politică ar semnifica, dimpotrivă, dependenţa Curţii şi a judecătorilor care o alcătuiesc faţă de acea autoritate, care, eventual, ar fi în măsură să pună în cauză responsabilitatea politică a justiţiei constituţionale şi a judecătorului constituţional; d) Potrivit art. 4, alin.2 din Legea nr.47/1992, judecătorii Curţii Constituţionale „nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor”, ei nu pot, adică, nici să răspundă politiceşte pentru modul în care, îndeplinindu-şi mandatul, îşi exprimă opiniile şi voturile; e) Formele, cauzele şi condiţiile de încetare a mandatului judecătorului. Constituţional sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, iar printre acestea se află şi punerea în operă a răspunderii lui politice.
2°. Răspunderea juridică poate să îmbrace, după părerea noastră, în mod excepţional, forma răspunderii penale şi, obişnuit, forma răspunderii disciplinare34.
A. Cât priveşte răspunderea penală, ea nu este reglementată expres şi diferit. Aceasta nu poate conduce Ia concluzia inexistenţei acestei forme de răspundere juridică, ci doar la aceea că răspunderea penală a judecătorului constituţional este cea de drept comun, chiar dacă fapta considerată de lege ca infracţiune se află în legătură indisolubilă cu conţinutul mandatului său. Câteva precizări – într-o oarecare măsură prezentând interes şi pentru răspunderea disciplinară – credem însă că mai sunt necesare: a) Formele instituţionalizate de protecţie a mandatului judecătorului constituţional nu sunt incompatibile ca posibila lui răspunderte penală sau disciplinară, pentru că ele n-au fost create pentru a privilegia „judecătorul”, ci pentru a garanta independenţa, imparţialitatea şi demnitatea „justiţiei constituţionale”; b) în ipoteza – cu totul excepţională – că unul sau toţi membrii completului de judecată în contenciosul constituţional s-ar
34 în raport cu natura atribuţiilor ce revin judecătorului constituţional, cu natura deciziilor sale şi a efectelor acestora, nu poate fi închipuită o eventuală acţiune recursorie împotriva sa pentru angajarea răspunderii civile, nici măcar în cazul soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate.
Face vinovaţi de săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu cauza soluţionată, legea nu oferă nici un reper – sau o soluţie – cât priveşte soarta deciziei pronunţate în respectiva cauză35. În raport de câteva situaţii ipotetice, când o decizie pronunţată în asemenea condiţii, asupra unei excepţii de neconstituţionalitate36 provoacă suspiciunea, s-ar putea recurge la una dintre următoarele soluţii, după caz: a) Dacă decizia este susceptibilă de recurs, acesta va fi exercitat în condiţiile prevăzute de art.25 din Legea nr.47/1992; b) Dacă decizia este definitivă, în condiţiile art. 26, alin. 2 din Regulamentul Curţii, un complet de 3 sau de 5 judecători, bineînţeles că altul decât acela din care a făcut parte judecătorul condamnat, se va putea adresa plenului Curţii pentru ca acesta să dea o interpretare obligatorie; c) In afara acestor situaţii, având ca temei prevederile art. 4 şi 5 din Regulamentul Curţii, din propria iniţiativă a preşedintelui Curţii Constituţionale sau la cererea altui judecător va putea fi convocat plenul Curţii Constituţionale, pentru a decide.
B. Răspunderea disciplinară este reglementată, relativ detaliat, atât prin Legea nr.47/1992 (art.41-42), cât şi prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale (art.42-44).
Potrivit art.42 din Regulament, judecătorii Curţii Constituţionale răspund disciplinar pentru încălcarea, cu vinovăţie, a dispoziţiilor art.41 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Art. 41 din Legea nr.47/1992,
35 în procedura civilă a fost instituit „recursul în anulare”, unul dintre posibilele motive ale acestuia constituindu-1 tocmai faptul că „s-au săvârşit infracţiuni de către judecători în legătură cu hotărârea pronunţată (art.300, alin. L, pct. 2 C.pr. civ.)”.
Problema nu s-ar putea pune în legătură cu celelalte atribuţii exercitate de către Curtea Constituţională (controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, asigurarea respectării procedurii pentru alegerea Preşedintelui României, soluţionarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, emiterea avizului pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României), atribuţii înscrise de Legea nr.47/1992 în cadrul unor proceduri jurisdicţionale, întrucât decizia sau hotărârea se adoptă în plenul Curţii Constituţionale, cu votul majorităţii judecătorilor (art.20, art. 22, art. 28, art. 30, art.33, art.35 din Legea nr. 47/1992) sau chiar cu o majoritate calificată de două treimi, dacă plenul are a se pronunţa asupra urtui proiect sau asupra unei propuneri de revizuire a Constituţiei (art.37, alin.2 din legea organică).
Precizând obligaţiile esenţiale ale judecătorului, implicit evocă posibilele abateri disciplinare, susceptibile de sancţionare. Judecătorul Curţii Constituţionale este obligat: a) Să-şi îndeplinească funcţia încredinţată cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei; b) Să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor şi să nu ia poziţie publică sau să dea consultaţii în probleme de competenţa Curţii Constituţionale; c) în adoptarea actelor Curţii Constituţionale să-şi exprime votul afirmativ sau negativ, abţinerea de la vot nefiind permisă; d) Să comunice preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care ar putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită; e) Să nu permită folosirea funcţiei pe care o îndeplineşte în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel; f) Să se abţină de la orice activitate sau manifestare contrare independenţei şi demnităţii funcţiei lui.
Art. 44 din Regulament stabileşte că, în funcţie de gravitatea abaterii, judecătorului i se poate aplica de plenul Curţii Constituţionale una dintre următoarele sancţiuni disciplinare: a) mustrare; b) avertisment sever; c) încetarea mandatului de judecător al Curţii Constituţionale. Sancţiunile se aplică prin hotărâre, adoptată cu votul majorităţii judecătorilor.
Capitolul II ATRIBUŢIILE CURŢII CONSTITUŢIONALE
Secţiunea 1 CATEGORII DE ATRIBUŢII
257. Enumerare. Art. 144 din Constituţie precizează limitativ atribuţiile Curţii Constituţionale, „suma” acestora semnificând competenţa justiţiei constituţionale. Înşiruirea limitativă a atribuţiilor Curţii Constituţionale, delimitarea deci categorică a competenţei acesteia poate fi lesne dedusă din tehnica la care s-a recurs în formularea art. 144 din Constituţie: enunţul explicit şi riguros al fiecărei atribuţii şi „închiderea” enumerării atribuţiilor, fără nici o posibilitate de adăugire. Dacă, totuşi, ar putea să mai existe dubii, textul art. 12, alin. L din Legea nr. 47/1992 înlătură categoric şi, Idefinitiv orice îndoială: „Curtea Constituţională poate fi sesizată pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 144 din Constituţie şi în condiţiile stabilite potrivit prezentei legi” (s.n.)37. În aceste condiţii, orice încercare de dilatare, de diluare sau de restrângere a atribuţiilor Curţii Constituţionale ni se pare inadmisibilă, o astfel de încercare fiind ea însăşi neconstituţională. S-ar putea însă spune că o viziune mai largă asupra atribuţiilor Curţii Constituţionale n-ar fi lipsită de orice temei „legal” – din considerente de oportunitate constituţională şi politică o astfel de viziune fiind justificată credem – prin conjugarea şi interpretarea „generoasă” a art. 1, alin.3 şi art.2, alin. 2 din Legea nr. 47/1992. Într-adevăr primul articol, precizând scopul Curţii Constituţionale, arată că acesta constă în „garantarea supremaţiei Constituţiei”, în această sintagmă putându-se eventual integra şi sancţionarea oricărui „comportament neconstituţional” din partea oricărei autorităţi publice în exerciţiul atribuţiilor ei, chiar dacă – aşa-zicând – „filologic” o asemenea competenţă n-a fost recunoscută Curţii. Două obstacole, implacabile după părerea noastră, s-ar ridica în faţa unei asemenea interpretări: a) Supremaţia Constituţiei are aceeaşi semnificaţie şi forţă şi pentru Curtea Constituţională ori cu atât mai mult pentru ea, iar garantarea acestei supremaţii este o obligaţie a Curţii Constituţionale şi în exerciţiul propriilor atribuţii; b) Orice formă de interpretare nu poate face abstracţie de cea sistematică, iar înşiruirea expresă şi limitativă a atribuţiilor Curţii Constituţionale constituie ea însăşi un impediment în calea oricărei tentative de a trece dincolo de hotarul acestor atribuţii. Aceasta, cel puţin în cadrul actual constituţional şi pe atât de specificul relief politic românesc. Nu poate fi vorba de dogmatism, ci de rigoare şi oportunitate. În sensul art. 2, alin. 2 din Legea nr. 47/1992, sunt neconstituţionale prevederile actelor normative, al căror control de constituţionalitate este rezervat Curţii Constituţionale, prin care se încalcă dispoziţiile „sau principiile Constituţiei”. Nu s-ar putea oare spune, pe acest temei, că reperul pentru aprecierile făcute de Curtea Constituţională îl constituie şi „spiritul” Constituţiei, sinteza ideilor şi a valorilor ei? Astfel, cum am putut constata, prin unele dintre considerentele deciziilor Curţii par a fi evocate nu numai
37 Poate fi deci o sursă de ambiguităţi sintagma – întâlnită în unele lucrări (T. Drăganu, op. Cit., p.256) – „principale atribuţii ale Curţii Constituţionale” (s.n.).
Dispoziţiile propriu-zise cuprinse în aşezământul juridic fundamental, dar şi idei sau valori care „scapă” normativizării. Poate că faptul nu este condamnabil în sine – politicul şi juridicul sau, şi mau mult, morala şi juridicul interacţionează şi tocmai această interacţiune întreţine, poate, uneori, ambiguitatea termenilor aflaţi în ecuaţie – dar evocarea „spiritului” Constituţiei ni se pare încă hazardantă: o astfel de evocare ar implica, pe baza unor criterii insuficient definite sau chiar discutabile, o selecţie şi o ierarhizare a valorilor, proces în care, deşi nu s-ar vrea, se poate aluneca spre ideologie, spre atitudine partizană, în cele din urmă deci spre politică; apoi, pentru că „principiile Constituţiei” sunt ele însele „dispoziţii”, norme-sinteză ale Constituţiei, precepte juridice care recompun, articulează şi proiectează.
Revenind la art.144 din Constituţie, atribuţiile Curţii Constituţionale sunt cele ce urmează: a) Se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Curţii Supreme de Justiţie, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi, sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; b) Se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; c) Hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitateaa legilor şi a ordonanţelor; d) Veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; e) Constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; f) Dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României; g) Veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirnmă rezultatele acestuia; h) Verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni; i) Hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca-obiect constituţionalitatea unui partid politic.
Cum se poate constata, ca şi în cazul altor asemenea „instanţe”, atribuţiile Curţii Constituţionale, prin natura, prin conţinutul şi prin condiţiile lor de exercitare, formează un ansamblu heteroclit. Nu ca reflex al obsesiei clasificărilor, ci din dorinţa, justificată credem, de a pune cu pregnanţă în valoare regimul juridic nuanţat sau chiar diferit care caracterizează procesul exercitării acestor atribuţii, gruparea lor se va dovedi necesară şi utilă.
258. Criteriul clasificării şi clasificarea atribuţiilor Curţii Constituţionale. Orice criteriu de clasificare a atribuţiilor Curţii Constituţionale, prin chiar convenţionalismul său nu poate fi decât discutabil.
Bunăoară, având ca reper art. 13 din Legea nr. 47/1992, s-ar putea proceda la clasificarea atribuţiilor Curţii Constituţionale potrivit cu actul emis în exercitarea acestora, constituind astfel trei „clase”: a) Atribuţii în exercitarea cărora Curtea Constituţională emite decizii; b) Atribuţii a căror exercitare este finalizată prin emiterea de hotărâri; c) Atribuţii în legătură cu care Curtea emite avize. Astfel – şi sub titlu exemplificativ – ar face parte din prima categorie, atribuţiile având ca obiect pronunţarea asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi ordonanţelor; în cea de-a doua categorie s-ar include atribuţii precum constatarea împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României, verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni; în fine, în cea de-a treia „clasă” s-ar include doar atribuţia Curţii de a aviza propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
Acest mod de a grupa atribuţiile Curţii Constituţionale; având drept criteriu actul emis în exercitarea acestora, rămâne însă discutabil: a) Mai întâi, ar fi vorba de un viciu de metodă: se emit anumite acte pentru că sunt exercitate anumite atribuţii, nu se exercită unele atribuţii în considerarea voinţei Curţii de a emite anumite acte; b) Ar fi greu de justificat delimitarea atribuţiilor a căror exercitare este în cele din urmă obiectivată prin decizii de atribuţiile în exercitarea cărora Curtea emite hotărâri, nu numai pentru că înseşi respectivele categorii de acte juridice sunt insuficient determinate, dar şi pentru că, uneori, chiar printr-o „hotărâre”38 se tranşează de fapt un litigiu constituţional, aşa cum totdeauna se procedează prin „decizii”.
Dostları ilə paylaş: |